Ciprian Porumbescu printre locatarii hotelului Vittoria

Standard

1

Paul Leu cu mama sa, Elena Leu, 1950

Existența diurnă a locatarilor apartamentelor de la hotelul-sanatoriu Vittoria,din Nervi 4, era bine organizată, fapt ce dădea satisfacții depline celor veniți la tratament și cură heliomarină.

Artistul român se scula la oraele opt, se îmbrăca elegant și mergea să ia micul dejun în Salle a manger, unde citea și Franfukfurter Zetung. Pe vreme frumoasăse plimba pe țărmul Mediteranei pentru a inhala aerosoli, ca altădată la Stupca.

Alteori, făcea excursii prin satele învecinate sau se plimba prin livezi de lămâi și portocali, cu care ocazie, din când în când, încerca și savuroasele fructe.

Vremea posomorâtă și mai ales ploaia îl țintuia în hotel. Atunci mergea la Salle de lecture, se tolănea pe o sofa și răsfoia gazetele italiene, franceze sau engleze „pe față și pe dos“, cum singur preciza, asculta cu interes cum vecinii vorbeau limba engleză și, uneori, se trezea pronunțând câte un Yes, cerceta notele de pe pian și alteori cânta.

“Eu stau de vorbă în franțuzește de se duce pomina, dar cel mai mult în limba germană.Învăț italiana și pot să mă înțeleg, destul de bine”, scria Ciprian celor de la Stupca.

La vremea prânzului, după cel de al doilea sunet de clopoțel, artistul român era din nou la masă, unde dejuna copios.

După-amiază se odihnea, se plimba asculta muzică, discuta, glumea, scria și aștepta cina.Uneori, la masa de seară, era pus în încurcătură de unele bucate necunosute lui, cum a fost cazul cu mâncarea servită pe scoici, numită Muscheln, sau cu budinca de smochine arzând.

În amurg, pe vreme frumoasă, ieșea la plimbare, iar când se abătea câte o furtună însoțită de o puternică canonadă a Sfântului Ilie, Ciprian stătea la fereastră și se minuna de teribilele descărcări electrice, exclamând:

“-E o priveliște grandioasă, cum se frământă fulgerele în mare și marea strălucește pentru o clipă într-o lumină albăstruie!“.

Adormind, se visa adesea printre cei dragi de la Stupca, sau din Ilișești. Unele imagini onirice îi apăreau și în stare de veghe.

Din Italia, Ciprian Porumbescu a întreținut o vastă corespondență cu familia, rudele și prietenii, majoritatea ei fiind redactate în limba germană cu litere gotice.

Numai în colecția Muzeului din Suceava se află patruzeci și trei de scrisori adresate familiei, unsprezece lui L. Năstasi, la Brașov, nenumărate trimise Bertei, prietenilor, cunoscuților (Vasile Halip, Chelariu) etc. etc.

Parcurgându-le conținutul aflăm importante și autentice informații, înregistrate în momentul derulării lor, în legătură cu evoluția bolii, activitatea artistică și componistică, cu noile relați statornicite pe când se afla la Nervi, impresiile produse de vizitele făcute la Roma, Florența, Pisa, Genova și prin satele italiene învecinate, dorul de țară, proiectele de viitor, lipsurile și grijile ce-l tulburau etc. etc.

Chiar de la începutul lecturii acestei cărți, cititorul este frapat de talentul literar al creatorului operetei românești, talent moștenit de la primul prozator al Bucovinei, Iraclie Porumbescu

Cu acest prilej am intenționat să evidențiez caracterul literar, memorialistic indubitabil al Taghebuch-ului și al scrisorilor trimise de artistul cetățean Porumbescu.

2

Nervi

Sugestive sunt portretele umane, uneori caricaturale, luate din lumea prin care a trecut, descrierile de natură, prezentarea obiceiurilor și a comportamentului general uman, însoțit de comentarii acide etc.

Rând pe rând, defilează prin fața ochilor nostri imaginea celor veniți să-și caute sănătatea pierdută în stațiunea de la Nervi. Printre tinerii din anturajul compozitorului se numără și candidatul la inginerie Kuhan, din Brűnn.

Situația lui de student sărac și neglijent e sugerată, la prima vedere, prin prezentarea câtorva  amănunte vestimentare:

“Inginerașul umblă cu niște ghete cârpite și cu un spențer a la Ștefan, un fel de Jagdrock (haină de vânătoare) , care, însă, și-a pierdut fasonul și, neavând dinainte nasturi, îl tine cu mânile strâns să nu-l piardă”.

Unui alt tânăr îi imortalizează ticurile verbale ce-l caracterizau: “ascultați”, “să vedeți”,… “ei, nu, asta mi-e egal!” și altele. Despre un vienez, Ciprian scria că “e un băiat foarte elegant, vorbește franțuzește, englezește și nemțește foarte bine, cânta minunat la clavir. A cântat și Potpuriul din Crai nou, din care am un exemplar cu mine”.

Trăsăturile tipologice ale unui cuplu venit de peste Canalul Mânicii sunt surprinse în substanța lor doar în câteva tușe sigure. Ea “este o englezoaică subțire, cât mine de lungă, dar e o damă atât de fină și de delicată, atât de nobilă în purtarea ei față de ceilalți, încât n-ași fi crezut, în viața mea, că englezoaicele pot fi astfel.

E și bărbatul ei cu dânsa, un om de comerț, dur, egoist, care mi se pare că o tratează cam rusește”.

Pensionarii hotelului Vittoria sunt numeroși, “cinci fete bătrâne, mucegăite, o adevărată colecție de mostre, trei poartă ochelari, una are mereu un câine după ea, iar o englezoaică uscată și lungă ca o prăjină târăște veșnic o perniță pentru picioare”.

În hotel se mai află și o italiancă sașie cu barbă veritabilă, ce se uita languros la Ciprian, “un consul german din Riga cu două fete și o guvernantă tânără, foarte deșteaptă, două fete orfane din Frankfurt, o fetiță germană care are un ten vinețiu dar o siluetă foarte frumoasă, domnii Weissmandl din Viena și Drey din Dresda.. Disideri italianul, un tânăr din Hanovra ș. a“.

În povestirea Umbrelei lui Drey, prin intermediul selectării faptelor semnificative,  a vorbirii și a modului de a gândi, scriitorul Porumbescu realizează, cu multă ingeniozitate și humor, un portret memorabil din anturajul său de la Nervi.

“Plecând la Genova să-și cumpere o umbrelă, Drey uită de ce a venit și se întoarce fără ea.

În ziua următoare pleacă din nou, tot la Genova, dar nu nimerește magazinul și vine tot fără umbrelă”.

Sfătuit de Ciprian „a plecat  iarăși la Genova și după masă,  s-a întors cu o umbrelă enormă. Noi credeam că vom muri de râs!

-Da, auziți oameni buni, n-am găsit nici o umbrelă cum trebuie și am luat-o pe asta! E destul de mare și mă apără de soare! zicea el.

Era o umbrelă asemănătoare celei pe care o aveam eu acasă. Aici o întrebuințează italienii când se duc la țară. Ei, în sfârșit, Drey și-a luat o umbrelă.

În ziua următoare am mers la plajă. Nu era o zi însorită, dar bătea puțin vântul. Deodată îl vedem pe scumpul nostru Drey cum vine, navigând cu umbrela lui deschisă și clătinându-se mândru de ea.

– Da, de ce ai luat, astăzi, umbrela dacă nu e soare?

– Ah, am luat-o contra curentului, care nu mai încetează! Am niște dureri de dinți groaznice! N-am dormit toată noaptea.

În timp ce se clătina continu cu umbrela, deodată, o rafală serioasă de vânt venit pe neașteptate, îi smulge umbrela. Ea se rostogolește în jos, pe stânci, în apă și plutea pe mare ca un vas uriaș.

Noi, nu ne putean ține de râs. El stătea cu mânerul în mână, căci doară aceasta-i mai rămăsese și țipa ca un zănatic:

-Umbrela mea, umbrela mea!

În sfârșit, coborâ în fugă pe stânci până aproape de apă și credea că o va prinde cu mâinile. Dar a venit un talaz și l-a udat complet, iar umbrela s-a îndepărtat de țărm odată cu talazul.

Drey începu a țipa:

-O barcă, o barcă, umbrela mea, biata mea umbrelă! Și continua să țină mânerul în mână.

Veni o barcă, se urcă în ea și apoi începu vânătoarea umbrelei. Când barca s-a apropiat de ea destul de mult, umbrela s-a scufundat, aruncând o ultimă privire stăpânului, care nu avea să o mai vadă.

Se întoarse ud până la piele, cu mânerul în mână, cu o figură jalnică. Toți viligiaturiștii de pe plajă s-au adunat, în grabă, să- compătimească pe eroul zilei.

– Ei, zice el, dacă ași fi avut la dispoziție imediat o blestemată de barcă, umbrela mea nu s-ar fi scufundat, biata, într-un mod atât de mizerabil!”.

Altă dată, englezoaica cea înaltă se plângea:

“- Domnule, eu tușesc ca un câine!

Lui Drey, în naivitatea-i inconștientă, i s-a părut că interlocutoarea sa a făcut un dezacord și prompt o corectează:

– Pardon doamnă, dumnevoastră tușiți ca o cățea!”.

Printre alte viligiaturiste, Ciprian descoperă  “o fată oacheșă din Ehrand, numai durere, că are un diavol de mătușă cu sine care o păzește ca un demon, se destăinuia într-o scrisoare adresată lui Năstasi.

Dar i-am găsit leacul! Mătușii menționate îi place grozav când cânt la violin și cu asta o captivez și apoi ne mai beukuim cu fata și mai aflăm câte una alta.

3

Nervi

Am întâlnit-o astăzi singură la mare și abia am schimbat vre-o câteva cuvinte, când, deodată ne vedem cu dracul de mătușă în spate.

Biata copilă, s-a speriat atât de mult încât i-a căzut umbrela în mare. Eu am sărit ca unRitter ohne Trucht de pe stâncă până la mal și, dând-o un val spre țărm, am prins umbrela cu bastonul și i-am dat-o fetei”.

Frumosul peisaj al Rivierei di Levanti, farmecul naturii l-au atras pe Ciprian Porumbescu, i-au îndepărtat gândurile de la boala ce-i măcina ireversibil sănătatea, ultimele resurse de viață.

El sta ceasuri întregi pe țărm și privea admirabilul spectacol al încleștării mării cu uscatul.

Valuri uriașe, de câte patru-cinci metri, se izbeau cu furie de sâncile colțuroase, spărgându-se în milioane de picături fine, pe care Ciprian le inhala cu nesaț, alături de ceilalți bolnavi ai stațiunii.

Deși se simțea mai bine după răceala de la Veneția, încă mai tușea.

După opt zile de la sosirea sa la Nervi, Ciprian s-a hotărât să meargă la medicul stațiunii.

După aproximativ o oră de investigații, medicul german i-a recomandat să evite supărările, să facă gimnastică, să se fortifice fizic, să se spele cu apă rece, să se plimbe pe țărmul mării, să-și caute societate, să fie vesel și, în șase luni, va pleca sănătos.

“Trebuie să mai adaug, scria Ciprian la Stupca, că doctorul acestea e un corifeu ca medic de plămâni și eu sunt bucuros că am găsit, în sfârșit, un asemenea om.

Au trecut deja cinci zile de când practic această gimnastică de cameră, exerciții de întărire și anumite inhalații de aerosoli pe malul mării și trebuie să mărturisesc, spre marea mea bucurie, îmi fac foarte bine”.

Urmând prescripțiile medicale, artistul român se scula devreme pentru a admira spectacolul dimineții italiene când “soarele încă n-a răsărit în întregime și își ascunde capul, înconjurat de raze, în spatele lui Monte Fino și, acesta, strălucește admirabil, fiind încununat cu o aureolă.

Acum, soarele, de un roșu aprins, urcă deasupra muntelui aurit și aruncă o lumină magică pe întinsul mării.

Valurile mișcate de adierea slabă a vântului de dimineață se reliefează în razele purpurii și strălucitoare ca niște stele de diamant.

E o dimineață admirabilă.

Mie imi merge destul de bine, exceptând tusea, de care totuși nu pot scăpa, ținea să precizeze Ciprian celor de la Stupca.

Avem, de vreo paisprezece zile, o vreme splendidă, cu o temperatură care nu scade sub optăsprezece-douăzeci de grade, preciza Ciprian la 21 decembrie 1882.

Marea e așa de liniștită, ca oglinda. Bărcile lunecă pe ea lin ca niște pescăruși cu aripi ușoare. O liniște adâncă domnește de jur împrejur și numai, din când în când, plescăitul gingaș al unui val ce se lovește de mal.

Departe, la orizont, se vede ridicându-se o dungă întunecată, ca și când ar fi marginea mării. Nourași albi, gingași, trec pe cer și te fac să vezi adâncul albastru al cerului italian ca printr-un văl.

În depărtare trece un cargobot mare, poate din Indiile de Est, cu pânzele întinse, într-o splendoare majestoasă.

Un vaporaș se rostogolește pe lângă el ca un spiriduș negru.

Pe plajă șed, se plimbă viligiaturiștii. Stâncile sunt întrețesate de lume. Toți jubilează și se bucură dar și suspină. Poate că vine, acum, odată ameliorarea.

Altminterea, îmi petrec timpul destul de agreabil. Distracția mea cea mai plăcută este să șed, ceasuri întregi, pe plajă și să privesc imensul mării“.

O altă formă de destindere a artistului de la Stupca, în afară de excursiile prin împrejurimi, era muzica. Ascultându-l pe Weissandl cântând la pian se împrietenește cu acesta și, adeseori, îi aflăm împreună organizând adevărate concerte.

Muzica i-a facilitat compozitorului român numeroase prietenii. După ce audiazăo poloneză de Chopin, împreună cu dr. Szerleki din Mũlhause, Alsacia, Ciprian se adresează bătrânului medic în limba polonă, deși el vorbea cu soția  numai în franceză.

Acestuia “nu-i venea să creadă urechilor. De treizeci și trei de ani nu mai auzise nici un cuvânt polonez.

Poți să-ți închipui bucuria lui. În timpul revoluției poloneze el fusese ofițer și a trebuit să fugă din Cracovia, unde își luase tocmai diploma de doctor la Facultatea de Medicină.

A plecat în Franța, a luat și la Paris doctoratul în medicină și a obținut cetățenia franceză. S-a însurat cu o franțuzoaică și e, de treizeci și trei de ani, medic și anume, în ultimii doisprezece ani, la Mȕlhouse.

El suferă de insomnie și a trebuit să plece spre sud, după ce a lăsat, în locul lui, pe fiul său, care e și el medic.

La bătrân s-au trezit toate amintirile despre suferințele de odinioară ale polonezilor, precum și idealurile lor. El îmi povestea, ceasuri întregi, despre năzdrăvăniile lui și îmi spunea că viitorul e al polonezilor și ca eu să-mi sporesc cunoștințele de limbă polonă căci odată voi avea nevoie de ele.

Până la chestiunea din urmă, bătrânul este foarte agreabil, eu, de altfel, nu am nimic de obiectat nici în ceea ce privește viitorul polonezilor”, comenta Ciprian Porumbescu.

În timp ce natura Rivierei îl extazia, făcându-l să evadeze din condiția mizeră a trupului său, iar oamenii din mediul ambiant, cu calitățile și defectele lor, îl fac pe artist să le caute prietenia, să se bucure și să râdă împreună cu ei, să fie îngăduitor sau ironic, în schimb degradarea biologică a ființei umane, produsa de bacilul Koch, îi provoacă compasiune, disperare, sau chiar agonia spiritului său altruist.

Privind la suferinzii veniți la Nervi ca să-și cârpească sănătatea, câtă le-a mai rămas, valorosul memorialist surprinde scene zguduitoare, pe care le dezvăluie cititorului cu compasiune, dând astfel la iveală calitățile sale de fin și subtil analist al sufletului uman în agonie și disperare.

“Cîți oameni nenorociți mai sunt pe lumea asta! Exclamă scriitorul Porumbescu.

Aici se află o biată mamă cu fiul ei de douăzeci de ani, ce suferă de tuberculoză, în cel mai înalt grad. Chiar noaptea trecută a avut o groaznică hemoptizie.

Biata femeie, e numai un schelet de atâta jale și suferință!

Undomn, cu soția lui și cu trei copii adorabili, se află și ei aici. Săraca nevastă-sa, se mai mișcă doar ca o umbră! Când ședea, uneori, laLa table d’hotel, între copii și micuții îi surâd dulce, atunci simți un junghi în inimă.

Bietul soț! Suspinând își scoate batista pentru a-și ascunde lacrămile durerii!

Aici se găsesc mai mulți oameni în suferință ca aceștia și fiecare speră să se facă mai bine, iar când e câte o zi însorită, cu toții se cred că sunt foarte sănătoși și se bucură că vor putea pleca, cât de curând, în patria lor și îi vor revedea pe cei dragi”.

Vrema pe Riviera se înrăutățise, ploua mereu, marea era acoperită de ceață și Ciprian era nevoit să doarmă noaptea, când afară se răcorea bine, cu ferestele întredeschise, dar cu jaluzelele lăsate.

Odată, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1882, Ciprian uită să  lase jaluzelele.

“Seara, scria Mărioarei, am mâncat mult și am transpirat în timpul nopții. Temperatura scăzuse mult și eu m-am trezit cu frisoane puternice. Povestea a început din nou și așa mai departe”.

Accesul ftiziei s-a manifestat,cu furie și fără întrerupere. ”De cinci zile nu mă simt prea bine, scria celor de acasă, iar doctorii apelează la medicamente.Febră, junghiuri, răgușeală, dureri în gât, arsuri la rinichi și încă multe altele de acest fel.

Medicul e un om foarte conștiincios și el e singura mea mângâiere. Dar nu numai el, ci și hotelierul, soția lui, întreaga pensiune a participat la suferința mea.

Tu nu-ți poți face o idee ce influență bună are aceasta!

Când te simți așa de părăsit și singur și zaci în patul de suferință plin de îngrijorare și durere și vine chelnerul și îți spune:

-Domnul acesta sau celălalt, doamna aceasta sau cealaltă vă transmite salutări și întreabă de sănătate!

O doamnă din Strasburg mi-a trimis un borcan cu dulceață, iar o italiancă unul cu miere. Prietenii mei intimi veneau încontinu la mine, îmi citeau sau îmi povesteau.

Hotelierul îmi aducea personal doctoriile din Genova și spunea, după prescripțiile medicului, să nu fac băi cu sare la picioare. Firește că primeam și de mâncare tot ce doream.

4

Se află aici o doamnă care are o fetiță foarte drăguță, în vârstă de patru ani. Aceasta e favorita mea, o chiamă Egidia, dar o strigăm Cecia.Cu ea mă joc de multe ori și ea mă iubește mult.

Când m-am îmbolnăvit, n-a putut să rabde să nu vină la mine și să vadă pe Grand Signore (domnul cel lung, așa cum îmi zice ea). Mă întreabă așa de drăguț.

-De ce stă Grand Signore în pat? Îl rog să nu mai stea în cameră! Cecea vrea să meargă la plimbare cu Grand Signore ș. a.

Când am ieșit, astăzi, ea m-a văzut în grădină, a fugit întru întâmpinarea mea și s-a bucurat nespus de mult că m-am sculat din pat”.

După acest acces, artistul se simțea, cum singur o mărturisea ”ca o haină veche și defectă, pe care trebuie să o cârpești în orice clipă pentru ca s-o poți îmbrăca.

Și așa, cârpesc și eu la bietul meu trup, atât cât se va mai putea.

Chiar când cred că acum e totul bine atunci se rupe iarăși vreun colț și apoi, pune-te din nou pe cârpit”.

După acest asalt al bacilului Koch, Ciprian slăbise tare, încât nu mai putea nici să scrie fără a se întrerupe. Pentru epistola expediată la 14/27 decembrie 1882, el a făcut eforturi mari, a trebuit să o redacteze numai după numeroase întreruperi spre a-și reînprospăta forțele.

Artistul român regreta că doctorul i-a interzis să scrie, să cânte la vioară și să compună.

Deși, în acel moment, se afla într-o situație gravă, Porumbescu încerca să se auto îmbărbăteze, scriind alor săi că ”de tuberculoză nu poate fi vorba. Sângele nu vine din piept, ci din gât, precum m-am încredințat și singur”.În aceste momente dorul de casă era atotstăpânitor.

”Pădurea Stupcii, azi, toată ziua, mi-i în cap, parc-o văd albă și plină de zăpadă!

Doamne, doamne, vedea-voi încă odată scumpa mea Stupcă!, O, numai încă odată s-o mai văd și apoi să…!”.

Uneori, gândurile i se strecurau pe cărările împădurite ce duceau peste deal, spre Ilișești.

La 18/30 decembrie, Ciprian consemna în jurnalul său de la Nervi

”Mă gândesc la Berta mea, doar e îngerul meu păzitor! …”.

Deși fata pastorului din Ilișești era măgulită de dragostea artistului căruia i-a inspirit atâtea compoziții, datorită presiunilor externe nu a fost în stare să răspundă cu același spirit de sacrificiu.

Berta, din lipsă de fermitate, nici nu a încercat să înfrunte prejudecățile categoriei sociale căreia aparținea.

Despre această stare de fapt ne dăm mai bine seama citindu-i o scrisoare adresată unei prietene, Lolei Lichtenberger, căreia-i preciza:

”Dacă aș fi singură ași îndepărta din cale orice obstacol, atunci nu m-ar înspăimânta nimic. Deoarece nu sunt, nu mă pot despărți de toate și nici nu vreau să mă despart.

Nu știu dacă aș putea să-i ofer lui Ciprian ceea ce se așteaptă de la mine?”.

Deși, la început, Berta a aspirat către înălțimea sentimentelor nutrite de artist față de ea, nu a putut ajunge la ele și, precum Cătălina din cunoscutul poem eminescian, s-a resemnat, mulțumindu-se cu un om pe măsura-i, cu văduvul Alfred von Rosignon, din Rădăuți.

Bolnav, departe de casă, înstrăinat de fata iubită, Ciprian înfrunta cu bărbăție  boala, singurătatea și aflând că trebuie să renunțe la meseria de profesor și dirijor, face noi planuri de viitor.

O parte din gândurile sale le destăinuie fratelui său, Ștefan:

”Vreau să mă cruț anul acesta destul de bine, vreau să dau cu orchestra din Brașov câteva concerte, la Brașov și București și apoi, cu banii agonisiți de la ele, precum și din vânzarea compozițiilor mele, să-mi fac un mic capital să mă retrag în patria mea și să-mi închei acolo sărmana mea viață.

Și știi tu unde vreau să mă duc? La Pojorâta!

Nu știu de ce mă atrage așa de mult această localitate? Neîncetat gândesc la acest loc frumos și în special la locuința ta idilică, o văd așa de viu înaintea ochilor!

Acolo ași vrea să mă retrag, să mă retrag în munți, departe de orice zgomot și de toată agitația lumii, numai eu singur și cu gândurile mele și, eventual, cu vioara mea!

O ce dulce trebuie să fie să șezi singur la focul de lemne de brad, ce pârâie și să visezi…sau să visezi în pădurea de brad ce freamătă, șezând pe mușchi moale, să visezi mereu!

O, doamne, dacă-mi doresc ceva atunci îmi doresc o astfel de viață!

Lumea mi-a devenit așa de insipidă, așa de grețoasă, oamenii așa de plictisitori!

Muzica ar putea să mă înveselească, să-mi alunge toanele mele, dar mizerabilul meu cadavru nu vrea să o admită, sunt doar bolnav.

Mi-i așa de dor să cant la vioară și eu n-am voie să cant mai mult de jumătate de oră, căci capăt opresiuni și palpitații. N-am voie nici să compun.

Acum, n-am voie nici măcar să cânt la vioară! Medicul mi-a luat vioara și hârtia pentru note.Mi-e interzisă și corespondența, dar eu nu mă sinchisesc de asta.

Să nu scriu eu dragului meu frățior?Iubitei mele surioare? Doar am numai una! Să nu scriu eu scumpului meu tată? O, el este unic și singurul! Starea lui bolnăvicioasă mă neliniștește destul de mult. O, dacă ar vrea să se mai cruțe?

Are o constituțiune tare, ne va supravețui”.

Dragostea de locurile de baștină, de oamenii cu care a venit în contact pe timpul copilăriei și adolescenței e o constană invariabilă  ce străbate întreaga existență a artistului de la Stupca. Ea îl anima, îi dă puterea de a trăi, îl mobilizează să poată crea.

Patria este sensul major a existenței artistului cetățean, este adevărata casă părintească a sa și a celor de o seamă cu el.

”Eu am avut, din copilărie, tu mai puțin, scria Ciprian lui Ștefan, o antipatie de neînvins contra înstrăinării. Îți aduci aminte de bocetele noastre când trebuia să ne întoarcem la școală, după vacanță și cum blăstămam noi biata Suceavă!

Eram legat cu atâta duioșie și dragoste de patria mea, de casa părintească, că îmi cădea întotdeauna greu să mă îndepărtez de ea, chiar pentru scurtă vreme și de câte ori n-a trebuit ca fiind deja măgar bătrân, să ascund lacrămile mele proaste.

Că această patrie, această casă părintească… mi-a devenit tot mai scumpă, se înțelege de la sine”, scria lui Ștefan la 20 decembrie 1882.

Pentru artistul cetățean patria însemna ”freamătul dulce al pădurii, unde nu-ți asurzește urechile un jargon înmiit, ci auzi numai sunete dulci, inteligibile… ale limbii tale materne, dulci și scumpe!

În ajunul noului an Ciprian rememora, de la Nervi, tradițiile și obiceiurile de la sărbătorile străbune, unice în felul lor și la țiganii, ce în asemenea momente, cântau sub fereastra casei părintești de la Stupca și i se părea că-l aude pe Iraclie spunând:

-Dă-le, Saftă, câte o bucată de colac, ia și câte um măr, săracii, c-or fi degerat de frig!”.

Dorul nemărginit de țară îi răscolește viforos toată ființa.

”Nu puteți să vă închipuiți cât mi-e de dor de scumpa mea patrie”, le scria Ciprian celor de la Stupca. Artistul înstrăinat se voia prezent de Crăciun printre ai săi și, de aceea, îi ruga:

”Puneți această scrisoare pe masă undeva și în fața ei puneți o plăcintuță, așa ca și cum aș fi eu de față și, când veți ciocni paharele, puneți și pentru mine un pahar și ciocniți și cu mine, iar Marica să ia porție dublă de grâu fiert, una pentru ea și una pentru mine.

Și dacă și Lola va fi acolo, ea trebuie să bea un pahar plin de bere, în sănătatea Bertei, până la fund. Ilincăi, vă rog să-i dați, dacă va cânta, 20 de crăițari în mod special și să-i spuneți că sunt de la mine.

În vremea asta mă voi închide în camera mea, mă voi gândi la toți și voi cânta o horă veselă”

6

Desen de PIM

Imaginea meleagurilor de baștină nu apar numai în ajunul noului an, ci și în cele mai diverse împrejurări. Într-una din zilele însorite ale primăverii mediteraniene ”țesută cu aur și argint”, artistul coboară printre stâncile Apeninilor Ligurici, într-un loc liniștit din imediata apropiere a marii, se așează pe un pled și privește distrat oglinda albastră a apei.

La 31 decembrie 1883, Ciprian, visând, scria tatălui său:

”Era o căldură așa de plăcută, apa, legănându-se în bazinul micuț de lângă mine și vărsându-se printre crăpăturile stâncilor, producea o muzică murmurândă, de parcă auzeam armoniile sirenice ale nimfelor mării și, închizând ochii parcă aud murmurul pârăiașului Putnei de lângă casa lui Ștefan și mă văd la malul lui unde o mulțime de păstrăvi argintii înoată prin apa cristalină și parcă întind mâna în apă să prind unul.

Când colo, mă trezesc cu mâna în mare!  Mă jucam ca un copil cu mâinile în apă și mi-am udat manșetele.

Mă uitam în jurul meu și admiram acțiunea secretă a mării.

Acu, dinapoia mea, pe stâncă, dacă te uiți prin micuțele crăpături și borticele, afli, în fiecare, câte o scoicuță sau un cobelc mititel, de mărimea unui fir de cânepă.

În timp ce marea era agitată, de se aruncau valurile până la stânci, infuzorii cei mai mici din apă rămâneau pe piatră. Prin  influența acesteia și a razelor solare se dezvoltă până la forma organică de sus și rămân lipite de stâncă și acestea sunt vietăți?

Mă uitam pe fundul apei, care, lângă mine, nu era mai adâncă de jumătate de metru, apa curată că se vedea fiecare pietricică pe fund. Mă uitam la niște peștiuți mititei cum se mișcau încoce și încolo, toți deodată, parcă aveau un conducător care le arăta calea!

Şi iarăşi mai închideam ochii şi mă visam acasă, cugetând cum şedeţi undeva cu Marica lângă sobă şi vă încălziţi şi afară fluieră un crivăţ de-ţi ţiuie urechile…!

-O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti!

-Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.

Deși își dădea seama că numai clima blândă de pe țărmul Rivierei îi este prielnică și ar fi o nebunie să plece  iarna  acasă, deoarece atmosfera de odaie ar fi însemnat ruinarea sănătății, sentimentalul Ciprian, mânat de dorul de țară ar fi vrut să se vadă, cât mai repede, printre ai săi.

Dragostea de Stupca, de ținuturile natale, de oamenii lăsați la poalele Carpaților Răsăriteni apare, aproape, în fiecare scrisoare expediată de la Nervi.

Nostalgia după locurile de baștină, grijile materiale și mai ales urmele lăsate de agravarea bolii, după răceala contractată după întoarcerea, cu barca, de la întâlnirea cu Giuseppe Verdi, l-au slăbit mult și l-au determinat să piardă încrederea în recomandările medicilor din Nervi.

Văzând că noapte de noapte asuda abundent și era nevoit să schimbe trei-patru cămăși, avea temperatura 29 grade C, tușea, slăbea, nu putea umbla, Ciprian a intrat în panică.

În ianuarie 1883, a plecat la Genova spre a consulta pe dr. Breitinger.

După o învestigație amănunțită, îi recomandă să se plimbe necontenit într-un decor natural variat, fără ca să se obosească, să se distreze cu lucruri simple, să mănânce mult, să doarmă bine și să bea untură de pește.

Îi mai recomandă ca dimineața și seara să se forteze cu apă de mare și să meargă la poalele Etnei, în localitatea siciliană Aciareale, de lângă Catania.

Diagnosticul pus de dr. Breitnger este ”Complicațiune de boală la plămâni, inimă și afect”, având, seara, pulsul de 120-150.

Respectând prescripțiile medicale  Ciprian a început să se simtă ”foarte bine, nu asuda noaptea, tușea mai puțin și parcă și dispoziția era alta.

Dacă ași rămâne așa, o Doamne, ce fericit ași fi”, exclama el.

La 16 ianuarie reveni la Genova și i se elibără următorul certificat medical:

”Zeugnis

Herr Ciprian Porumbescu aus Kronstadt lerder an einem acuten bronchial Lungenspitzenkcathharth und ist zu semer Gensensumg der Affenthalt dessielben in einen sudlchen Klima meht nur geboten sondern unenteehrlich Wie  sein Zusand gege wrtig ist musste dreiselbe unbeding noch 3-4 Monate in diesem Klima zburingen das einem Heimireise desselben sowie eine Weideraufnalime seiner Berufsbesechaftugneg von Ablauf dieser Zeitnur die bedrohichsten Fologen yhaben konnte.

Genua 16 ianuarie 1883

Dr. Breitinger”.

Pe baza acestui certificat medical Ciprian a solicitat prelungirea concediului de boală, după cum constatăm din următoarea cerere:

”Prea Onorat Comitet,

Cu sfârșitul lunii acesteia expiră concediul meu dat pe trei luni. Starea mea sanitară însă recere, pentru un succes favorabil al curei mele ca să petrec încă trei luni în clima aceasta caldă, precum se vede din alăturatul atestat medical

Rog, deci prea onoratul Comitet să binevoiască a-mi prelungi concediul meu sub tot aceleași condițiuni ca până acum, până la finele lunii aprilie a.c.

Totodată îmi permit a ruga ca salariul meu să mi se plătească până, inclusiv, 1 aprilie a. c. anticipat, deoarece cu 1 februarie, având calamități neplăcute și scăderi foarte mari prin trimiterea lunară în sumă mică.

Nervi, Italia 7/19 ianuarie 1883

Ciprian Porumbescu

Director al corului în concediu”.

A mai trimis către Eforia Școlară din Brașov o cerere, aproape identică cu cea reprodusă mai sus, prin intermediul lui Lazăr Năstasi. Ambele petiții au fost rezolvate favorabil, imediat iar banii au fost încasați anticipat de prof. Ciprian Porumbescu, putând astfel să facă mai multe călătorii în Italia și mai multe consultații la dr. Breitinge

7

Genova

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s