Concerte ad-hoc la țărmul Mediteranei

Standard

Artistul român, fiind profund îndrăgostit de muzică, nu putea trăi fără Cremoneza sa. Chiar de a doua zi de la sosirea sa pe Riviera, Ciprian l-a rugat pe Năstasi să-i trimită vioara și partiturile: Sonatei a V-a pentru vioară și pian de Beethoven, Simfoniei pentru vioară și pian de Mozard, Concertul pentru vioară și pian de Bériot și altele pentru a le interpreta împreună cu un pianist vienez.

1

Nervi

În pofida obiecțiilor ridicate de medicii brașoveni, Neagoe și Băiulescu, el insistă, prin intermediul mai multor scrisori, să-i expedieze vioara și promite că nu va cânta ceva greu care să-l obosească.

La 12 decembrie 1882, în amurg, Ciprian era nemaipomenit de bucuros, îi venise cremoneza din Brașov, împreună cu câteva partituri.

“Cum mi-a adus-o, fără s-o mai despachetez, am luat-o subsuară și am grăbit cu ea la mare.

Întuneacase, dar oaspeții încă n-au ieșit la plimbarea ce o făceau seara.

2

Orizonturi mediteraneene

La mare, m-am coborât pe țărm, jos, lângă apă. Era o seară plăcută, să o pui la sân, cum zice românul. Aerul era lin, marea liniștită și cerul așa de curat, încât nici măcar un singur fulgușor de nor nu se vedea pe el!

Stelele de pe bolta senină, măreață și încântătoare, se oglindeau așa de frumos în adâncul mării, de mi se părea că am un cer deasupra mea, altul la picioarele mele.

Întreaga fire părea că doarme un somn dulce și liniștit.

Atunci, scoțând vioara din cutie și pe când îi cercetam strunele, am gândit:

–          Oare ce să cânt? “

-M-am răzimat cu spatele de un pisc de stâncă ce străbătea din fundul mării la țărm și, tot gândind, mi-am zis, în sfârșit:

– Ah, știu ce să cânt! Voi cânta acestei mări Mediterane ce e mai drag și scump românului, ca marea să ducă acest cântec oceanului și oceanul să spună lumii care cântec e mai scump și mai drag neamului meu!

3

Nervi

Am cântat, pare-mi-se, ca niciodată până atunci, așa de lung și cu adâncă simțire: Doina.

Am zis că aerul, marea și întreaga fire erau ca într-un somn dulce și lin și cântând mi se părea că acordurile viorii ajungeau departe, peste apa mării și de acolo se întorceau la urechile mele, la inima mea și încă mai dulci și mai duioase de cum le scoteam eu din draga mea Cremoneză!

După ce am sfârșit, am suspinat adânc și am vrut să șed jos.

Dar ce zăresc la spatele meu? O doamnă culcată pe haina ei și cu capul rezemat pe o mână.

-Domnule, zice ea către mine în limba franceză, cu un glas fraged, rugător, Domnule, ce cântec atât de trist și pătrunzător ai cântat dumneata, acum?

Glasul fraged și parcă rugător ce-i vorbea în limba franceză era a desenatoarei Emily de Poppen, după cum va afla Ciprian ceva mai târziu.

Întrucâtva surprins și voind să-i răspund, aud sus, pe țărm, sute de mâini bătând din palme și mulțime de guri strigând:

-Bravo, bravo! iar unii zicând în limba franceză

-Domnule, dumneata ești un maestru!… și, între aplauze, mai aud un glas bărbătesc, grăind tot în franceză:

-Domnule, dumneata ești român?

Și mai surprins de cum eram am răspuns:

-Da!

-De unde? Mă întrebă acel glas.

-Din Bucovina! răspunsei eu.

Glasul acela, din cât am putut vedea prin zare, era al cuiva ce sta ținându-se de braț cu un altul.

-Ah! Zice acel glas mai departe, eu cunosc Doina, căci Doină se chiamă ceea ce ai cântat dumneata. Am auzit-o, dar nu din vioară, ci din fluieraș, pe câmpiile Bulgariei, unde o cântau ostașii români!

Apoi, întorcându-se câtre cel cu care se ținea de braț, zise:

Doina, cîntecul cel mai drag  și mai scump românilor, cuprinde în sine, întreaga lor istorie, suferințele lor de veacuri, durerile și nădejdile lor[i].

Vocea ce se distingea clar în liniștea nopții de pe Riviera era a generalului rus Eduard Ivanovici Totleben, inginer militar care, în timpul războiului româno-ruso-turc, a condus operațiunile de  asediere a Plevnei.

Italienii numeau doinele cântate de Ciprian Porumbescu elegii fără cuvinte.

După concertul ad-hoc, violonistul, săritor și amabil cum era din fire, o ajută pe fata de lângă el să urce faleza îngustă, formată din praguri de stâncă, spre locul unde se aflau numeroșii spectatori ocazionali, ce-și făceau plimbarea de seară.

4

Nervi

 „A doua zi de dimineață, pe când eram încă în pat, căci tușisem toată noaptea, intră în odaia mea o copilă de cinci-șase ani, cu un buchet de flori în mână.

Era Cecea, fiica unei doamne din Verona, ce se afla, bolnavă ca și mine, la Nervi. Această copiliță drăgălașă se ținea lipcă de mine, în plimbările mele și, în nevinovăția ei copilărească, mă numea Grand-Signore, (domnul cel lung). În dimineața aceea copilița vine la mine și-mi dă buchetul, zicând:

-Na, Grand-Signore, domnișoara de aseară, de la mare, ți-l trimite! Și apoi fuge.

Ce-i asta! Socot eu slab ca vai de mine. Mă uit la buchet, era din flori de portocal și violete. Mai purtându-l în mână, văd, între flori, o carte de vizită cu numele Emily de Poppen, iar dedesubt scris cu creionul: din Reval in Estland[ii].

De la tânăra estonă Ciprian va mai primi în dar o copie după un desen reprezentând un flăcău Italian, precum și o acuarelă inspirată de nocturna Suveniri de Nervi.

După câțiva ani, Iraclie Porumbescu, publicând compoziția amintită, va imprima pe copertă acuarela pomenită mai sus.

Între compozitor și Emily de Poppen, chiar în timpul sejurului mediteranian, a avut loc un schimb de scrisori, ce s-a continuat și după moartea lui Ciprian, cu cei de la Stupca.

Emily s-a atașat sufletește pentru multă vreme de tânărul “atât de spiritual, sensibil la ceea ce e frumos și totodată plin de umor”, cum singură îl caracteriza într-o epistolă.

5

Marea Mediterana

Vestea morții lui Ciprian Porumbescu a întristat-o profund. Rememorând clipele de neuitat petrecute alături de el în liniștita și înstelata noapte mediteraniană, Emily  de Poppen i se părea că aude ”încă tonul dulce al viorii sale” și era copleșită de ”o profundă melancolie, deoarece ea a amuțit pe veci”.

Tot la Nervi Ciprian a mai cunoscut un “copil drăgălaș” de vreo optăsprezece-douăzeci de ani din Riga, prietena Emilyei de Poppen, pe Hedwig Gernet, cu ochi frumoși, căprui și mari, pe bătrânul critic și literat Camillo Boito, colaborator a compozitorului Giuseppe Verdi, pe tânărul poet italian Marco Sala etc.

Că tânara apariție cu ochi căprui nu l-a lăsat indiferent pe Ciprian o dovedește și dorința lui de a-i fi în preajmă, părerea de rău și tristețea ce l-a cuprins ca niciodată, după despărțirea de ea.

Pe când frumoasa estonă se afla la Florența, Porumbescu a compus două liduri special pentru ea, iar mai apoi, el a trimis Hedwigăi Gernet mai multe scrisori și partituri.

Lunganul spiritual, plin de umor, sensibil la frumos, omul care știa atât de bine să-și zăgăzuiască suferințele proprii, ascunzându-le sub masca veseliei și a seninătății, a declanșat în inima Hedwigăi “o iubire fierbinte, dincolo de orice margini”, după cum singură o mărturisea într-o epistolă.

Pentru Hedwiga compozitorul din Carpați a constituit marea și unica dragoste a vieții, ideal căruia i-a fost credincoasă până la moarte.

“Pătrundera în simțămintele lui profunde și minunate fac parte din tot ce mi-a dat Dumnezu mai plăcut pe acest pământ.

Că aceasta nu a rămas fără nici o urmă, că nesocotința, încăpățânarea și răsfățul meu au dispărut atunci, o datorez amintirii lui, se destăinuia plăpânda stea a nordului celor de la Stupca.

Și încă pentru ceva trebuie să-i mulțumesc. Este marea lui bunătate pe care o consider ca pe un dar minunat și nemeritat”.

După moartea lui Ciprian, însingurată printre ai săi Hedwiga Gernet, zbura mereu cu gândul la locurile de baștină ale iubitului ei dispărut pretimpuriu.

De la Stupca și Frătăuții Noi Hedwiga primea, din când în când, tipăriturile ce se refereau la artist, traduse în nemțește de Mărioara, informații bibliografice, vești domestice, partituri litografiate sau tipărite s. a., ce le difuza în îndepărtatul nord al Europei.

Generoasa ei dragoste s-a revărsat cu aceeași intensitate, spirit de sacrificiu și asupra celui pe care ar fi dorit să-i fie socru, Iraclie Porumbescu.

Când a aflat că Mărioara s-a căsătorit și parohul bucovinean a rămas singur, Hedwig Gernet îi scria cu o devoție filială:

“- De ce nu pot sa fiu eu lângă dumneavoastră pentru a vă invălui cu o dragoste fierbinte și nețărmurită.

Și dumneavoastră trebuie și ați fi dator să mă iubiți! M-aș furișa în inima dumneavoastră pe mii de căi, v-aș alunga mâhnirea de pe frunte, atât cât îmi vor permite puterile!”.

„Îndepărtata lumină a nordului”, Hedwig Gernet, nu și-a putut pune în practică gândurile și sentimentele ce o animau. Ea a rămas singură, cu inima la acel ce a apărut meteoric în viața ei și a continuat, până la moarte,  să-i cultive memoria.

Bucuros de succesele repurtate la Nervi și Genova, la 13 decembrie 1882, Ciprian expediază o carte postală la Stupca, prin care o anunță pe Mărioara, următoarele:

“De ieri Vioara mea e aici, am o bucurie irezistibilă. Pianistul cântă foarte bine. Oaspeții sunt foarte entuziasmați de modul meu de a cânta și nu știu de ce… Sunt sănătos!“.

În misivă Ciprian cere Mărioarei să-i trimită de urgență, printr-un colet, Septuorul lui Beethowen și operele pentru vioară și pian ale  titanului de la Bon.

Porumbescu la vioară și Weismandl la pian au dat, pe Riviera, adevărate concerte. Când începeau cei doi să cânte, “bolnavii hotelului-sanatoriu (Vitoria) ieșeau ca la comandă, din toate ungherile și apoi aplaudau ca nebunii.

Am compus, de curând, o nocturnă pentru vioară cu acompaniament de pian și am executat-o într-o seară când se umpluse sala“.

Credem că e vorba de nocturna creată la 1/14 decembrie, cunoscută sub numele de Souvenir de Nervi.

Tot acum, a realizat și executat, în premieră, o gavotă, valsul Fantome și Hora de salon. Toți locatarii hotelului îl răsfățau, îl lăudau pe compozitorul-violonist și îl rugau să le dea partiturile concertelor pentru a le copia.

Din acest moment nu mai avea liniște. Bătrânul medic Szerlecki, din Alsacia, era de părere că felul lui Porumbescu de a “cânta este ca un discurs profund studiat“ ce vorbește “din inimă direct la inima omului.

Tonurile sunt ca un dans… plin de parfumuri aromate și de adieri insinuante, pe o muzică ce pătrunde la inimă și-l ridică pe om deasupra cadavrului mizerabil, făcând din el un om adevărat“.

Fără să-și dea seama, împins de pasiunea ce o avea pentru muzică, artistul-interpret, prin concertele date ad-hoc, prin crearea și copierea unor compoziții proprii (Suvenir de Nervi a copiat-o de mai multe ori și a dat-o dr. Szerlecki și unui irlandez), s-a obosit peste măsură.

 

Paul Leu

Kenmore, WA. USA

 

6

Nervi

 

 

[i] Mihai Poslușnicu, Ciprian Porumbescu, Editura Cartea românească, 1926, p.51-52.

[ii] Ibidem, p. 54-55..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s