1 ± 1

Standard

Festivalul Internaţional al Muzicii Noi – SIMN 2014 (Ediţia a-XXIV-a), desfăşurat pe parcursul săptămânii 24-30 Mai  înregistrează un eveniment extraordinar: spectacolul – premieră absolută a operei de cameră în şapte tablouri pentru soprană, tenor şi septet instrumental „Unu plus minus unu” (1 ± 1) op. 148-157 de Liviu Dănceanu (2013), pe un libret original al aceluiaşi autor. Lucrarea este un punct de referinţă în evoluţia creaţiei în genul operei. “Povestea” operei tratează în fond – evoluţia unei societăţi (a umanităţii in extenso), a micro-universului uman sau a lumii particulare alcătuite din cuplul format de un bărbat şi o femeie, iar în formă –  schimbările aduse de prezentul secol XXI în câmp filozofic, estetic, muzical în ceea ce priveşte artele spectacolului.

Premiera absolută (26 Mai 2014) marchează totodată o treaptă superioară din parcursul carierei mele profesionale: construcţia şi reprezentarea personajul Ea ca rol de creaţie interpretativă, având ca partener de scenă pe Christian Alexandru Petrescu în calitate de tenor (El) , alături de prestigiosul ansamblu ARCHAEUS condus de compozitorul însuşi !

Caracterul tragi-comic al operei a fost susţinut de viziunea regizorului Daniel Prallea-Blaga din dublă ipostază: director de scenă şi scenografie, şi actor mim.

În clipa în care conducătorul tezei mele de doctorat, prof. univ. dr. Liviu Dănceanu mi-a încredinţat mefient libretul operei, de la prima experienţă cu textul am indentificat toate cele trei mai mituri ale omeniriii: Mitul Creaţiei, Mitul Morţii şi Regenerării, şi Mitul Acensiunii precum şi supratema Paradisului pierdut, iar aceste elemente m-au atras în chip irezistibil ! Apoi, când am descoperit că lumea noumenului (planul gândirii, raţiunea) este în deplină unitate cu lumea fenoumenului – planul experienţei muzicale, am îmbrăţişat proiectul drept propriul meu copil !

Femeia (Ea) şi Bărbatul (El) operei 1 ± 1reiterează cuplul primordial Eva-Adam care, după izgnonirea din Rai (tema Paradisului pierdut) cunoscând acum Binele şi Răul, sunt trimişi pe pământ şi nevoiţi să parcurgă drumul iniţiatic al redempţiei prin harul divin pentru a redobândi starea de graţie primordială şi a aparţine din nou infinitului nelimitat.

Cei doi nu au nume proprii. Ei sunt spirite denominate ce poartă neîmplinirea în propria individualitate şi sunt în căutarea Identităţii, a Sinelui (Eu-l superior) în relaţia de cuplu (familie), ghidate fiind de simţul sacrului şi al misterului (mysterium tremendum) şi de imaginea Creatorului pe care o poartă ca Realitate ontologică. Drept entităţi limitate – Formă, Existenţă, Spirit,  ei trăiesc paradoxul nelimitării în univers – ca Transformare, Spaţiu, Timp, supuşi legilor convenţionalului şi relativităţii. Modelul divin pe care îl poartă în sine (teomorfism) acordă omului creat ca femeie şi bărbat, şansa de a ajunge la Cunoaşterea adâncă şi la Viaţa eternă.

Cabaliştii susţin cunoaşterea mistică drept singura în măsură să stabilească libertatea şi armonia personală în scopul conexiunii cu Adevărul şi Iubirea lui Dumnezeu. În timp ce universul fizic, material, se măsoară în timp şi spaţiu, universul mistic se măsoară în termenii nivelurilor de conştiinţă. Pământul reprezintă un nivel de conştiinţă şi orice există pe pământ, în lumea de jos, îşi are replica în conştiinţaelevată, în lumea de sus de o sacralitate dumnezeiască. Acest vechi concept poarta numele de model holistic al energiei universaleconform căruia, orice acţiune, gând, sentiment, eveniment existent în univers îşi are replica cerească: Atotputernicul a orânduit toate în aşa fel încât orice se află în această lume inferioară să fie reproducerea a ceva ce se află în lumea superioară.

Prinţul Vladimir Ghika, fericit al poporului român, spune că Nune putem cunoaște cu adevărat decât cu ajutorul lui Dumnezeu și înlumina lui.Acestui argument teologic i se alătură un argument  ştiinţific al unuia dintre fondatorii fizicii cuantice, Erwin Schrödinger, laureat al premiului Nobel în 1967. El declară că Spaţiul, Timpul, Materia şi Spiritul sunt forme ale existenţei , indisolubil legate unele de altele. Spiritul are caracter dublu – legat de suportul său material, creierul, dar desprins de conştiinţa colectivă. Ideea indestructibilităţii sufletului este teza simultaneităţii (S) potenţiale:

Lumea spirituală este un spirit unic, care stă precum o lumină în spatele lumii corporale; când o făptură prinde viaţă, străluceşte prin ea ca printr-o fereastră. După mărimea ferestrei, în lume intră lumină mai multă sau mai puţină, dar lumina însăşi rămâne neschimbată.

Descoperirea centrală a relativităţii este că Lumina (şi nu spaţiul sau timpul) reprezintă singura constantă © în univers, în consens cu religia, care spune că Dumnezeu este Lumina, singura constantă în tot universul.

Teza este confirmată şi de argumente din domeniul filozofiei moderne neconvenţionale de către Prof. univ. dr. Tudor Păroiu de la catedra de filozofie a Universităţii din Bucureşti. În legile enunţate de dumnealui (legile Tudor), susţine prin calcule matematice că expansiunea universului este în realitate divizare (D) iar acumularea este de fapt multiplicare (M) şi că două entităţi în univers nu pot avea acelaşi timp, pe acelaşi spaţiu sau în două spaţii diferite faţă de un sistem de referinţă, şi că infinitul (nelimitatul absolut) este constanta.

Gândit prin prisma legilor Tudor, titlul operei compozitorului Liviu Dănceanu, 1 ± 1,dezvăluie substratul filozofic al întregii lucrării. Orice entitate din univers luată ca număr e reprezentată de cifra 1 cu multiplii şi submultiplii acesteia în convenţional şi de cifra 0 în neconvenţional, iar orice valoare a unei funcţii indiferent de domeniul de definiţie este un multiplu sau submultiplu al lui 1. În timp ce calculatorul lucrează doar cu 0 şi 1, universul în sine numai cu 0, plecând de la relaţia O© =1, unde 1 este multiplu nelimitat al lui 0 în neconvenţional.

Opera lui Liviu Dănceanu ne invită aşadar să reflectăm la modul cum persoana umană, prin energiile acţiunile şi alegerile sale din convenţional, influenţează micro şi marco-cosmosul, raportându-se de pe punctul adevărului său personal la realităţile neconvenţionale, din nelimitatul absolut – Marele Adevăr. Cunoaşterea însemnă deci reflectarea Realităţii în Sine în cele trei variante: limitată (convenţională, pe care o deţinem), Realitatea în Sine (simultaneitate limitat/nelimitată, cunoaştere intuită extrapolată în viitor) şi neconvenţională (nelimitată, posibilă în viitor dar pe care nu o intuim).

Condiţia esenţială de reflectare, ce implică o conştiinţă alterologică (ce face conjuncţia Timp – Existenţă – Spaţiu) se referă la însăşi constanta © cuprinsă în calculele, respectiv Lumina – Divinitatea.

Opera vorbeşte despre destinul omului şi a condiţiei umane în genere, dar şi despre faptul că omul, prin datele înscrise în fiinţa sa, deţine capacitatea de a determina şi schimba cursul destinului său.

În plan estetic, caracterul buf al operei este responsabil cu îndulcirea cinismului tragedian al actualei realităţi a cuplului El-Ea (Mărului cel divin un vierme-i suge mierea).

1

Iubirea a fost roasă de infidelitate, invidie, gelozie.  Cei doi nu reuşesc să treacă împreună pe celălalt mal, să ajungă la înţelepciune împreună, şi aşa precum autorul mi-a mărturisit, metafizicul cade sub greutatea realului.

2

Estomparea modelului divin din sufletul lor (constanta) conduce către nihilo0, reprezentând în termenii legilor Tudor, nimicul nelimitat de mic şi ca atare dezintegrarea relaţiei de familie, pe când 0© =1 ar fi reprezentat regăsirea Sinelui şi a Paradisului pierdut.

Ca elemente scenografice şi de decor, au fost folosite oglinzile pentru a sublinia caracterul reflexiv – alterologic şi simbolul  melcului, corespondent  al drumului iniţiatic.

Melcul, dincolo de cunoscuta sa lentoare, este un simbol lunar universal, indicând renaşterea periodică: moarte şi renaştere – tema eternei reîntoarceri. Melcul îşi arată şi îşi ascunde coarnele tot aşa cum luna apare şi dispare. Însăşi forma spiralată a cochiliei sale simbolizeza ceva, ea constituind un semn universal al temporalităţii proiectate spre infinit, al permanenţei fiinţei strabătând fluctuaţiile schimbării, evocând principiul Increatului originar. Melcul este asociat şi umidităţii –  el neieşind la drum decât dupa ploaie –  ca şi fertilităţii. Prin vocaţie demiurgică – ce constituie asemănarea sa cu Creatorul – omul poate să trezească în sine Spiritul care a creat toate din nimic.

3

În spiritualitata ortodoxă, simbolul melcului este prezent ca emblemă a Sfântului Antim Ivireanu ce se află sculptată la mănăstirea Antim din Bucureşti, deasupra uşii de la intrare, sub pisanie.

4

Emblema este alcătuită dintr-un melc încadrat de o cunună de lauri și având în partea superioară o stea. Melcul este simbol al credinței și smereniei. El reprezintă sărăcia, căci toată averea sa este purtată în spate, sub cochilie. De asemenea melcul mai simbolizează tăcerea, el nu produce nici sunet, spre deosebire de alte animale. O a treia însușire este aceea că, atunci când plouă, el se înalță cu ușurință deasupra apei. Se poate spune că melcul este imaginea perfectă a călugărului. Ca și melcul, călugărul trebuie să fie sărac, el depune un jurământ al sărăciei depline, trebuie să iubească tăcerea și să se înalțe la Dumnezeu prin rugăciune fierbinte, însoțită de lacrimi.

În consens, Baal Shem Tov (Israel Ben Eliezer), personalitate biblică înzestrată cu puteri magice, susţinea că destinul (mazal), soarta, norocul, poate fi schimbat prin milostenie (ţedalah), schimbare de comportament (teşuvah) şi rugăciune (tefilah). Aceste trei flexiuni pot realiza aşa-numitul miracol în univers, al conexiunii cu Dumnezeu.

Buddhismul a adoptat cochilia de melc (sankha) drept însemn al independenţei religioase şi emblemă a răspândirii adevărului despre dharma.

5

Cochilia de melc este o reminiscenţă a străvechiului corn şi este nelipsit din înzestrarea tuturor marilor războinici din mitologia indiană. Astfel, ea este emblema cea mai insemnată a lui Vishnu , purtând numele de Panchajanya , adică “a avea în stapânire cinci clase de fiinţe”. Cochilia lui Arjuna, eroul din Mahabharata, având numele de Devadatta, imprăştia teroarea in rândul duşmanilor prin sunetul ei cutremurător. Ca instrument similar cornului de luptă, cochilia este o emblemă a puterii, autorităţii şi independenţei, suflarea prin ea având capacitatea de a alunga spiritele rele, a avertiza asupra dezastrelor naturale şi a speria creaturile otrăvitoare.

În zilele noastre, cochilia este folosită în buddhismul tibetan pentru chemarea la rugăciune, ca instrument muzical sau recipient pentru apa sfântă. Vechii indieni clasificau cochiliile potrivit celor două sexe : melcii mari, cu invelişuri groase erau masculini (purusha), iar cei mici, subţiri, feminini. Totodată, cochiliile erau folosite pentru desemnarea castelor tradiţionale: cochilia de melc albă – casta brahmanilor (preoţii); cochilia de melc roşie – kshatriyas (razboinicii); cochilia de melc galbenă – vaishyas (negustorii); cochilia de melc cenuşie – shudras (lucrătorii).

Cochilia de melc este asociată cu gâtul lui Buddha  dar şi unor semne auspicioase pe tălpile picioarelor, palmelor, membrelor, pieptului sau frunţii, specifice fiinţelor favorizate de divinitate.

În ştiinţa anatomică, este cunoscută denumirea de melcul urechii interne. În fapt, este vorba tot de un calcul matematic misterios – în faţa căruia rămân mereu mută de uimire pentru că atestă orânduirea universului din care omul face parte ca fiinţă ce poartă în sine modelul Creatorului. Mă refer şirul lui Fibonacci sau aşa-numita secţiune de aur bazată pe un algoritm matematic aparţinând lui Leonardo Pisano (1170-1250), larg valorificat în compoziţia muzicală, care se regăseşte în natură sub forma fractaliilor, în arhitectură şi design, şi ca structură de bază a  organelor interne.

6

 

Viziunea lui Liviu Dănceanu tradusă scenic de culorile vocale ale sopranei şi a tenorului, de timbralitatea instrumentală şi viziunea regizorală şi scenografică a operei 1 ± 1, fructifică generos elementul simbolic al melcului. Drama operei constă în nerezolvarea complexităţii spre a ajunge la simplitate şi blocarea, pierderea în labirint. Labirintul este, înainte de toate, o incrucişare de drumuri dintre care unele sunt fundături. Cu valoarea sa spirituală, labirintul îndeplineşte o funcţie magică, fiind una din tainele atribuite lui Solomon. În psihologie, labirintul reprezintă calea care duce în centrul Sinelui, spre un fel de sanctuar interior şi ascuns unde tronează ceea ce este mai tainic în fiinţa omenească.

Se poate spune aşadar că, drumul cel mai sigur spre centrul Sinelui şi deci spre Cunoaştere, spre Divinitate, nu este reprezentat de linia dreaptă continuă aşa cum s-ar putea crede, ci mai degrabă de spirala labirintică ce corespunde drumului iniţiatic reliefat de un comportament paradigmatic bine condus.

Diluviul iubirii-nsetate este reprezentat prin setea deşertului, vidul existenţial prin deşertul melcului care îşi poartă destinul (casa), nereuşind realizarea armoniei raţiune – simţire prin liberul arbitru (capacitatea de alegere) – la mijloc de casă / cu coarne la mijloc.

7

  Împlinirea idealului rămâne ca o aspiraţie îndepărtată: trecutului sublim /un con de umbră-i firea.

În volumul de eseuri Parfumul şi aura, apărut la Editura Muzicală Bucureşti în 2013, autorul Liviu Dănceanu relevă şi o altă conotaţie personală a melcului fără casă, fără cochilie, văzând în acest simbol condiţia compozitorului contemporan – prin extrapolare condiţia artistului clasic de astăzi, aş spune eu:

Se vede treaba că e musai să posezi o cochilie, un tipar care să te apere de intemperii şi să-ţi confere curajul de a traversa vremurile. Fără cochilie, melcul nu ar fi altceva decât un vierme vulnerabil. (…) Melcului nu îi este ruşine să îşi poarte cochilia. Pare chiar că îi face cinste. Pentru un creator, cea mai mare ruşine ar trebui să fie aceea pe care n-o vede nimeni: ruşinea de sine. Iar cea mai mare cinste – acel acord dintre voinţă şi conştiinţă, care să faciliteze dispoziţia armonioasă. (…) Nu se poate imagina azi un destin mai dramatic decât cel al compozitorului savant, care se dedică total artei sale. Puţine speranţe mai sunt ca civilizaţia pe care o edificăm să fie axată pe cultură, o cultură axată pe artă şi o artă axată pe muzica savantă. Într-o lume copiilor fără original, a portretelor fără model, a muzicii fără muzică, există toate premizele să întâlnim doar cochilii fără melci.

Considerând aceste cuvinte, opera Unu plus minus unu (1 ± 1) este un manifest artistic la autorului.

În rândurile următoare nu intenţionez a prezenta activitatea prestigiosului ansamblu ARCHAEUS sau biografia întemeietorului său Liviu Dănceanu – Atelier de creaţiebinecunoscut publicului naţional şi internaţional, compus din: Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – Claviaturi,  Dorin Gliga – oboi, Ion Nedelciu – Clarinet, Şerban Novac – fagot, Sorin Rotaru –  percuţie, Marius Lăcraru – vioară. Nu voi face istoricul Festivalului Muzicii Noi fondat de compozitorul Ştefan Niculescu al cărui director artistic este Prof. univ. dr. Dan Buciu, nu voi expune biografia şi activitatea soliştilor vocali – soprana Simona Nicoletta Jidveanu (subsemnata), a tenorului Christian Alexandru Petrescu ori a regizorului Daniel Prallea-Blaga. Aceste lucruri se pot consulta pe siturile şi paginile web specifice. Doresc în schimb să mă opresc puţin asupra predilecţiei compozitorului pentru cifra 7.

Cea mai veche semnificaţie atribuită cifrei şapte este legată de domeniul religiei. Numărul şapte, sumă a numerelor patru (femeia) şi trei (bărbatul), este semnul omului întreg, cuprinzând cele două principii spirituale polar opuse dar complementare. Şapte este semnul lumii complete, al creaţiei încheiate, al creşterii naturii. El este şi expresia Cuvântului Desăvârşirii şi deci, al unităţii originare. Şapte reprezintă gândirea analitică, ştiinţa, înţelepciunea, alchimia, religia, înţelegerea, castitatea, demnitatea, cunoaşterea, solitudinea, discernământul, energia spirituală, mitul, cuvântul scris, filozofia, conştiinţa colectivă, caracterul, geniul pozitiv.

Matematicianul grec Pitagora considera că 7 vine de la însumarea triunghiului si a pătratului – configuraţii desăvârşite pentru matematicienii din Antichitate. Despre ruperea unităţii primordiale şi a relaţiilor corupte dintre femeie şi bărbat ca urmare a păcatului originar, vorbeşte şi poemul în termeni matematici al domnului Marius Lăcraru, violonistul formaţiei Archaeus:

 

DACĂ ŞAPTE

 

unu plus unu
să nu mai facă nimic
să se mulţumească fiecare
cu ce are şi să amuţească
toate triunghiurile
să capete mai multe laturi
ca-între oglinzi
uşile în canaturi
dacă ne mai trebuie
cinci şi nouă
dacăşapte mai este necesar
să le spoim cu var
important este milionul
poligonul şi sindromul
tangenta să chiulească
verticala să se gârbovească
balanţa să încline
dreapta mai egală
şi stânga îmbrăcată de gală

 

Numărul şapte are o importanţă deosebită atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Dumnezeu a creat lumea în şapte zile; în ziua a şaptea S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrările Sale pe care le facuse (Fac. 2, 1-2).Domnul i-a spus lui Noe că după şapte zile va veni potopul (Fac. 6 si 7); în luna a şaptea şi în ziua a 27-a s-a oprit corabia pe Munţii Ararat(Fac. 8, 4).Şapte sunt zilele săptamanii, zidul Ierihonului a fost inconjurat de 7 preoţi în şapte zile, avem sfeşnicul cu şapte braţe, psalmistul David lăuda pe Dumnezeu de şapte ori intr-o zi; în Noul Testament, avem cele şapte ceruri, în Apocalipsa sunt cele şapte coarne ale mielului, păcatele sunt iertate de 70 de ori cate 7; întalnim pomenirea morţilor care se face la şapte ani, apoi cunoaştem cele şapte daruri ale Duhului Sfânt; Mântuitorul Isus Hristos rosteşte şapte cuvinte pe Cruce; sunt şapte epistole apostolice, iar Sfântul Apostol Pavel a scris 14 epistole (2×7); în istoria Bisericii avem cele şapte Sinoade Ecumenice. Şapte sunt păcatele de moarte (Avariţia, Invidia, Mînia, Aroganţa, Desfrâul, Beţia, Lenea); şapte sunt virtuţile (Dragostea, Credinţa, Tăria sufletească, Speranţa, Inteligenţa, Cumpătarea, Dreptatea).

În India, tradiţia hindusă îi atribuie soarelui şapte raze: şase corespunzând direcţiilor spaţiului,i ar a şaptea centrului. În tehnica Yoga se cunosc şapte centrii subtili de forţă, numite chakra.

În islam, şapte este un număr fast, un simbol al desăvârşirii: se vorbeşte de şapte ceruri, şapte tărâmuri, şapte diviziuni ale iadului, şapte porţi.

În Africa, numărul şapte este un simbol al perfecţiunii şi al unităţii. La dogoni, şaptele, sumă a numerelor patru (simbolul feminităţii) şi trei (simbolul bărbăţiei), reprezenta perfecţiunea omenească.

În credinţa românilor, pentru ca unui mort să i se ierte păcatele, trebuie trase şapte linii peste mormântul lui. După înmormântare, participanţii se îndepărtează şapte paşi de mormânt, apoi fac şapte paşi spre el. Se crede adesea că sufletul mortului rămâne în preajma mormântului vreme de şapte zile.

Planete sunt în număr de şapte, şapte sunt culorile curcubeului (roşu, portocaliu, galben, verde, albastru indigo, violet) iar notele muzicale sunt tot şapte (do, re, mi, fa, sol, la, si) !

Dacă şapte posedă calităţi cosmice, spirituale, esoterice şi de conştienţă psihică, acesta deţine şi valenţe negative: poate exprima indecizia, infidelitatea, falsitatea, egoismul, indiferenţa, rigiditate, mândrie, dependenţă, depresie.

În cazul operei noastre, şapte indică: cele şapte instrumente din ansamblul Archaeus, şapte zile ale Creaţiei, structurarea în şapte tablouri a operei 1 ± 1.

Cele şapte tablouri sunt :

 

I.            SINRONDOFONIA, op.148 – (Uvertura)

II.            SUICIACCONATA, op.149 – (Dimineaţa)

III.            TOCCHABANERATA, op.150 – (Femeia de gheaţă)

IV.            CANTASONATA, op.151 – (Amiaza)

V.            PEŞFUGAREV, op.152 – (Celălalt mal)

VI.            VARICERCAZIONI, op.153 – (Seara)

VII.            FINOCTURNAL, op.154 – (Noaptea)

 

Referitor la magica cifră şapte, studiul mai recent al savantului George A. Miller (1956) referitor la memoria de lungă şi scurtă durată a individului, pune în discuţie şi un alt aspect conţinut în operă: capacitatea canalului observatorului – aşa cum o denumeşte el. Teoria sa  7 ± 2  (şapte plus minus doi) investigată  prin metode specifice, afirmă că cifra şapte este punctul referenţial între limita superioară (9) şi limita inferioară (5) a capacităţii memoriei de a stoca informaţiile primite şi percepute în mod intenţional ca stimul aplicat lui şi de a elabora răspunsul prin corelarea fără erori a raţionamentelor de judecată. În muzică, această teorie determină logica organizării materialului sonor ca informaţie, ceea ce furnizează sentimentul de plenitudine ontologică. Miller nu poate preciza cu exactitate care este cantitatea informaţională cuprinsă în fiecare înghiţitură, bucată, porţie (chunk), aceasta variind în funcţie de capacitatea canalului receptorului care va devein apoi emiţător.

În opera Unu plus minus unu, subtitlurile din paranteză ale celor şapte tablourilor indică evoluţia şi respectiv involuţia relaţiei de cuplu, dar şi fundătura labirintică : Uvertura, Dimineaţa, Femeia de gheaţă, Amiaza, Celălalt mal, Seara, Noaptea. Experienţa existenţială a personajelor luate ca entităţi individuale şi împreună, este foarte aproape de limita inferioară reprezentată de cifra 5 (conform teoriei lui Miller). În cheie semiotică, arcul ascendent cunoaşte  apogeul în III şi IV iar din punctul V se formează arcul descendent.

Compozitorul Liviu Dănceanu este cunoscut pentru formele hibrid, bazate pe combinatorica genurilor şi formelor muzicale tradiţionale. Dumnealui şi ansamblul pe care îl conduce nu abandonează tradiţia, dimpotrivă: Archaeus este însăşi şansa unei partituri de a primi darul restituirii. Evoluţia diacronică a muzicii noi este o consecinţă a colaborării dintre compozitor şi interpreţi, totodată a tatonării limitelor instrumentale şi a efectelor timbrale rezultate.

Privind la denumirile inovative ale tablourilor, putem observa elementele componente:

I.SINFONIA + RONDO = SINRONDOFONIA

II.SUITA + CIACCONA = SUICIACCONATA

III. TOCCHATA + HABANERA = TOCCHABANERATA

IV.CANTATA + SONATA = CANTASONATA

V.PEŞREV + FUGA = PEŞFUGAREV

VI.VARIAZIONI + RICERCAR = VARICERCAZIONI

VII.FINAL + NOCTURNĂ = FINOCTURNAL

 

Synopsis

 

I. SINRONDOFONIA (Uvertura) – ansamblu instrumental

În faţa localului denumit simbolic Popasul melcului, El şi Eas-au înţeles să se întâlnească, după un lung şir de împăcări şi despărţiri, pentru a petrece puţin timp împreună şi a cerceta dacă a mai rămas ceva din iubirea care a ars cândva. Chelnerul îi invită să ia loc la masă şi le oferă meniurile pe care ei le consultă şi comandă fiecare ceea ce îi este pe plac. Semnele ciudate care însoţesc denumirea localului indică tocmai faptul că ei reprezintă două lumi total diferite. Legea universului care se bazează pe complementaritatea şi funcţionalitatea contrariilor i-a adus împreună, spre a găsi calea reconcilierii. Din păcate, toată intenţionalitatea exprimată în gesturi şi cuvinte se prezintă precum semnele grafice de neînţeles.

8

II. SUICCIACONATA (Dimineaţa) – duet

El şi Ea retrăiesc clipele sublime din trecut, relizând în acelaşi timp că sunt numai impresii trecătoare, ei fiind acum ca şi atunci, caractere incompatibile. El este acelaşi Don Juan cu aparenţă de gentlemen :

mă uimeşti

ai uitat pe bune

că nu-s din genune

ci un genuin

bucătar deplin

iar ca paravan

matematician

ahtiat să ştie

 

gusturi forme fie

chiar şi dulci-amare

sfere curbe rare

torsuri împănate

călcături stilate

semicercuri grase

talii voluptoase

vrednici elemenţi

nuri concupiscenţi

                     cum de ai uitat

că nu-ntâmplător

sunt în toi bărbat

lesne răpitor

Văzându-l cum goleşte pahar după pahar, Ea îşi dă seama că El este acelaşi beţiv în zale care a cucerit-o în zorii tinereţii :

m-ai răpit uşor

precum dalbii fluturi

sorb a florilor

rouă de-nceputuri

m-am lăsat prădată

de chemarea-ţi toată

chemări şi răspunsuri

flori rouă şi fluturi

     

m-ai răpit cu-alură

de beţiv în zale

ce-mparte cu ură

vinul din pocale

 

Lipsa iubirii menţine ariditatea sufletului şi orice încercare de a se acorda la cerinţele celuilalt se sfârşeşte în eşec. Totuşi, dorinţa şi nevoia de familie i-a ţinut până acum împreună:

la mijloc de casă

cu coarne la mijloc

încet încet pe loc

 

deşertul melcului

setea deşertului

iubirii-însetate

zburăm aşişderea

la bine şi la greu

 

III. TOCCHABANERATA (Femeia de gheaţă) – arie soprană

Ea îi deapănă o poveste din care reiese următoarea morală: când omul ia o hotărâre pentru viaţă, e necesar să se cunoască pe sine, să-şi cultive sufletul şi intelectul pentru a oferi partenerului şi a putea avea exigenţe faţă de acesta. Căutarea şi găsirea unui partener ţine în fond şi de destin dar şi de problemele filozofice iar omul trebuie să îşi identifice propriile răspunsuri la problema existenţială

A fi sau a nu fi:

însăşi morala nu-i de gheaţă

şi nici nu se topeşte lesne

ori ceea ce este este

ori la început gândeşte

îndelung şi pregăteşte

aşternutu-apoi înfaţă

 

IV. CANTASONATA (Amiaza) – duet

El şi Ea îşi povestesc unul altuia despre actualele lor vieţi şi schimbările petrecute pe timpul separării. Prin pilde provenind din sfera vieţii profesionale ori a vieţii sentimentale a cunoscuţilor comuni, caută soluţii la propriile lor probleme de cuplu.

 

V. PEŞFUGAREV (Celălalt mal) – arie tenor

După povestirea despre zâna de gheaţă, este rândul lui să depene o istorioară moralizatoare. El alege balada regelui înşelat de regină, singur şi dezonorat, care prin amărăciunile vieţii sale ajunge la înţelepciune:

bătrânul rege-a constatat

că a atins celălalt mal

 

VI. VARICERCAZIONI (Seara) – duet

Vechile reproşuri reciproce reînvie şi fiecare retrăieşte deziluziile provocate de celălalt.

Ea:

9

El:

10

Ea:

11

Ruptura definitivă este iminentă şi ireversibilă, pentru că lipsesc tocmai harul şi virtuţile – întrucât omul nu a ştiut să aleagă.

e nevoie de mult har

şi de-un nepreţuit dar

care este cumpătarea

12

13

14

 

15

VII. FINOCTURNAL (Noaptea)

El (ireal): tu

Ea (ireală): eu noi

El: legat dezlegat

Ea: strâns constrâns

El: împuns străpuns

Ea: spus dispus compus în plus

El: sedus redus condus supus

Ea: apus

El: unu plus

Ea: minus unu

El: noi

Ea: eu tu

El: nimic

Ea: de luat

El: nimic

Ea: de dat

El+Ea: nimic

În 1 ± 1 mai este vorba şide o ipostază de pantha rei, idee care îl preocupă pe compozitor, o meditaţie asupra relativităţii materiei, a caracterului ei trecător, o trecere fugară prin multiplicitate. Un timp sonor foarte colorat, dinamic, extrem de interesant şi chiar seducător din punct de vedere agogic. Descoperim un stil fusion, cu schimburi de direcţie a muzicii, gesturi neaşteptate precum cuvinte vorbite, rostite de interpreţii vocali. Surprinde şi vocalitatea instrumentiştilor, însă nu rupe continuitatea ci o potenţează pe un alt plan. Parcursul muzical divers reuneşte multiplicitatea, limbaje şi sintaxe în viziunea integralistă: omofonii; texturi; consonanţe şi disonanţe; citate ritmico-melodice din muzica pop, bizantină, barocă sau latino-americană; culori groteşti, momente minimale seriale, secvenţe, fugato-uri, pseudo-reprize, acumulări tensionale pseudo-tradiţionale.

1 ± 1 este lucrarea în care fiecare poate regăsi lumea muzicală căreia îi aparţine, poate găsi răspunsurile la întrebări ori poate întrebările neformulate ale răspunsurilor  . . .

 De mare expresivitate este aria sopranei – Tocchabanerata, în caream folosit de fapt trei nuanţe cromaticecărora le corespund trei personaje: Ea – Povestitorul, Ea – tânărul din povestire şi Ea – zâna de gheaţă. Pentru epica tânărului singur am utilizat vocea de piept iar pentru celelelte două personaje, registru mixt. Scriitura destinată sopranei pune în valoare deopotrivă tehnica vocalităţii şi tehnica vorbirii.

16

17

18

 

Epicul ariei este reliefat de scările cromatice secvenţiale :

19

Secvenţele cromatice specifice tocchatei sunt îngemănate cu parafraza ritmico-melodică a habanerei adusă de timbrul senzual al fagotului, idee care generează titlul de Tocchabanerată.

Impactul personajelor cu publicul se produce chiar pe timpul uverturii (Sinrondofonia) când cântăreţii – actori realizează un mimesis din care auditoriul poate înţelege cine sunt cei doi şi cum se raportează unul la altul.

Rolul Ea mi-a solicitat toate abilităţile actoriceşti şi mi-a valorificat culorile vocii. Pot spune pe drept cuvânt că m-am reinventat dând formă şi consistenţă personajului ! A susţine un rol de creaţie interpretativă în premieră absolută îmi dă sentimentul  demiurgului şi mă aşează în planul alăturat compozitorului. Sunt recunoscătoare pentru şansa care mi-a fost acordată, de a mă identifica şi eu drept archeu în căutarea permanentă şi niciodată încheiată, a modelului primordial, a esenţei generatoare de cultură, sens şi semnificaţie  – transpuse în sunet şi gest, stil, sunet, identitate de sine şi consecvenţă în lucru.

Celor care s-au aflat luni 26 mai ora 19,00 în Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, personal le mulţumesc iar celor care nu s-au aflat, le lansez invitaţia de a se regăsi la viitoarele reprezentaţii !

 SIMONA NICOLETTA JIDVEANU

soprană, doctorand

Liviu Dănceanu – Unu plus minus unu (Ansamblul Archaeus, Simona Nicoleta Jidveanu – soprană, Christian Alexandru Petrescu – tenor, dirijor – Liviu Dănceanu)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s