Vocea frumoasă (V). Antonio Vivaldi: preot, compozitor, instrumentist, pedagog, dirijor, manager, impresar

Standard

VOCEA  FRUMOASĂ (V)

ANTONIO VIVALDI: PREOT, COMPOZITOR, INSTRUMENTIST, PEDAGOG, DIRIJOR, MANAGER, IMPRESAR

 

2Fila datei de 4 martie reînvie în conştiinţele noastre naşterea în Veneţia a compozitorul Antonio Vivaldi, drept pentru care am decis ca studiul lunii martie să fie spre celebrarea şi cinstirea sa.

Secolul al-XVII-lea muzical a debutat cu răspândirea virtuozităţii vocale şi cu montările luxoase ale spectacolelor de operă din oraşele italiene Florenţa, Milano, Mantova, Roma, Veneţia şi Napoli. Datorită noilor teatre înfiinţate şi a şcolilor de muzică în care erau formaţi evirati lui Porpora, creaţia de operă ia amploare. Cel mai admirat compozitor al barocului italian a fost Antonio Lucio Vivaldi (1678-1741). Dorindu-şi răspândirea fericirii prin munca sa, el nu a fost întotdeauna înţeles în epocă, fiind nedreptăţit şi chiar uitat timp de două secole. Antonio s-a pregătit mai întâi pentru a deveni preot apoi ispita geniului muzical a fost puternică, atrăgându-l spre domeniul creaţiei instrumentale şi de operă.

1

Până în 1938 nu se cunoşteau date despre viaţa şi activitatea sa. Cercetările veneţianului Roberto Gallo precizează în lucrarea sa Antonio Vivaldi, prete rosso date despre naşterea  – Veneţia 1678 – şi moartea compozitorului – Viena 1741. Muzicologul francez Claude Baigneres înbogăţeşte informaţiile privind spiritul lui Vivaldi în creaţiile căruia se îmbină momentele de răscolitor dramatism şi de copleşitoare tristeţe cu cele de profundă meditaţie religioasă. Este prima manifestare a virusului romantic ce se va dezvolta abea peste un veac… (Vivaldi, Vie, Mort et Resurection, Paris 1955).

Cu asiduitate s-au desfăşurat şi cercetările profesorului şi muzicologului Arnold Schering (1877-1941) de la Conservatorul din Dresda, ale cărui descoperiri în Amsterdam şi Viena au constituit subiectul tezei sale de doctorat. El a scos la lumină 9 caiete de concerte pentru violină şi alte instrumente solistice (în total 72 de concerte).

Muzicologul francez Marc Pincherle (1888-1974) a efectuat şi el un studiu numit Vivaldi,genie du baroque, Paris 1957, în care subliniază aportul fantastic al creatorului veneţian în dezvoltarea genului concertistic, în special pentru violină, dar şi în creaţia de cameră, religioasă şi de operă.

După ultimele descoperiri făcute în arhivele din Torino şi Dresda, marcate în catalogul Ryom din 1974, descoperiri făcute de un grup de cercetători italieni, putem preciza vasta creaţie a lui Vivaldi şi geniul angelic ce l-a călăuzit în cariera muzicală. Opera sa cuprinde : 600 lucrări – din care 460 concerte, 80 sonate, 70 sinfonii, aproximativ 50 de opere, multe rămase necunoscute în fondul documentar torinez. Aceste informaţii le datorez cursurilor profesorului docent Emanuela Negri de la Conservatorul E.F. Dall’Abaco din Verona şi grupului de cercetători cu care dumneaei a colaborat : P.Gallarati (Musica e maschera.Il libretto italiano del Settecento, Torino, EdT Musica 1978) ; W.Kölneder (I melodrammi di Antonio Vivaldi, Milano, Rusconi 1978) ; M.Rinaldi (Il teatro musicale di Antonio Vivaldi, Firenze, Olscki, 1979) şi M.Talbot (Vivaldi, Torino, EdT Musica 1980).

Importante cercetări asupra vieţii şi creaţiei vivaldiene a efectuat şi strălucitul muzicolog român Ioana Ştefănescu, profesor doctor al Academiei Gh. Dima din Cluj-Napoca, laureată pentru O istorie a muzicii universale , patru volume, 1995-2002 Ed. Fundaţiei Culturale Române Bucureşti.

Rezerv acest spaţiu creaţiei lui Vivaldi din dorinţa de a face cunoscute aceste inedite descoperiri de la Torino şi pentru a deschide o fereastră celor interesaţi de creaţiile maestrului veneţian.

Vivaldi şi-a împletit viaţa de pedagog la Ospedale della Pieta, şcoală-internat de caritate pentru fetele orfane, subvenţionată de Primăria Veneţiei, cu cea de compozitor, impresar şi dirijor la teatrul Sant’Angelo din Veneţia. Încă din vremea Seminarului a studiat intensiv vioara iniţiat fiind de tatăl său alături de care a cântat în orchestra Capelei San Marco. În 1704 începe să fie remunerat pentru calitatea sa de profesor de vioară şi viola all’inglese, an în care îşi publică primele compoziţii instrumentale, Sonate a tre. Călătoreşte la Amsterdam şi Londra (1708) unde îşi publică 12 concerti per violino e liuto. Întors la Veneţia, primeşte titlul onorific de Maestru de violină şi  Maestro de concerte pentru violină, post finanţat pe care-l va ocupa până la sfârşitul vieţii.

Prima încercare în genul operei a fost Ottone in villa (1713) cu care debutează în Vicenza. În acelaşi an publică volumul de 12 concerte pentru vioară solo La Stravaganza. În 1716 are mare succes cu opera Arsilda,regina di ponto, reprezentată la teatrul Sant’Angelo. Între anii 1718-1720 ocupă postul de Maestru de Capelă  la Curtea principelui Filip d’Assia Darmstadt din Mantova, timp în care o cunoaşte pe Anna Giraud (Girò), fiica peruchierului Curţii, care îi devine elevă apoi primadonna operelor sale – cu numele de scenă Anna Maddalena Tesseire – şi colaboratoare permanentă. Deşi poseda o voce de contraaltă, Anna Giraud şi-a desăvârşit capacităţile vocale reuşind să interpreteze toate agilităţile scrise de Vivaldi prin extensiile în acut dobândite în timpul studiului cu Vivaldi. Pentru rolurile principale feminine ea a fost preferată dintre alte cântăreţe. După cariera glorioasă, s-a retras în 1748 căsătorindu-se cu un conte – contele Antonio Maria Zanardi Landi.

Vivaldi a repurtat success la Praga în calitate de dirijor al propriilor opere: Farnace (1727), Argippo (1730) – pierdută după premieră şi regăsită în 2006 – şi Arvilda regina de’ Goti (1731). Întors la Veneţia, compune opera La fida nimfa (1731) pe care, în calitate de impresar o va dirija la Verona, cu ocazia inaugurării Teatrului Filarmonic. Nu de acelaşi succes s-a bucurat Siroe la a cărei reprezentaţie din Ferrara (1739) a asistat cardinalul Ruffo, care nu împărtăşea păreri pozitive despre il prete rosso (preotul cu părul roşu). La insuccesul acesta au contribuit şi ostilităţile lui Benedetto Marcello, care în lucrarea sa Il teatro alla moda (1720), îl consideră pe Vivaldi un muzician de origine umilă şi de o moralitate dubioasă, anagramându-i numele în Aldiviva.

Ignorând toate aceste răutăţi şi bazându-se pe opiniile veneţienilor de calitate, Vivaldi s-a bucurat de admiraţia şi succesul repurtat în calitate de impresar, compozitor şi dirijor la teatrul Sant’Angelo. După debutul pe care Anna Giraud l-a avut în Laodice de Albinoni în 1724 şi după călătoriile sale la Viena şi Praga, Vivaldi va deveni dirijor permanent al teatrului, ocazie cu care îşi va reprezenta operele: L’Ingagno trionfante in amore, Cunegonda, La fede tradita e vendicata  şi Dorilla in tempe (1726); Farnace şi Orlando furioso (1727); Rosilena ed Oronta (1728);  Montezuma (1733);  L’Olimpiade     (1734); Griselda (1735); L’Oracolo in Messegna  şi Rosmira (1738); Feraspe (1739).

În toţi anii cât a activat ca impresar şi dirijor la teatrul Sant’Angelo, Vivaldi a rămas fidel postului său de pedagog de la Ospedale della Pieta unde, pe lângă teologie, retorică, latină şi cursuri sanitare se studia intensiv muzica instrumentală, canto şi canto coral. Alături de Vivaldi, printre profesorii din şcoală figura şi J.A. Hasse, compozitor german stabilit în Veneţia prin căsătoria cu soprana Faustina Bordoni, absolventă a şcolii. Genialitatea lui Don Antonio, cum era numit Vivaldi în activitatea de pedagog cât şi de impresar artistic, se observă în melodicitate, abordarea ritmică, scriitura polifonică şi armonică atât în creaţiile instrumentale cât şi vocale. Interpretarea lucrărilor lui Vivaldi ridică multe probleme de ordin tehnic. La cântăreţi Vivaldi urmărea capacitatea vocală şi respiratorie, posibilităţile de extensie a ambitusului în acut şi grav, executarea agilităţilor şi trilurilor cu multă lejeritate. Pentru a obţine o interpretare optimă, Vivaldi lucra cu soliştii mai întâi ariile di portamento punând accent pe frazare şi apoi ariile di agilita, pentru nuanţare. O caracteristică a stilului vivaldian este capacitatea extraordinară de a pune în contrast limpezimea descriptiv-meditativă cu virtuozitatea şi bravura agilităţilor vocale şi instrumentale.

Toţi biografii lui Vivaldi au constatat insuficienta dotare a teatrelor muzicale veneţiene şi în special a teatrului Sant’Angelo. Construit în 1676 din fondurile proprii ale familiilor veneţiene Marcello şi Capello, teatrul a gazduit la început spectacole mici de teatru până în 1713 când Vivaldi a debutat aici cu opera Ottone in villa pe libretul lui Domenico Lalli. Devenind co-impresar al teatrului, Vivaldi a putut să-şi reprezinte 18 dintre creaţiile sale de operă.

De o capacitate redusă, doar 554 locuri, teatrul nu avea un spaţiu special destinat orchestrei iar colectivul artistic în număr redus şi nu foarte bine plătit, avea şi o calitate artistică medie. Nici soliştii invitaţi pentru rolurile principale nu erau foarte bine remuneraţi. Însuşi şi Vivaldi acorda mult timp studiului cu orchestra şi soliştii. De obicei un teatru mic precum Sant’ Angelo împrumuta cântăreţi de la un teatru mai mare cum era San Giovanni Grisostomo pentru a-şi face publicitate. Erau situaţii când Vivaldi, în calitate de impresar, a trebuit să acopere din bani proprii unele reparaţii tehnice fie ale instrumentelor fie ale montajului. Orchestra compusă dintr-un număr de 10-12 instrumentişti, era foarte riguros instruită de Vivaldi; reuşind să interpreteze cu bravură pasajele dificile, ea părea de două ori mai numeroasă.

Ca orchestrator, Vivaldi adaugă armoniei timbrale trombele (trombonii), tiorba (chitara veche), viola all’inglese, viola d’amore, clavicembalo (clavecin, basso continuo), oboe d’amore, flauto diritto, clarinetto şi instrumente de percuţie: timpani, triangolo, cimvalo (talgere). Scriitura muzicală foarte densă reprezintă un grad înalt de dificultate tehnică, atât instrumental cât şi vocal. Frecventele pasaje modulatorii bruşte şi noua sa manieră de rezolvare excepţională a acordurilor de septimă ( la o alta voce din orchestră decât cea care o aduce) erau nepermise de regulile armoniei.

Deşi a fost atât de mult timp uitat în istoria muzicii, au existat personalităţi care au resuscitat creaţia lui Vivaldi. Unul dintre cei mai cunoscuţi pianişti ai timpului, Alfredo Cassella (1883-1947), originar din Torino, spre sfârşitul carierei de compozitor şi dirijor, s-a întors la Roma ca profesor al Conservatorului. În Roma iniţiază în 1939  La Settimana Vivaldi, prilej cu care publică lucrări şi manuscrise ale lui Vivaldi. După moartea sa, Gian Francesco Malipiero (1882-1973), profesor, compozitor şi muzicolog veneţian, continuă munca începută de înaintaşul său. Ajutat de omul de afaceri Antonio Fana fondează L’Istituto Italiano Antonio Vivaldi în 1947, în scopul cercetării şi recuperării manuscriselor vivaldiene. Pentru reabilitarea creaţiei şi personalităţii lui Vivaldi, câţiva oameni de afaceri torinezi printre care Roberto Foa şi Filippo Giordano, au subvenţionat cercetările Universităţii din Torino. Astfel, într-o mânăstire din Piemont s-au descoperit 300 dintre lucrările lui Vivaldi: 19 opere şi 100 lucrări vocal-instrumentale. De asemeni, la Praga a fost redescoperită (2006) opera Argippo (dispărută după premiera din 1730) şi reprezentată (2008) de către dirijorul Ondrej Macek.

În timp ce Vivaldi strălucea în Veneţia, un alt mare centru muzical italian căpăta amploare. E vorba de Napoli, vestit prin şcolile muzicale înfiinţate aici în scopul educării şi formării viitorilor cântăreţi ai belcanto-ului baroc, de al cărui nume sunt legate personalităţile lui Pistocchi, Bernacchi şi Porpora. Cel mai cunoscut dintre ei, Niccolo Porpora (1686-1768), a educat capacităţile excepţionale ale elevilor săi în vederea executării pasajelor de virtuozitate, acea coloratură luxuriantă în stil hedonist. Despre belcanto-ul italian, Şcoala de cânt a lui Porpora şi evirati (cântăreţii castraţi) am vorbit în ediţia I a rubricii VOCEA FRUMOASĂ din 10 octombrie 2013.

Din creaţia sacra vivaldiană, mai puţin cunoscute pe scena noastră de concert sunt cele trei oratorii sacre: Moyses Deus Pharaonis (Veneţia 1714), Juditha triumphans (Veneţia 1716) şi L’adorazione delli tre rè magi al bambino Gesù (Milano 1722).

O contribuţie importantă este intuiţia lui Vivaldi asupra formei sinfoniei-concert în desfăşurarea ciclului tripartit Allegro-Andante-Allegro, dându-i o închegare organică pe baza contrastului agogic şi emoţional.

Personal simt o mare atracţie faţă de caracterul spiritual al muzicii lui Vivaldi, vă invit să exploraţi caracterul eteric şi  transcendental, poetic-descriptiv, jovial şi melancolic al maestrului veneţian !

 

Simona Nicoleta Jidveanu – Come in vano il mare irato, arie Emilia din opera “Catone in Utica”

Simona Nicoleta Jidveanu – Laudate Pueri, Psalm 112 în Sol Major pentru soprană şi orgă

 

                                                                          Simona-Nicoletta Jidveanu

                                                                                    Soprană, Doctorand   

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s