Vă place Brahms?

Standard

Johannes_Brahms_1853S-au împlinit, luna aceasta, 117 ani de la moartea lui Johannes Brahms, un compozitor a cărui muzică am ascultat-o extensiv în ultimii ani,şi care mi-a marcat în mod decisiv gândirea şi concepţia asupra muzicii. Dacă ar trebui să aleg un model care să mă ghideze pe potecile artei, dar şi ale vieţii, aş rosti oricând fără şovăire numele lui Johannes Brahms.

Câteva repere biografice.

Johannes Brahms s-a născut la 7 mai 1833, la Hamburg, în Germania. Demonstrând de la o vârstă fragedă un talent ieşit din comun, începe studiul pianului la 7 ani, cu Otto Cossel. Acesta, realizând potenţialul copilului, îl va încredinţa ilustrului său profesor, Eduard Marxsen, o personalitate a muzicii epocii, compozitor, dirijor al Orchestrei Filarmonice din Hamburg, pianist şi fondator al Academiei de Muzică.

În 1847, Brahms este, deja, un pianist desăvârşit, astfel încât va începe studiul compoziţiei. De asemenea, contribuie la venitul familiei, acompaniindu-şi tatăl prin cafenele şi începe să mediteze el însuşi elevi la pian, pentru a-şi putea plăti lecţiile particulare.

În 1848, îl cunoaşte pe violonistul ungar Eduard Remenyi, care avea un repertoriu bogat în dansuri ungare şi cântece ţigăneşti. Brahms îi fusese recomandat ca acompaniator. Prietenia lor se înfiripează repede şi, cinci ani mai târziu, în  1853, Remenyi se întoarce la Hamburg pentru a-i propune lui Brahms să-l însoţească într-un turneu ce trebuia să cuprindă mai multe centre muzicale ale Germaniei.

Primele reprezentaţii au avut loc în Winsen, Celle, Lüneburg şi Hildesheim. Concertul din Celle a fost unul deosebit. Se afla, în sala de spectacole, un singur pian, ce era acordat cu un semiton mai jos. Acordajul în tonalitatea corespunzătoare avea să fie imposibil într-un timp atât de scurt, şi de altfel şi transpoziţia  Sonatei ce trebuia interpretată (Sonata pentru vioară şi pian de Beethoven) din do minor în do diez minor. Brahms a executat lucrarea programată cu un semiton mai sus, fără partitură – o performanţă pe care organizatorii (şi istoria) nu aveau să o uite.

Cei doi muzicieni ajung la Hanovra; Remenyi îl va prezenta pe Brahms fostului său maestru, capelmaestrul Curţii, violonistul Joseph Joachim – care va rămâne profund impresionat de personalitatea şi talentul covârşitor al tânărului muzician.„Brahms este un talent excepţional, care nu se poate manifesta în întreaga lui puritate decât în izolare, o natură curată ca diamantul şi fină ca zăpada”.

Remenyi şi Brahms ajung la Weimar, Bonn şi Mehlem – unde, în casa bancheruluiChristoph Diechmann, Brahms începe să aprecieze muzica lui Robert Schumann, pe care îl va cunoaşte după puţin timp – la Düsseldorf, pe 30 septembrie 1853. Brahms şi Schumann s-au simpatizat reciproc din prima clipă. Cu această ocazie, Brahms o cunoaşte şi pe Clara Schumann, faţă de care va manifesta o afecţiune puternică pentru tot restul vieţii.

Schumann scrie în revista sa, Neue Zeitschrift für Müsik: „Prin glasul pianului ne-a dezvăluit tărâmuri minunate şi ne-a condus în lumea lor magică. La aceasta s-a mai adăugat şi stilul său interpretativ cu totul genial, o interpretare ce reuşeşte să transforme pianul într-o întreagă orchestră.”

Brahms se îndreaptă, apoi, spre Leipzig, unde, la recomandarea lui Schumann, încheie un contract de editare cu Editura Breitkoph şi Hartel, cea care îi va publica primele lucrări. Brusc, în urma articolului publicat de Schumann, numele lui Brahms ajunge pe buzele tuturor.

În vara anului 1862, Brahms se stabileşte la Viena, prezentându-şi lucrările în cadrul unor concerte programate pentru stagiunea de toamnă. Lucrările vor avea un succes enorm: Cvartetul cu pian în sol minor, Cvartetul în la major, Variaţiunile pe o temă de Händel. Eduard Hanslik nota: „Dacă vreunul din tinerii compozitori are dreptul de a nu fi trecut cu vederea, acesta este desigur Johannes Brahms”. Tot acum, Brahms acceptă din partea Vienei postul de director al Academiei Corale vieneze. Pe 15 noiembrie 1863 are loc deschiderea stagiunii cu Brahms la pupitrul dirijoral. Lucrările interpretate, o cantată de Bach (Ich hatte viel Bekummernis) şi Recviemul de Schumann, au stârnit entuziasmul publicului şi elogiile în presa vieneză.

Brahms va renunţa, însă, destul de repede la această funcţie, pentru a se dedica compoziţiei: va revizui unele dintre compoziţiile sale anterioare, Cvintetul pentru instrumente de coarde (care va fin transformat în Sonata pentru două piane şi apoi în Cvintetul pentru instrumente de coarde şi pian). Tot acum finalizează şi Variaţiunile pe o temă de Paganini.

La 1 februarie 1865 se stinge din viaţă mama sa, Christiana. Este momentul în care Brahms scrie Recviemul german, Op. 45. Pentru a se despovăra de această tristeţe copleşitoare, Brahms îşi va programa pentru anul următor concerte în Olanda şi Elveţia, urmate de un lung turneu prin Bratislava, Köln, Karlsruhe, Mannheim, Copenhaga şi Budapesta.

În 1986, în apropiere de Baden-Baden, în mica localitate Lischtenthal, compune Cântecele de dragoste pentru pian la patru mâini şi cvartet vocal Op. 52 şi Rapsodia pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră, Op. 53. Urmează şirul de lucrări vocal-simfonice Cântecul destinului, Op. 54, Cântecul triumfal Op. 55 şi liedurile Op. 57-58.

În noiembrie 1872, societatea „Prietenii muzicii” din Viena îi propune funcţia de director pe care Brahms o acceptă, urmând să dirijeze şase concerte. La sfârşitul stagiunii, va compune Variaţiunile pentru orchestră pe o temă de Haydn, Op. 56 şi două cvartete de coarde, Op. 51 nr. 1 şi 2. Anul 1874 este mai puţin bogat în creaţii, fiind în mare parte dedicat activităţii dirijorale şi concertistice.

Brahms a vizitat şi România. În toamna lui 1879, însoţit de Joseph Joachim, păşeşte în ţara noastră. În sala Cazinoului, la Timişoara, au fost prezentate lucrări de Scarlatti, Glück, Schub, Concertul în re major de Brahms, Ciaccona din Partita în re minor pentru vioară solo de Bach şi Sonata în do minor pentru vioară şi pian de Beethoven. Turneul a continuat la Arad, Sibiu, Cluj. O prietenie solidă l-a legat pentru tot restul vieţii de Eusebiu Mandicevschi, tânăr muzician român care s-a stabilit la Viena.

Perioada dintre 1879-1882 va fi marcată de turnee şi sejururi în Elveţia, Italia şi Austria. În aceste călătorii va scrie Rapsodiile pentru pian  Op. 79, uverturile pentru orchestră Academica Op. 80 şi Tragica Op. 81, Concertul pentru pian şi orchestră în si bemol major Op. 83, câteva lieduri, Trio-ul pentru pian, vioară şi violoncel în do major, Op. 87, Cvintetul de coarde în fa major, Op. 88.

În 1883, la vârsta de 50 de ani, va scrie Simfonia a III-a în fa major, iar în 1885 – Simfonia a IV-a.

În 1890, Brahms decide să nu mai compună decât o singură lucrare – Cvintetul pentru coarde Op. 113. Prezentată cu succes la Viena pe 11 noiembrie, lucrarea avea să facă înconjurul tuturor centrelor muzicale germane. Dar în anul următor avea să descopere, la Meiningen, un virtuoz al clarinetului, Richard von Mühlfeld, astfel încât îşi încalcă promisiunea de a nu mai compune şi îi dedică acestuia mai multe lucrări camerale: Trio-ul pentru clarinet, pian şi violoncel în la minor, Op. 114, un Cvintet pentru clarinet şi cvartet de coarde în si minor, Op. 115, iar în 1894 două Sonate pentru clarinet şi pian reunite în Op. 121.  Perioada 1894-1895 este plin de concerte susţinute la Frankfurt, Meiningen, Leipzig, Viena. Va scrie, de asemenea. şi 4 cântece grave Op. 121.

La 3 aprilie 1897, la puţin timp după moartea prietenei sale de o viaţă, Clara Schumann, Brahms va trece şi el în nefiinţă, fiind înmormântat lângă iluştrii săi predecesori, Beethoven şi Schubert, în cimitirul din Viena.

 *

S-a scris puţin despre Brahms în România, s-a tradus încă şi mai puţin, deşi există multă literatură de specialitate care îi este dedicată. O lucrare recentă, despre muzica sacră, oferă o pagină emoţionantă despre Brahms, despre impactul muzicii sale asupra spiritului. Reproduc acest pasaj, iar comentariile sunt de prisos.

Autorul – Albert L. Blackwell – explică mecanismul prin care Simfonia a IV-a de Brahms devine o lucrare sacră, capabilă să faciliteze, cum spune Blackwell, comunicarea cu planul divin.

Comunicarea cu sacrul ar putea fi descrisă ca fiind cuprinderea necuprinsului, aşadar un sentiment oceanic… lucrarea muzicală în care acest sentiment oceanic mă copleşeşte este Simfonia a IV-a de Brahms, mai ales partea a II-a a acesteia – o parte ce se încheie în mi major. În multe pasaje, însă, mai ales în primele măsuri ale părţii, Brahms utilizează modul frigian, un mod care are capacitatea de a conferi materialului sonor un caracter antic şi o atmosferă de nesiguranţă, de insecuritate. Cornii şi lemnele intensifică această impresie iar corzile interpretează tema melodică principală a părţii în pizzicato, sacadată, poticnită, nelăsând spiritul să respire.

Partea are 118 măsuri, adică aproximativ douăsprezece minute lungime. După primele patru minute în care tema principală est expusă în modul frigian, în măsura 41 violoncelele introduc o nouă temă melodică. Melodia este în si major, aşadar în strânsă relaţie cu tonalitatea de bază. Contrastând cu ideea ambiguităţii armonice a temei melodice iniţiale, această a doua temă beneficiază de o armonie clară, ceea ce are, în plan psihologic, efectul unei imense relaxări. Având indicaţia espressivo şi un mers melodic diatonic, prin intermediul unor intervale apropiate – terţe, cvarte, melodia de la violoncele este acompaniată de acorduri în registrul acut, realizate de viori şi viole, dolce. Vioara I interpretează arpegii directe, sugerându-mi un cântec de leagăn. Restul instrumentelor rămân tăcute. Melodia are ceva mai mult de un minut, sublimându-se – calm, tandreţe, intimitate. Efectul, până în acest punct, nu este copleşitor; este o pregătire pentru ceea ce va urma.

Se revine la tema melodică principală, în major, minor şi frigian; după aproximativ opt minute, partea aceasta a simfoniei ajunge la climax – măsura 84. În fortissimo, toate instrumentele interpretează triolete, pe fondul ambiguităţii major-minor, sugerându-mi un moment de criză, de panică. Apoi urmează modulaţia către mi major. În măsura 88, melodia secundară expresivă se reîntoarce; de data aceasta, Brahms o încredinţează viorilor I pe fundalul corzilor grave cu multiple divisi, astfel încât se obţine o textură armonică bogată, densă. Întregul pasaj este marcat forte, poco espressivo, contrabaşii interpretează notele molto legato; tandreţea şi calmul acestei teme sunt transformate în vigoare, în forţă copleşitoare, vastitate, coeziune.

Pentru mine, acest pasaj este copleşitor, sentimentul este oceanic, de necuprins. În termenii lui Schleiermacher, muzica aceasta îmi evocă un sentiment de indisolubilă conexiune cu tot ceea ce există, şi mai presus de aceasta, cu ceva de deasupra existenţei. Devin una cu vastitatea inimaginabilă a universului. Apreciez, astfel, ca fiind corectă exprimarea lui Ludwig Wittgenstein: „Forţa muzicală a gândurilor în lucrările lui Brahms” (Die musikalische Gedankenstärke bei Brahms). Exclam şi eu: „Forţa religioasă a gândurilor în această lucrare a lui Brahms”.

 

Veronica Anghelescu

 

Bibliografie

Marius Luca, Brahms, marele hoinar

Albert L. Blackwell, The Sacred in Music

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s