Ruj pe buze de Vasile Menzel

Standard

IMG_4021Îl cunosc pe Vasile Menzel de mulţi ani, urmărindu-i preocupările artistice. Spirit nobil, în permanenţă aplecat spre Frumos, Vasile Menzel este actor de teatru şi film, compozitor de muzică uşoară şi cantautor, cunoscător a două instrumente (chitară şi pian), scriitor de teatru, versuri, eseistică, excelent dansator de step (o artă aproape dispărută azi!) şi profesor universitar, el dedicându-se fiecărui domeniu al artei cu egală dăruire şi pasiune. Cu un palmares impresionant de reprezentaţii teatrale, apariţii în film, cărţi publicate (recent şi-a lansat cel de-al zecelea volum de poezie) şi lucrări muzicale, Vasile Menzel este membru UNITER, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – şi, de puţin timp – şi membru al Uniunii Scriitorilor, la secţia poezie. Ar mai fi de adăugat că, la unele volume de versuri, şi-a realizat singur grafica – iată portretul unui artist complex şi complet.

Regretatul critic Mircea Sântimbreanu afirma: „Personalitate puternic, îndelungat şi multilateral afirmată în zona spectacolului, Vasile Menzel şi-a exersat talentul creator original, atât dramatic cât şi poetic, rămânând de bune decenii în lumina rampei pe toată plaja artei contemporane – personalitate distinctă şi reputată cu un larg public personal.”

Dintre multiplele volume de versuri, recent am recitit Ruj pe buze, volum bilingv apărut la Editura Sieben Publishing din Bucureşti în anul 2009. Cu o copertă sugestivă – o fotografie alb-negru dintr-un album de familie al autorului, reprezentându-i pe Anca şi Vasile Menzel într-un … sărut pasional, cartea are două secţiuni: I. La cules de stele şi II. Mi-a bătut în geam Buna-Vestire. Regăsim aici un artist sensibil, dramaturg-poet, căci versurile, cel mai adesea fără rimă dar cu un ritm interior bine strunit, sunt meditaţii asupra marilor teme ale Vieţii şi asupra micilor (dar adesea la fel de cutremurătoare) evenimente ale cotidianului: credinţa (Rugăciune, Odă), iubirea, moartea, visul (un spaţiu oniric vast, populat cu făpturi fabuloase – Basm, Lumină); un peisaj stradal (Crochiu cinematografic), un moment pe platourile de filmare (Omul grăbit), un peisaj de iarnă (Drum de iarnă); peisajul (derizoriu, uneori) ale vieţii noastre într-un oraş prăfuit (Lumea noastră). Îmi amintesc că l-am întrebat, odată, pe Vasile Menzel, de ce alege, pentru unele poeme, astfel de subiecte „sociale” în loc să se rezume la temele care-i sunt predilecte (dragostea, lumea viselor). Răspunsul domniei-sale a fost acela că un artist trebuie să încerce, după mijloacele proprii, să schimbe ceva (desigur, în bine) în societatea în care trăieşte, iar dacă acest lucru nu este întotdeauna posibil, este dator ca măcar să „tragă semnalul de alarmă”. Sunt multe astfel de semnale de alarmă în cărţile sale. Lumea noastră: Circ susţinut de săritori / la trapez. / Suflete mergând pe sârmă / în echilibru instabil. / Animale trecute / prin cercuri arzând. / Paradoxul tâmpeniei / şi al deşteptăciunii. / Chipul sluţeniei – / joc de-a nebunii. / Bufoni tocmiţi special / prin râs, să insulte. / Iată spectrul lumii / de azi, la vedere, / Dar şi-al lumii oculte. / Mare absurdă / Din boabe de lacrimi.

Câteva cuvinte despre stil. Vasile Menzel nu este doar poet, sau doar poet-dramaturg. El este, în acelaşi timp, poet-muzician: bogăţia asonanţelor o dovedeşte, ca şi cea a aliteraţiilor şi preferinţa pentru ritmuri bine definite. Dar la Vasile Menzel contribuţia muzicii este şi mai complexă – şi mai rafinată. El preia, cumva, acest ideal de la simbolişti. Autorul nu se mărgineşte numai să facă muzicale versurile sale, ci împrumută din muzică anumite procedee şi în special regulile compoziţiei, chiar dacă faptul prezintă greutăţi de care poeţii, mai mereu, s-au ferit: linii de recitativ, modulaţii subtile, treceri fireşti şi organice de la un pasaj al poemului la următorul. Se face, de asemenea, simţită şi influenţa lui Wagner, unul dintre compozitorii săi preferaţi. Procedeul „leit-motivului” atât de frecvent utilizat de compozitorul german este folosit şi de către Vasile Menzel deseori în poemele sale. De asemenea, sfârşitul poemelor este întotdeauna pregătit cu foarte mare grijă, el survenind, după o scurtă concentrare, într-o izbucnire finală – acordul final al simfoniilor, acord care opreşte, dar şi include tot ce l-a precedat.

Per ansamblu, cartea Ruj pe buze este un poem al eului, al conştiinţei poetice permanent îndreptate asupra sa, în multiplele sale transformări. Strălucirea magică a cuvintelor, farmecul învăluitor al imaginilor, ascunsa muzică a ritmurilor: o carte-muzică, pe care vă invităm să o citiţi-rostiţi-ascultaţi.

Veronica Anghelescu

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s