Fericirea, un echivalent

Standard

Nu de puține ori m-am întrebat ce este fericirea. Desigur, aceasta nu înseamnă nimic special. Fiecăruia din noi i-a trecut prin minte cel puțin o dată, cred eu, o astfel de întrebare. S-ar cuveni să nu fie așa? Ori altfel spus, ar fi corect să renunțăm în chip deliberat la propria opinie? Răspunsul, firește, este lipsit de echivoc.

Nu trebuie să renunțăm la propria opinie în chip deliberat. Ba chiar din contră. Cu toții ar trebui să încercăm să definim fericirea. Să îi configurăm un portret succint, în limita cuvintelor și a conceptelor pe care am izbutit de-a lungul timpului să ni le însușim. Mai ales că este vorba despre tot ceea ce ne-am putea dori. Țelul suprem.

Supremul țel, pe care unii izbutesc să îl atingă mai devreme, iar alții mai târziu sau poate niciodată, într-o directă și strictă concordanță cu traiectoria propriilor destine. Modificările nu sunt permise. Orice încercare în acest sens se dovedește sortită eșecului chiar de la început, în condițiile în care nimeni nu poate schimba orânduirea ce i-a fost hărăzită. Ferice de semenii ale căror aspirații se înscriu, ca printr-o coincidență nesperată și miraculoasă, în scenariul configurat cu lux de amănunte special pentru ei în această viață.

Și totuși, năzuința către fericire deține un caracter unanim. Realitatea potrivit căreia destinul este dinainte stabilit nu pare a avea prea multă însemnătate în ceea ce ne privește, câtă vreme singurul lucru pe care cu toții ni-l dorim este să fie bine. Nutrim din toată inima speranța unui viitor mai bun, speranță convertită adeseori la statutul de antidot al prezentului dureros, împovărat de tot soiul de nedreptăți ori de vicisitudini.

Ziua de astăzi ar putea fi asemuită unei torturi cu neputință de îndurat în lipsa speranței. Ea este așadar vitală pentru noi. Ea ne ajută să așteptăm, tăcuți și răbdători, momentul în care vom putea manifesta încredere deplină în făgăduința veseliei de a nu ne mai lăsa vreodată de izbeliște. Desigur, rămânem pentru totdeauna recunoscători speranței. Nu avem dreptul să îi uităm tovărășia abnegată de care am beneficiat în cele mai dificile momente, atunci când nimeni altcineva nu mai părea dispus să se situeze, fără vreo garanție prealabilă, de partea noastră.

Categoric speranța reprezintă cel mai de nădejde aliat. Tenacitatea cu care se încăpățânează mereu să ne rămână alături, în pofida tuturor suferințelor, ne oferă puterea necesară de a o lua de la capăt și de a crede, pentru a suta, mia sau poate chiar pentru a mia una oară, că viitorul va aduce cu sine o schimbare radicală. Că va sosi, fie și în cel de-al doisprezecelea ceas, ziua cea mare. Ziua magnifică în care nimeni nu va mai putea să ne împiedice să izbutim, să dăm lovitura cea mare pe care de atâta timp o plănuiam, primind drept supremă recompensă, în contul dificultăților la care până deunăzi fuseserăm supuși, fericirea.

Nu de puține ori m-am întrebat ce e aceasta. Nimic mai natural decât atât, consider eu. Fiecăruia din noi i-a trecut prin minte cel puțin o dată o astfel de întrebare. S-ar cuveni să nu fie așa? Ori altfel spus, ar fi corect să renunțăm, în chip deliberat la propria opinie? Răspunsul, firește, este lipsit de echivoc.

Nu trebuie să renunțăm la propria opinie în chip deliberat. Ba chiar din contră. Cu toții ar trebui să încercăm să definim fericirea. Să îi configurăm un portret succint, în limita cuvintelor și a conceptelor pe care am izbutit de-a lungul timpului să ni le însușim. Mai ales că este vorba despre tot ceea ce ne-am putea dori. Țelul suprem.

Acesta întruchipează, în ceea ce mă privește, un paradox. Căci dacă năzuința de a atinge fericirea este unanimă, lucrurile capătă o turnură cu totul diferită atunci când vine vorba de încercarea de a-i atribui o definiție. Fiecare persoană deține propria opinie. Nici nu ar putea fi altminteri, câtă vreme condiția omenească se caracterizează tocmai prin diversitate. O diversitate a percepțiilor asupra vieții, și implicit, a trebuințelor personale.

Iată de ce eu nu știu ce anume izbutește să aducă fericirea persoanelor din jurul meu. Același lucru este valabil însă și reciproc. Nimeni nu poate să definească fericirea decât în nume propriu. În caz contrar riscurile s-ar dovedi uriașe, mai ales că niciodată nu suntem ceea ce părem a fi la o primă vedere. Reprezentăm, fără excepție, cărți închise, enigme pe care nimeni din afara noastră nu este capabil să le descifreze cu adevărat.

Și atunci, ce este fericirea? Nimic altceva decât un echivalent. Un echivalent impus cu autoritate maximă de propriile mentalități, de care pur și simplu nu putem, dar nici nu ne-am dori vreodată a face abstracție.

 

 Roxana Moldovan

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s