110 ani de la naşterea lui Dumitru D. Botez

Standard

Pe 10 martie 2014 se împlinesc 110 ani de la naşterea dirijorului român Dumitru D. Botez. Pentru mine, şi nu numai pentru mine, această aniversare nu este doar o simplă dată din istoria muzicii. De la vârsta de 18 ani, cânt în Corul ce poartă numele lui Dumitru D. Botez, dirijat de Eugen Kreiss, unul dintre discipolii săi cei mai apropiaţi. De aceea, m-am gândit că ar fi o ocazie foarte bună pentru a aduce un omagiu celui care a fost Dumitru D. Botez, o personalitate a culturii române, un adevărat „deschizător de drumuri” (fără a dori să utilizez expresiile consacrate ale limbajului de lemn, această sintagmă i se potriveşte lui Dumitru D. Botez din mai multe puncte de vedere pe care le voi ilustra în acest reportaj). Şi suntem datori să nu îl uităm.

1-Cvartet

Dumitru D. Botez s-a născut la 10 martie 1904, la Roman, judeţul Neamţ. A trăit 84 de ani, trecând în nefiinţă la 5 octombrie 1988. A absolvit două facultăţi – un lucru pe care puţini îl ştiu despre el – urmând, mai întâi, cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, şi apoi cele ale Conservatorului din Iaşi. Printre profesorii săi s-a numărat şi celebra Sofia Teodoreanu (la Teoria muzicii) – fiica lui Gavriil Musicescu. În timpul studiilor la Conservator, a cântat un timp în  Cvartetul B (cvartet de coarde, numit astfel pentru că toţi membrii său aveau nume care începeau cu litera „B”) – Mircea Bude – vioara I, Dumitru D. Botez – vioara a II-a, Valentin Bude – violă, Gheorghe Bărbieru – violoncel. Fotografia datează din 1925.

În Bucureşti, Dumitru D. Botez a cântat o vreme în Orchestra Radio, la violă. Mai târziu, avea să afirme că, probabil, unul dintre motivele pentru care îi plăcea foarte mult să obţină o sonoritate catifelată a corului, se datora timbrului mângâietor al violei – a cărei amintire a păstrat-o toată viaţa.

În anul 1945, Dumitru D. Botez a fost numit dirijor al Corului Radio. Avea să conducă mulţi ani acest Cor, care a însemnat o experienţă crucială pentru cariera sa.

Dumitru D. Botez a avut, ca mulţi alţi artişti ai vremii, probleme cu regimul. Spre exemplu, pentru a nu se întâlni cu un oaspete de seamă din străinătate, a fost închis într-o cămăruţă din Radio, până când oaspetele şi-a  încheiat vizita… apoi, pentru vini închipuite (şi care mai de care mai hilare, am spune noi astăzi, dar care, la vremea aceea, puteau uşor distruge viaţa unui om) a fost dat afară din Radio şi i s-a interzis să mai dirijeze. În imagine, puteţi vedea transcrierea actului oficial prin care a fost schimbat din funcţie. Printre „acuzaţiile” care i se aduceau, se numărau unele de genul: tatăl său a fost director de fabrică; şi-a provocat colegii la întreceri; un astfel de om nu poate fi promovat la nesfârşit; el şi partidul merg pe drumuri ideologice deosebite; se extazia în faţa compoziţiilor de Brahms şi lua în derâdere cântecele de mase; oferea o interpretare mistică a anumitor lucrări; a criticat textul imnului pentru Stalin; a organizat coruri la nunţi; nu s-a adresat „Partidului” şi „Tovarăşului” niciodată; a făcut afirmaţia conform căreia corul este un templu al artei; are o atitudine smerită; a afirmat că „Nu are nevoie de specialişti”. (Oare câte vieţi au fost curmate şi destine au fost distruse pentru astfel de afirmaţii?).

4-Comunicat

Dar Corul Radio deja fusese format, prin munca sa asiduă. Iată ce spune în privinţa tehnicii de lucru cu corul:

În ceea ce priveşte tehnica de lucru cu corul, aveam o metodă anume. Cel puţin o săptămână, repetam câte zece ore pe zi, câte două ore şi jumătate cu fiecare grupă corală. După trecerea acestui interval, venea un altul, în care reduceam timpul de repetiţii la 6 ore pe zi, câte 3 ore sopranele şi altistele împreună, urmate de alte 3 ore, tenorii şi başii împreună. În sfârşit, când totul era filigranat, începeam ansamblurile, 4 ore pe zi, până obţineam cel mai perfect echilibru, sincronizare, etc. Aşa a fost realizat acel faimos Cor Radio pe care mulţi l-au uitat, acel cor în care 130 de corişti cântau ca unul singur, cor ce nu mai avusese pereche în ţara noastră (din volumul de Memorii publicat de soţia sa, doamna Cecilia Botez)

A dirijat, de asemenea, şi Corul Filarmonicii ”George Enescu”; acest cor i-a prilejuit un alt  fel de experienţe şi posibilitatea abordării unui alt tip de repertoriu, oferindu-i satisfacţii profesionale înalte. Vorbind despre acest cor, Dumitru D. Botez dovedeşte o mare înţelegere a naturii umane:

Corul Filarmonicii mi-a dat posibilitatea de a realiza un vast repertoriu. Cu el am avut satisfacţii de altă natură. Curând, însă, condiţiile de lucru au devenit tot mai grele, iar realizările din ce în ce mai slabe. În artă nu se poate face şi mult, şi repede, şi bine. Arta cere migală şi timp. Ori, tocmai asta-mi lipseşte mie aici. Şi nu numai aici. Ce-aş putea să le mai cer acestor oameni când, azi de dimineaţă la 8 au avut şedinţă sindicală, mâine la 8 – învăţământ politic, joi după amiază vor pleca să tragă două spectacole (în vederea zilei de 24 ianuarie), unul la Târgu-Frumos şi unul la Hârlău, iar duminică vor avea concert la Vaslui? Nu se mai poate nici măcar spune că „e greu de făcut artă în aceste condiţii”, ci, pur şi simplu, „că nu se poate face artă”. Şi totuşi, concertul de marţi seara trebuie să fie bun.

După ce este „eliminat” de către Regim şi i se interzice să mai profeseze, la intervenţia mai multor discipoli ai săi, ajunge în fruntea corului Sindicatelor (CCS, cum era cunoscut pe vremuri). Repetiţiile extraordinare pe care le realiza aici au rămas încă întipărite în memoria multora dintre discipolii şi coriştii care au cântat sub bagheta sa. Puţin după aceea, îi este oferit un post de profesor la Conservatorul din Bucureşti, la catedra de dirijat. Este începutul unei cariere pedagogice strălucitoare, formând generaţii întregi de dirijori care a strălucit pe scenele româneşti şi nu numai. În fotografia de mai jos, Dumitru D. Botez dirijează un cor de sute de persoane, pe stadion.

5-Stadion

Despre activitatea sa componistică, nu sunt multe relatări. Ea a fost umbrită de marea sa pasiune, dirijatul coral. Dar nu trebuie neglijată. Dumitru D. Botez este autorul mai multor sute de lucrări corale care sunt incluse şi astăzi în repertoriile corurilor din toată ţara.

Am început să compun încă din Conservator, dar am scris din plăcere şi nu pentru a deveni membru al Uniunii Compozitorilor. Preocupările mele principale au fost vioara şi dirijatul. Intrarea în Uniunea Compozitorilor i-o datorez lui Theodor Rogalsky, care a făcut propunerea şi referatul. Odată intrat în rândurile compozitorilor, a trebuit să scriu şi am tot scris, mai mult piese corale, în jur de 200. Nu le-am numărat…

Pentru exemplificare, includ în acest articol o lucrare inedită a lui Dumitru D. Botez – singurul lied pe care l-a scris, pe versuri de Eminescu – „Şi dacă” – şi interpretat în primă audiţie de Emilia Petrescu.

Descărcaţi de aici partitura pdf.:

Dumitru D. Botez – Si daca ramuri

Pe 5 octombrie 1988, Dumitru D. Botez a închis ochii pentru totdeauna.

Trebuie să adaug, în continuare, anumite informaţii de cea mai mare importanţă pentru păstrarea amintirii lui Dumitru D. Botez. Tratatele sale de dirijat sunt, probabil, binecunoscute tuturor studenţilor de la secţiile de Dirijat cor academic ale tuturor Facultăţilor de muzică din ţară. Şi nu am întâlnit nicio altă carte dedicată dirijatului de cor care să nu cuprindă în bibliografie acest material esenţial.

La numărul 39 al bulevardului Schitu Măgureanu există o placă comemorativă dedicată lui Dumitru D. Botez, realizată tot prin eforturile doamnei Cecilia Botez. Vă invit să mergeţi să o vedeţi.

Şi, nu în ultimul rând, doresc să aduc la cunoştinţa cititorilor faptul că există un cor ce a fost înfiinţat în memoria lui Dumitru D. Botez, un cor ce îi poartă, aşadar, numele, după cum aminteam şi la începutul acestui reportaj – şi care activează şi în prezent, dirijat de Eugen Kreiss, unul dintre discipolii lui Dumitru D. Botez.

Corul „Dumitru D. Botez” are o bogată activitate concertistică, dar, aş spune, şi umanitară. Cred că este unul dintre extrem de puţinele coruri – dacă nu singurul! – care nu cântă pentru bani, deşi membrii săi nu mai sunt tineri şi existenţa este dură pentru cei care se află aproape de vârsta pensionării, după cum, vai, ştim cu toţii. Nu voi uita niciodată că, pe lângă concertele date pe scenele Conservatorului, Aulei Palatului Cantacuzino, Tinerimii Române şi altor instituţii din ţară şi străinătate (turnee ample în toată Europa), ei nu uită niciodată să meargă şi la azilurile de bătrâni, cu o floare şi un cântec. Prefer să amintesc aceste lucruri acum, şi nu altele (despre istoria acestui cor voi vorbi pe larg într-un reportaj viitor) pentru că ne apropiem de Paşti, şi aş vrea să cred că putem fi mai buni şi mai apropiaţi de cei bătrâni, şi de cei ce nu mai sunt, a căror amintire are nevoie de dragostea noastră la fel cum au nevoie şi cei care trăiesc.

Veronica Anghelescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s