HAMLET or a FI SAU A NU FI

Standard

* Vocea frumoasă (VI) *

HAMLET ori A FI SAU A NU FI

 

Reprezentant al romantismului francez, cunoscutul compozitor Ambroise Thomas (foto) a trăit la Paris între 1811 şi 1896, devenind  cunoscut mai ales pentru creaţiile de operă Mignon (1866) şi Hamlet (1868). S-a remarcat în funcţia de director al Conservatoire de Paris între anii 1871-1896, fiind succesorul lui François Auber.

1

Fiu de profesori de muzică, a primit de mic o deosebită educaţie muzicală. La zece ani era deja un excenlent pianist şi violonist. În 1828 a fost admis la Conservatorul din Paris unde a studiat compoziţia cu Jean-Francios le Suer, continuând în particular lecţiile de pian cu renumitul cu Frederic Kkalkbrenner.. În 1832, cantata sa  Hermann e Kety a câştigat Premiul Pentru Compoziţie al Conservatorului şi Marele Premiu al Romei, ceea ce i-a prilejuit şederea de studii la Roma timp de trei ani. Dacă până atunci purta dragoste numai pentru Mozart şi Beethoven, la Roma a devenit admirator înfocat al cantilenei italiene şi al tradiţiei melodiei. În cei trei ani a compus întreaga sa creaţie camerală: un trio cu pian, un cvartet de coarde, toate refelctând noul său stil componistic.

Prima sa operă, La double achelle (1837) a fost reprezentată la Opera Comique şi a fost un succes, cunoscând 247 de spectacole. Le Caid (1849), primul succes atestat de Rossini aflat pe atunci la Direcţia tuturor instituţiilor teatrale şi culturale din Franţa, operă la fel de apreciată cu peste 400 de spectacole până la sfârşitul secolului. După aceste succese şi recunoaşteri, Ambroise Thomas a devenit din ce în ce mai prolific, multe dintre lucrările sale scrise în această perioadă cunoscând mare faimă. Unele dintre ele sunt redescoperite datorită cântăreţilor de belcanto: Le rouge d’une nuit d’ete (1850), Psyche (1857). Ocazional uvertura Raymond (1851) figurează în programele de concert.

Acestor succese în domeniul teatrului liric se adaugă rezultate în câmpul administrativ. În 1856 obţine titlul de Profesor la Conservatorul din Paris unde este mentorul lui Jules Massenet, unul dintre puţinii compozitori francezi din tânăra generaţie căreia a prevăzut o carieră componistică. Massenet, ca şi mentorul său, va fi câştigătorul Marelui Premiu al Romei, în 1862.

Cu opera Mignon, reprezentată prima oară la Opera Comică în 1866, Thomas a obţinut succesul care îl consacră ca şi compozitor atât în Franţa cât şi peste hotare. Povestirea lui Goethe a constituit sursa de inspiraţie a libretului alcătuit de Jules Barbier şi Miche Carré, ca şi pictura Mignon a lui Ary Sheffer (foto).

2

Cu peste o mie de reprezentări până în 1894 în toată Europa, Mignon a devenit una din cele mai cunoscute opere din istoria franceză. Astăzi este prezentă în repertoriul internaţional mai mult în formă de concert decât de spectacol.

Ambroise Thomas s-a îndreptat spre Shakespeare în crearea dramaturgiei operei Hamlet (foto), care a avut premiera la Opera din Paris în 1868, libretul fiind adaptat de Jules Barbier şi Michel Carré. Datorită puternicului dramatism, Hamlet are stabilitate în timp ca şi Mignon.

3

Ultima operă a lui Ambroise Thomas, Françoise da Rimini, cu premiera la Opera pariziană în 1882, are la bază un fragment din Infernul lui Dante. Aceasta nu a rămas în repertoriu, ca şi La tempete, balet inspirat tot din Shakespeare şi compus şapte ani mai târziu, reprezentat la Opera pariziană fără succes.

Opera Hamlet – libretul

Libretiştii operei Hamlet a lui Ambroise Thomas, Michel Carré şi Jules Barbier erau deja experimentaţi în libretele pentru Mignon a lui Thomas şi Faust a lui Gounod. Ei au ales versiunea lui Alexandre Dumas a piesei Hamlet ca bază a libretului, versiune deja existentă în repertoriul tuturor teatrelor franceze încă din 1886. Adaptarea piesei de teatru la libretul operei a necesitat scurtarea şi simplificarea, versiunea nescurtată şi având treizeci de personaje ar fi durat în impletirea text-muzică peste patru ore. Numărul personajelor a fost redus la cincisprezece, incluzând şi personaje mime în scena reconstituirii crimei pusă la cale de uzurpatorul Claudius, de asemenea redus a fost şi numărul conflictelor dramaturgice. Simplificarea a dus la concentrarea dramatismului acţiunilor lui Hamlet şi a efectelor lor asupra Ofeliei, rămânând astfel patru personaje principale.

Hamlet – prinţ, fiul regelui uzurpat prin ucidere al Danemarcei;

Ofelia – fiica lui Polonius, curtean complice la crimă împreună cu Claudius;

Claudius –noul rege, frate al defunctului rege şi soţ al Gertrudei;

Gertrude – regină, văduva defunctului rege şi soţia actualui rege Claudius.

Constelaţia aceasta păstrează modelul tetradic şi echilibrul de roluri barbat-femeie, care era stabilit în grand opera franceză odată cu opera Robert Devereux a lui Meyerbeer în 1831.

Libretul alcătuit de Dumas cuprindea patru acte, dar exigenţele autorităţilor la vremea aceea prevedeau premiera la Opera din Paris a cel unei opere în cinci acte pe stagiune. Includerea baletului era obligatorie. Actul libretului original a fost aşadar cu uşurinţă împărţit în două, separând scena nebuniei şi moartea Ofeliei de scena groparilor. Pentru a conferi mai multă greutate noului act IV, baletul a fost adăugat între introducerea corală şi scena Ofeliei. În 1863, directorul Operei din Paris, Emille Perrin, i-a scris unui ministru de Stat că Thomas aproape terminase de compus Hamlet. Când adaptarea după Shakespeare a lui Gounod, Romeo et Juliette, a fost reprezentată la Opera Lirică în 1867, era imperios necesar ca Thomas să finiseze adaptarea sa dupa Shakespeare – Hamlet.

Compozitorul a distribuit din principiu o soprană în rolul Ofeliei, o mezzo-soprană în rolul Gertrudei, un tenor pentru Hamlet şi un bas-bariton în rolul lui Claudius. Zugrăvind-o pe Gertrude în rolul de conspirator alături de Claudius, a sporit conflictul dramatic dintre Hamlet şi Gertrude în scena când Hamlet încearcă să-i smulgă o mărturisire. A face din Polonius un conspirator sporeşte motivaţia lui Hamlet de a refuza căsătoria cu Ofelia, fiica lui. Schimbarea atitudinii de iubire din actul I a lui Hamlet faţă de Ofelia într-una rece şi indiferentă este crucială, deoarece este cea care determină transformarea Ofeliei din piesa lui Shakespeare în personajul operei lui Ambroise Thomas. Ofelia este un personaj evolutiv, caracteristic romantismului, plin de dramatism, a cărei nebunie este provocată nu de acţiunile unui om oarecare ce crează o situaţie de nesuportat, dar de un om care îi declară iubirea şi îi oferă protecţia, îi dăruieşte un inel promiţându-i căsătoria apoi o abandonează, lăsând o lipsă pe care ea nu o poate completa. Din punct de vedere muzical, scena nebuniei este intens savurată de audienţă, tema nebuniei înscriindu-se în tradiţia operatică a secolului XIX.

Simetria prevazută de Dumas în traducerea sa este apariţia spectrului la începutul şi la finalul piesei. În timp ce personajele vinovate de ucidereq regelui Danemarcei, tată lui Hamlet, mor, spectrul îşi face apariţia pentru a le condamna pe fiecare. Adresându-se lui Hamlet îi spune că el va trăi. Dumas explică finalul prin argumentul că Hamlet nu este vinovat în acelaşi grad precum ceilalţi, de aceea nu trebuie să sufere aceeaşi moarte ca şi ei întrucât prin uciderea lui Claudius el îşi îndeplineşte datoria morală de a-şi răzbuna tatăl. Hamlet va trăi şi va fi proclamat rege de către mulţime: Trăiască Hamlet! Trăiască Regele!

Conform însemnărilor găsite în presa vremii şi în registrul editorului Hengel din Paris, Thomas a întâlnit-o pe soprana suedeză Christine Nillson care tocmai fusese angajată la Opera pariziană. Împreună cu ea a stabilit premiera operei Hamlet. Conform aceluiaşi raport de presă, părţi ale rolului sopranei  au fost modificate după indicaţiile şi sugestiile Christinei Nillson (foto).

 4

Aşadar, Thomas a înlocuit un dialog dintre Ofelia şi corul de femei în scena nebuniei din actul IV cu o baladă suedeză. Această baladă seamănă cu mişcarea întâi din lucrarea lui Grieg op. 63 – Două melodii nordice. Un tenor potrivit rolului de Hamlet nu a putut fi găsit dar un extraordinar bariton dramatic, Jean-Baptiste Faure, a acceptat, astfel că Thomas a decis să transpună partea tenorului pentru vocea de bariton. Premiera operei, din 9 martie 1868 la Opera din Paris (Salle Le Pelletier), a repurtat un imens succes cu soprana Christine Nillson în rolul Ofeliei – care a creat efecte vocale spectaculare şi baritonul Jean-Baptiste Faure ca Hamlet – dăruind prin vocea sa un plus de dramatism libretului şi partiturii.

În următorii cinci ani de la premiera din Paris, opera Hamlet s-a montat la Royal Italian Opera Covent Garden (mai târziu Royal Opera House Covent Garden) – în 1870, Leipzig, Budapesta, Bruxell, Praga, New York, Sankt Petersburg, Berlin,Viena. Ea a căzut în uitare după moartea lui Ambroise Thomas şi după Primul Război Mondial. După 1980, opera Hamlet  a cunoscut o revigorare începând cu Viena (1992, 1994, 1996), Opera North (1995), Geneva (1996), Opera din San Francisco (1996), Copenhaga (1996 şi 1999), Amsterdam (1997), Karlsruhe (1998), Washington Concert Oper (1998), Tokyo (1999), Paris (2000), Toulouse (2000), Moscova (2001), Praga (2002), Opera Theatre din Saint Louis (2002), Londra (2003), Barcelona (2003). Cea mai recentă producţie a avut loc în 2010 la Metropolitan Opera, cu baritonul Simon Keenyside (Hamlet) şi soprana Natalie Dessay (Ofelia).

În ideea că englezii nu ar accepta o adaptare în care Hamlet trăieşte, final contrar piesei originale a lui Shakespeare, Ambroise Thomas în colaborare cu cei doi libretişti – Jules Barbier şi Michel Carré –  a realizat şi o versiune scurtă a finalului în care spectrul tatălui nu mai apare. Aşadar, Hamlet, după ce îşi răzbună tatăl, o îmbrăţişează pe Ofelia care urma a fi depusă în mormânt şi moare. Varianta aceasta a finalului este numită denonement du Theatre de Covent Garden (the ending for Covent Garden). A fost jucată în timpul vieţii compozitorului, fie la Covent Garden fie în alte teatre lirice. Apare în unele ediţii germane ale partiturii şi este inclusă ca un apendice la înregistrarea cu Thomas Hampson în rolul principal.

 

  1. Opera Hamlet – Synopsis

Opera Hamlet este alcătuită din 5 acte (7 scene). Acţiunea se desfăşoară în Danemarca, în Castelul Elsinore – reşedinţa dinastiei regale.

 

Actul I. Scena 1. Curtea regală daneză celebrează încoronarea reginei Gertrude care s-a căsătorit cu Claudius, fratele defunctului rege, Hamlet. Claudius îi aşază Gertrudei coroana pe cap. Prinţul Hamlet este nemulţumit că mama lui s-a recăsătorit atât de curând. Ofelia, fiică a nobilului Polonius îşi face apariţia, moment sublim al duetului de dragoste cu Hamlet. Soseşte Laerte, fratele Ofeliei, care doreşte să-şi ia rămas bun întrucât este trimis în Norvegia şi o încredinţează pe Ofelia protecţiei lui Hamlet. Curtenii sosesc pentru a sarbatori încoronarea. Deşi Ofelia şi Laerte îl invită să petreacă împreună, Hamlet se retrage, îngândurat deoarece Horatius şi Marcello i-au dat de veste că noaptea trecută au văzut spectrul tatălui lui pe lângă zidurile Castelului.

 

Scena 2. Aflaţi la posturile lor de gardă, Horatio şi Marcello îl întâlnesc pe Hamlet. În timp ce spectrul apare sperindu-i şi punându-i pe fugă de cei doi, îi împărtăşeşte fiului că este Claudius cel care l-a otrăvit. De aceea îi cere lui Hamlet să-l răzbune, cruţând-o însă pe Gertrude, cu toate că şi ea a complotat la uciderea sa. Hamlet jură pe sabia sa să-şi răzbune tatăl.

 

Actul II. Scena 1.Ofelia, citind o carte, este îngrijorată de indiferenţa lui Hamlet, după ce îi promisese căsătoria şi îi dăruise un inel. El apare în depărtare, o zăreşte pe Ofelia dar pleacă fără un cuvânt.  Gertrude bănuieşte că Hamlet a aflat în vreun fel despre uciderea prin otrăvire a tatălui său, dar Claudius reuşelte s-o convingă de contrariu. Hamlet alege să afişeze nebunia, refuzând orice gest de prietenie din partea lui Claudius şi ameninţă că a angajat o trupă de actori să joace o piesă cu ocazia încoronării. Claudius şi Gertrude pleacă iar Hamlet invită înăuntru actorii pentru piesa mimă Crima din Gonzago, care este de fapt reconstituirea uciderii lui Hamlet-tatăl în sala de petrecere. Intonând un cântec de pahar, Hamlet îşi disimulează intenţia pentru a nu atrage bănuieli.

 

Actul 2. Scena 2. Regele uzurpator şi regina împreuna cu alaiul regal sosesc în sala petrecerii. Piesa începe iar Hamlet este povestitorul. După ce otrava este turnată în cupă şi consumată, asasinul îşi aşează coroana pe cap. Văzând aceasta, Claudius păleşte, se ridică deodată şi porunceşte să înceteze piesa iar actorii să plece. Hamlet îl acuză pe faţă pa Claudius de de uciderea tatălui său şi îi smulge coroana de pe cap. Scena se încheie cu un septet şi un cor.

 

Actul III. În camera reginei Hamlet cugetă la A fi sau a nu fi apoi, simţind că se apropie cineva, se ascunde după o draperie. Claudius îşi face apariţia arzând de remuşcări. Hamlet decide că sufletul lui Claudius ar putea fi salvat dacă este ucis în timp ce se roagă dar îşi amână fapta deoarece brusc apare Poloniu. Din dialogul lui cu Claudius reiese că şi el este complice la asasinat. Cei doi ies din încăpere iar Hamlet îşi descoperă prezenţa în faţa Gertrudei care este însoţită de Ofelia. Regina este şi ea mirată de indiferenţa fiului ei faţă de tânără şi se străduieşte să-l convingă s-o ia în căsătorie. Realizând că nu o poate lua în căsătorie pe fiica lui Poloniu, vinovat de moartea tatălui său, refuză categoric. Dezolată, Ofelia îi înapoiază inelul şi pleacă plângând. Rămânând singur cu mama sa, Hamlet încearcă să-i smulgă mărturisirea vinei însă ea nu cedează. Cum el o ameninţă, apare spectrul tatălui care îi aduce aminte că a jurat să-şi scutească mama de pedeapsă.

 

Actul IV. Respinsă de Hamlet, Ofelia şi-a pierdut raţiunea şi se sinucide aruncându-se în lac.

 

Actul V. Hamlet descoperă doi gropari care sapă un nou mormânt. Întrebându-i cine a murit, ei îi răspund că nu ştiu. Gândul lui este la Ofelia şi simte remuşcarea pentru răul comportament faţă de ea îl stăpâneşte. Laerte tocmai sosit din Norvegia pentru a-şi plânge sora, îl provoacă pe Hamlet la duel cu scopul de a-l pedepsi pentru moartea Ofeliei. Hamlet este rănit în duel dar lupta lor este întreruptă de procesiunea mortuară. Abia acum Hamlet realizează că Ofelia este moartă. Spectrul îşi face apariţia şi îi cere fiului să-l răzbune ucigându-l pe Claudius. După ce îşi îndeplineşte acest jurământ, spectrul, care acum este vizibil tuturor celor prezenţi, anunţă vinovăţia lui Claudius şi inocenţa lui Hamlet care este proclamat rege în ovaţiile mulţimii:Vive le Roi!

 

Rolul Ofeliei, fiica nobilului Polonius de la Curtea regală a Danemarcei, este deosebit de expresiv, cu multiple posibilităţi în alegerea interpretarii muzicale prin scriitura conferită de Thomas vocii de soprană lirică-lejeră de coloratură dar şi prin implicarea tearală.

Ofelia este un personaj evolutiv, caracteristic sec. XIX prin eliberarea de formele numerelor închise şi prin tema nebuniei larg fructificată de compozitorii romantici şi savurată de public. Sănătatea ei mentală se degradează treptat pe fondul fragilităţii firii ei şi a unei deosebite sensibilităţi. Prototipul femeii fragile – femme fragile deja exercita fascinaţie asupra publicului francez datorită montărilor piesei Hamlet de Shakespeare în traducerea lui Alexandre Dumas, libret care a inspirat pe cei doi libretişti colaboratori ai lui Thomas. Momentele cheie care declanşează şi acumulează tensiunea interioară a Ofeliei pendulează între transă şi scurte clipe de luciditate în care îşi dă seama ce i se întâmplă şi se adresează persoanelor reale din jurul ei. Copleşită de durerea insuportabilă a indiferenţei lui Hamlet după promisiunile lui de căsătorie şi apoi pierderea lui, Ofelia îşi găseşte liniştea în viaţa de dincolo, despre care crede că este intarea în lumină alături de soţul ei, Hamlet.

 

Acumulările tensionale se constituie în următoarele secvenţe:

Recitativ. Sătenii văd o fată tânără apropiindu-se (Mais quelle est cette belle et jeune demoiselle…). Îmbrăcată într-o rochie albă şi cu părul împodobit cu flori, ea le spune: A vos jeux, mes amis, permettez-moi de grace de prendre part!… Recitativul conţine o cadenţă ornamentată cu o scară ascendentă ce culminează într-un tril pe nota la 4.

Henri Gervex – Nellie Melba în rolul Opheliei

5

Andante. Ofelia le spune sătenilor să nu dea crezare zvonului că Hamlet a uitat-o (Un doux serment nous lie…) şi le împărtăşeşte că ei sunt deja soţ şi soţie prin juramintele pe care şi le-au facut şi inelul dăruit de Hamlet. Orchestraţia este diafană, doar un cvartet de coarde marcat cu indicaţia espressivo.

Arthur Hughes – Ophelia

6

Vals. Această secţiune marcată Allegretto mouvement de Valse debutează cu o scurtă introducere orchestrală. Ofelia oferă flori sălbatice fetelor (Partaje-vous mes fleurs…). În nebunia ei, Ofelia are şi scurte clipe de luciditate în care realizează că trădarea iubitului o face să-şi piardă miţile (S’il trahisait sa foi je perdrai la raison…). Valsul se concluzionează cu o cadenţă elaborată, extinsă ca ambitus.

7

Balada. Cu durere Ofelia cântă despre Willis, zâna lacului, care atrage tinerii îndrăgostiţi spre fundul lacului, ducându-i la înec (Et maintenant ecoutez ma chanson/Pale et blonde dort sous l’eau profonde/La Willis au regard de feu…). Balada conclude cu un pasaj de coloratură până în mi 5.

Vals-balet. Intervenţia corală scurtă şi repriza orchestrală (Sa raison a fui sans retour…) comentează faptul că Ofelia şi-a pierdut raţiunea la durerea insuportabilă a abandonării de către Hamlet.

Final. Secţiunea finală debutează cu acorduri diafane ale orchestrei urmate de arpegii ale harpei cu acompaniament coral mut – bouche ferme – care îngână tema baladei Pale et blonde... Rostind cuvintele Le voila! Je crois l’entendre!… Ofelia se întinde peste apă, cu o mână ţinând florile şi cu cealaltă împrăştiindu-le peste ea.

Alexandre Cabanel – Ophelia

8

Iubirea Opheliei pentru Hamlet este vie, de aceea, în delirul ei crede că prin moarte vor redeveni soţ şi soţie. Ea cântă o secvenţă din duetul de dragoste cu Hamlet (tema lui Hamlet) din actul I – Doute de la lumiere…. Cineva din mulţime o vede lunecând pe apă în rochia ei albă iar curenţii o duc departe. Derularea acestei scene este întru totul conformă cu descrierea lui Shakespeare actul IV – scena 7.

Eugene Delacroix – Moartea Ofeliei

9

Interpretarea scenei nebuniei Ofeliei necesită din partea sopranei interprete un ambitus extins în acut, tehnică de agilitate, omogenitate vocală care să-i dea posibilitatea jocului de culori timbrale, nuanţe şi redarea personalizată a cuvântului cântat. Din punct de vedere al capacităţilor teatrale, e necesară disponibilitatea trecerii treptate sau bruşte de la o stare emoţională la alta într-un variat evantai ce cuprinde: exuberanţă, candoare, resemnare, fantezie, speranţă, delir, luciditate, iraţionalitate.

Dramaturgia operei Hamlet având ca fundament textul lui Shakespeare, este unul din acele creaţii care îşi păstrează şi dezvoltă caracterul de omnitemporalitate. Acţiunea umană dobândeşte pertinenţă durabilă prin emanciparea de contextul situaţional de aceea căutările existenţiale esenţializate în A fi sau a nu fi  deschid referinţe către noi dimensiuni de sens a rostirii şi făptuirii umane.

 

Drd. Simona Nicoleta Jidveanu

soprană

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s