Un regret justificat

Standard

Într-o zi, pe când eram în clasa a IX-a sau a X-a, nu mai țin minte cu exactitate, profesoara de limba și literatura română ne-a dat să efectuăm un eseu. Motivul era unul cât se poate de simplu. Doamna profesoară își propusese să verifice nivelul clasei, nu atât din perspectiva capacității noastre de asimilare, ci a perspicacității, atribut de sorginte nativă, căruia învățarea, oricât de riguroasă și temeinică, nu va izbuti să îi servească nicicând drept substitut. Subiectul eseului concorda perfect adolescenței. Nici de o frapantă originalitate, nici de o banalitate fără precedent. Nici plicticos, nici palpitant, nici optimist, nici pesimist. Nici dificil, dar nici facil. Pur și simplu un eseu obișnuit, pe o temă obișnuită, în centrul căreia se afla cuvântul floare. Trebuie să menționez că la momentul respectiv, orele de limba și literatura română nu constituiau o prioritate în ceea ce mă privește. Prin urmare și într-un deplin consens cu modalitatea în care vedeam eu lucrurile pe atunci, mărturisesc că nu am scris nimic la tema cu pricina. Mă mulțumisem să trasez niște pătrate mici pe foaia de caiet, în intenția categorică a inducerii în eroare, a conturării unei expresii de asiduă concentrare pe marginea subiectului dat. Nu cred că este necesar să vă mai spun cu câtă ușurință am răsuflat la sfârșitul orei, fericită nevoie mare că nu fusesem scoasă la răspuns. Bineînțeles, nu mă număram printre elevii eminenți ai disciplinei, drept pentru care doamna profesoară nu manifestase câtuși de puțin curiozitate asupra opiniilor, asupra propozițiilor și frazelor, asupra modalității mele de a înțelege și de a interpreta o temă dată. Toate acestea lipseau însă cu desăvârșire. Nici prin cap nu îmi trecea să mă gândesc la ceea ce se intitulează un eseu. Doar nu eram eleva unui liceu cu profil filologic, pentru ca așezarea cuvintelor pe hârtie să reprezinte proba supremă în marea competiție a dobândirii unui loc de muncă.

Eu optasem către o altă ramură vocațională, și tocmai din această cauză, solicitarea de a scrie mi se părea de-a dreptul absurdă. Asemenea îndatoriri trebuie să parvină celor care se pregătesc pentru a deveni oameni de litere sau jurnaliști, profesiuni de o dificultate extremă, față de care nu manifest nici înclinație, nici interes, în caz contrar, înscriindu-mă la un liceu în care limba română dispune de un statut primordial. Da, așa gândeam eu la acele vremuri, drept pentru care nu am întreprins nici cel mai mic efort pentru efectuarea eseului. Mi se părea o sarcină inutilă, căci alte gânduri și priorități îmi luminau viața pe atunci. Urmăream concretizarea lor cu atât de multă ardoare, încât nu mai era loc pentru nimic altceva. Adevărul este că exclusivitatea constituie un pion definitoriu în scara mea valorică, iar dacă îmi place ceva cu adevărat, nu există nici o șansă ca altceva din afara sa să îmi atragă ori să îmi suscite câtuși de puțin atenția. Am preferat, și poate că în adâncul inimii prefer chiar și acum, unicitatea, concentrarea în jurul unui singur ideal, în defavoarea certă a dispersărilor lăuntrice către o zonă cu potențial nelimitat al intereselor.

Așadar, elevă de liceu fiind, îmi păsa cu patimă adâncă și nedisimulată, chiar dacă niciodată exprimată într-un chip fățiș, doar de o anumită disciplină. De-abia așteptam ca orele destinate culturii generale să ajungă la final, numărând minutele până acasă, acolo unde puteam să mă ocup, nestingherit, de ceea ce iubeam eu cel mai mult. Cu toate că în repetate rânduri am fost avertizată. Confidenții cei mai de nădejde îmi spuneau că nu e tocmai bine să nutresc un sentiment atât de excesiv, căci va veni poate cândva o zi fără noroc, ce mă va despărți definitiv de idealul arzător. Într-adevăr, atâta adorație nu am mai nutrit pentru nimic și pentru nimeni, iar afirmația beneficiază de o luciditate la superlativ. O adorație fără pereche, surdă și oarbă la toate cele din exteriorul său. De ce și pentru ce să-mi fi păsat deci de literatură sau de geografie, de istorie sau matematică, de biologie sau chimie, de fizică ori de filozofie? Aveam însă a constata ulterior că sentimentele, oricât de sincere și de adânci, sunt lipsite de importanță. Sau cel puțin mie așa mi s-a dovedit. Concursul de împrejurări al vieții are întotdeauna ultimul cuvânt. Iar o afecțiune clinică, de îndată ce a fost contractată, deține proprietatea acordării verdictului final, complotând ireversibil în favoarea separării de idealul mult visat, în condițiile în care practicarea unui anumit tipar de meserii impune drept abilitate primordială, sănătatea perfectă. Drept sau injust, puțin sau chiar deloc a contat atunci, puțin sau chiar deloc trebuie să conteze și acum. Pur și simplu, asta este.

Și totuși, amintirea acelei ore de literatură mi-a rămas fixată în memorie. Chiar și în anii următori, când mai păstram încă același dezinteres, tema eseului și acțiunea de a mă sustrage de la exercițiul redactării sale, îmi reveneau, involuntar, în gânduri. De unde până unde frecvența cu care această aducere aminte se tot insinua, aparent fără motiv, în mintea mea? Nu reușeam să găsesc răspunsul potrivit, sfârșind prin a mă lăsa, de fiecare dată, păgubașă. Trecerea timpului a îngăduit însă sosirea unei zile în care totul s-a schimbat. Am înțeles atunci pentru întâia oară, tâlcul amintirii. Am înțeles chiar și semnificația regretului față de atitudinea pe care o adoptasem la acel moment, atunci când nu încercasem să schițez nici măcar un gând pe marginea subiectului dat, preferând să mâzgălesc niște pătrate mici pe foaia de caiet, ștergându-le ulterior cu radiera pentru a lăsa impresia unei asidue elaborări.

Am înțeles că era vorba de un regret justificat. Am înțeles că se cuvine însă și să mă revanșez, drept pentru care mi-aș dori ca la un moment dat, atunci când va fi potrivit să fie, să pot efectua și eu, în contul acelei ore de limba și literatura română din clasa a IX-a sau a X-a, nu mai țin minte cu exactitate, un eseu. Nici de o frapantă originalitate, nici de o banalitate fără precedent. Nici plicticos, nici palpitant, nici optimist, nici pesimist. Nici dificil, dar nici facil. Pur și simplu, un eseu obișnuit, pe o temă obișnuită, centrată, la fel ca și atunci, în jurul unui singur cuvânt, în jurul cuvântului floare.

Roxana Moldovan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s