Scores! Nicolae Brânduş: Melopedie

Standard

Melopedie & Fuga-finala-page-001*

Download the complete score from here:

Melopedie & Fuga-finala

*

Addenda

– indicațiuni de interpretare –

Lucrarea compozitorului Nicolae Brânduș, Melopedie și fugă pentru fagot solo, oferă un bogat material de analiză. Aici apar citate două capodopere ale istoriei muzicii: Sărbătoarea primăverii, de Igor Stravinski și Ucenicul vrăjitor, de Paul Dukas.

Melopedia este construită dintr-o alternanță de motive diferite ca expresie. Motivul debutului începe cu același do în registrul supraacut, ca și la Stravinski, dar nu păstrează configurarea intervalică respectivă. Do-ul inițial îmi apare ca o cheie care deschide lumea interioară a interpretului. De fiecare dată mă apropii de el cu bucuria împărtășirii orbitoarei lumini, care mă inundă în momentul în care îl intonez. Odată intonat, pătrunzi printr-o poartă ce-ți va dezvălui teritoriile necunoscute ale lucrării. Un flash puternic se declanșează, descoperindu-le minții și sufletului.

Următoarele șase note ale începutului detensionează încărcătura explozivă a sunetului inițial, într-o prăvălire sonoră spre sol diez, a cărui frumusețe este îmbogățită cu un efect de frulatto, care aruncă o lumină puternică pe sfârșitul acestui motiv inițial. Este o surpriză de mare prospețime sonoră, finalizată printr-un tremolo (sol diez-fa natural).

A doua idee muzicală debutează cu un motiv al cărui profil este rubato, scos în evidență fiind de utilizarea în contrast a legato-ului cu detaché-ul, ca și a alternării intervalelor consonante cu cele disonante. Din împletirea unor formule ritmice diferite, chiar de la primele sunete, se conturează un element de ritm lăutăresc menit să coloreze profilul melodic expus:

[do – la bemol – mi bemol – fa]  –  [si natural – la bemol] – [la bemol- sol]

 Acest ritm, stilizat și venind după o expunere melodică parlando este răspunsul ironic vizavi de patetismul primei idei. Îl redau cu grija pe care o ai când încerci podeaua unui ring de dans alunecos. Îmi repartizez just greutatea de pe un picior pe celălalt, gata în orice clipă la o altă redistribuire a echilibrului. Starea tensională trăită la începutul fiecăreia dintre cele două idei se dezamorsează progresiv odată cu scurgerea energiilor într-o linie melodică descendentă, ajungând la relaxarea simțită odată cu ritmul lăutăresc. Pradă unei stări emoționale duale (tensionat-relaxat, liric-sarcastic, liniștit-agitat), mă regăsesc pe un teren mai solid [fa diez – sol diez – fa diez] – [la – sol diez – si –  do], legato și staccato portamento, în următoarele două fragmente. Nu este nici o îndoială asupra sentimentului de plenitudine pe care îl simt când le interpretez. El vine după nesiguranța unor stări conflictuale, precedând partea mediană a lucrării. Coloristica specială a sunetelor care compun acest pasaj, ca și maniera de atac folosită, îmi procură un sentiment de împlinire, satisfacția reușitei. Aștept bucuria pe care o resimt  în momentul în care primesc mesajul solidității sincopei la – sol diez – sol diez.

O străluminare interioară se revarsă apoi asupra cascadei de triluri și arpegii, în registrul grav al fagotului. Așezarea descendentă a sunetelor do diez, do becar și si bemol este compensată de torentul, neobișnuit în acest registru al trilurilor. Se cuvine menționat aici că aceste tremolo-uri și triluri au ignorat deliberat recomandările tomurilor de instrumentație clasică, punându-i în dificultate pe interpreți. Pentru a depăși aceste probleme se folosește digitația cursivă și un instrument perfecționat, model Gheorghe Cuciureanu. Digitația cursivă evită mișcările digitale încrucișate prezente în aceste pasaje cu triluri și arpegii. Fagotul perfecționat de profesorul Cuciureanu rezolvă limitele din construcția sa clasică; eliminate aceste neajunsuri, se lărgește sfera omogenizării tehnicii acestui instrument. Astfel trilurile [dol diez – re diez] și [do becar – re diez], aflate la interval de ton, deschid un evantai sonor strălucitor, care va fi atenuat de sonoritatea la interval de semiton a următorului [si bemol – si becar]. Aceste trei triluri se pot realiza în condiții optime grație unei pârghii apărute pe fagotul perfecționat, care leagă registrul grav al fagotului cu celelalte registre, permițând depășirea oricăror dificultăți. Cele trei triluri constituie baza sonoră a arpegiilor următoare, trecerea marcându-se printr-o respirație expresivă, la capătul ultimului tril. Arpegiul din debut tatonează posibilitatea de a exista a celorlalte, desfășurând o paletă foarte diversă de intervale.

Volutele arpegiilor, învolburarea trilurilor și tremolo-urilor, fac din traiectele lor melodice adevărate căi regale de bogăție sonoră. Starea de satisfacție este deplină atunci când aceste puternice fascicule sonore sunt în stăpânirea absolută a nervului frenic, cel care este nervul motor principal al diafragmei. Târziu am conștientizat că diafragma trebuie să fie principalul organ respirator, doar în momentul acela ajungând să stăpânesc cu ușurință mijloacele de expresie artistică. Tremolarea [la bemol – si bemol] capătă stabilitate melodico-ritmică în plus prin adăugarea unei triple apogiaturi [do – sol – do], ale cărei armonice se răsfrâng și asupra celorlalte tremolo-uri, dându-le pregnanța unui evantai de lumini și umbre.

Apogiatura triplă [do – sol – do] constituie partea prin care trec, luându-mi elementele perfect consonante, care mă vor pune în armonie cu evenimentele muzicale viitoare. Orice distanță între ceea ce interpretez și mine dispare, ființa mea interioară se apropie din ce în ce de sâmburele a ceea ce interpretez, ajungând să-l locuiască. Se petrece o cununie, o unire între mine și ceea ce cânt, făcându-mă să cunosc „miezul” celeilalte ființe. Mă refer la ființa care s-a lepădat de o parte a eului ei, dând naștere obiectului interpretării mele. Am pătruns în sfera cunoașterii celuilalt – creatorului –  și aceasta mă înalță în categoria zeilor. Limbajul propus de creator îmi este cunoscut. Am acces la cifrul lui. Sunt însetat, acum, când am descoperit limbajul, să alerg mai departe, să nu rămân neînsuflețit, la picioarele unor asemenea bogății abia promise. Consumarea ultimului tremolo [do – sol bemol] marchează debutul secțiunii, care prin inflexiunile doinite ale frazelor muzicale impune în mod hotărât denumirea din titlu. Structura muzicală a acestei secțiuni are conotațiile unei melodii în cel mai autentic stil doinit românesc, acompaniat mai departe de hangul unei formule sincopate lăutărești. De această dată compozitorul folosește dedesubtul textului indicația patetico. Datele expresive ale acestui fragment îmi sunt cunoscute din debut. Mă las pătruns în continuare de acestea, fascinat le caut dezlegarea.

Multă vreme, pentru rezolvarea problemelor de execuție ale lucrării am privit piesa așa cum privește copilul jucăria mecanică pe care o demontează până la ultima rotiță, pentru a-i afla secretele. M-am conceput pe mine și lumea pe care trebuia să o recreez ca pe două entități diferite. Mai târziu am trecut dincolo de „coajă”, pătrunzând la esență. Fericirea actului interpretării am simțit-o atunci când am reușit să redau integritatea fructului: coajă și miez. Când cunoașterea sensului muzical al lucrării a fost desăvârșită, sufletul îngropat sub toate întrebările rămase odinioară fără răspuns, s-a trezit. am simțit atunci că pot face și muntele să cânte împreună cu mine, Mi-am simțit sufletul deschis, inundat de lumina comuniunii cu viața de dincolo de textul muzical.

Vasile Macovei – PH.D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s