„Cântă şi mergi mai departe”

Standard

Sfântul Augustin de Hippona (354-430 A.D.), Părinte al Bisericii occidentale, s-a preocupat ca episcop de introducerea psalmodiei (stil al cântării bisericeşti atribuit regelui David) în practica muzicală de cult. Teolog, filozof, polemist, orator, educator şi catehet, Augustin este conştiinţa întruchipată a dreptei credinţe, luptând fără încetare în apărarea acesteia contra ereziilor proferate de manihei, donatişti, pelagieni. Doctrina sa însumează aproape o mie de predici şi omilii în care se împletesc pasajele moralizatoare cu momente lirice muzicale, cu scopul de a pune în valoare Cuvântul lui Dumnezeu. Hirotonit preot chiar de mentorul său, Sf. Ambrozie de Milano, episcop (actualmente patron al oraşului Milano) – autor al aşa-numitei cântări modale ambroziene, Augustin alcătuieşte şi el un cod canonic al muzicii sacre.

Din cartea sa De Civitate Dei (Cetatea lui Dumnezeu) aflăm că muzica sacră este integrată teologiei sale: ceea ce îl menţine pe om sub cortul lui Dumnezeu este aşteptarea şi raţiunea călătoriei lui pământene. Cântă şi mergi – repetă Augustin – cântă şi mergi mai departe, Dumnezeu te aşteaptă la capătul drumului. 

Muzica este un dar divin în care subzistă armonia cerească a Trinităţii, imaginea care reflectă ordinea cosmică. Alături de celelalte arte liberale, muzica – mai mult decât a aduce bucurie spirituală şi încântare sufletului, contribuie la cosmicizarea omului.

Muzica liturgică însoţită de textele care afirmă adevărurile de credinţă, este o perlă dogmatică având menirea de a eleva mintea către Dumnezeu, Cel care l-a creat pe Om cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-a încununat cu slavă şi cu cinste. Referitor la aceasta, Sf. Augustin scrie:

Muzica, ştiinţa sau simţul modulaţiei potrivite, este dăruită de Dumnezeu în generozitatea Sa, omului impregnat cu suflet raţional, pentru a-l conduce către cele de Sus.

Aceste cuvinte sunt universal valabile, chiar dacă muzica de cult a parcurs etapele istoriei, ajungând de la modalism la formele poilfonice.

Pontifii romani au promovat muzica sacră, afirmând importanţa ei în spiritualizarea fiinţei umane, în celebrarea sfintei messe, în educarea tineretului. Charismatici Papi din istoria Bisericii au urmat exemplul Papei Grigore cel Mare, care a aplicat primele coduri canonice asupra muzicii de cult care de atunci îi poartă numele (gregoriană). Unul dintre aceştia este Papa Pius al-XII-lea (1939-1958).

În secolul XX, reformele cuprinse în documentele emise de Papa Pius al-XII-lea se răsfrâng asupra teologiei şi ştiinţei, evoluţiei, dogmelor, sacramentelor, mariologiei, a spiritualităţii cadrelor medicale, a familiei şi sexualităţii, a vieţii liturgice comunitare în care se integrează muzica sacră. Nobila artă a muzicii sacre, adaptată condiiţilor contemporane şi într-un chip specific îmbogăţită – spune Papa Pius al-XII-lea în Enciclica Musicae sacre disciplina din 25 decembrie 1955 – îşi poate îndeplini misiunea, păstrându-şi caracterul de pietate cu scopul de preamărire a Creatorului. Mai mult, spune Papa, artistul care nu profesează adevărurile de credinţă şi se îndepărtează de Dumnezeu prin atitudine sau conduită, nu ar trebui să profeseze nici arta religioasă. Artistul ar  trebui să se asemene cu Miriam (sora lui Moise, cel care a condus poporul evreu la salvare prin Marea Roşie, cu putere de la Dumnezeu), însufleţită de o inspiraţie profetică, a adus slavă Domnului victorios, prin cântecul ei însoţit de tamburină.

Lărgind dezbaterea sa, Papa Pius al-XII-lea arată că, nu atât locul practicării muzicii sacre contribuie la păstrarea caracterul religios – spiritual al muzicii, ci inspiraţia divină a interpretului şi credinţele sale religioase, conduita şi atitudinea sa. În documentele emise pe durata în care îndeplinit misiunea de locţiitor în Scaunul lui Petru (1939-1948), a descris instruirea pe care trebuie s-o parcurgă artistul ce profesează muzica sacră, alcătuindu-i astfel şi un portret psihologic – moral.

Papa Pius al-XII-lea a contribuit în mod substanţial în promovarea cultului Sfintei Fecioare Maria. Devoţiunea mariană este o formă de cult cu totul şi cu totul particulară în Biserica Catolică. Maria este venerată din primele veacuri ale creştinătăţii ca Fecioară şi Mamă. Promulgarea adevărurilor de credinţă ca dogmă sunt de dată mai recentă.

Prin Constituţia apostolică Ineffabilis Deus din 8 decembrie 1854, Papa Pius al-IX-lea proclamă dogma concepţiei imaculate a Mariei (Immaculata), Cea aflată în harul sfinţilor încă de la Naştere şi fără de păcat originar, iar pe 1 noiembrie 1950, Papa Pius al-XII-lea promulgă ca dogmă de credinţă Ridicarea Mariei cu sufletul şi trupul la Cer (Adormirea) prin documentul Munificentissimus Deus.

Tot Papa Pius al-XII-lea instituie şi sărbătoarea Maria Regină a Cerului, Enciclica purtând numele Ad Caeli Reginam din 11 octombrie 1954. Documentul ce însumează teologia mariană papei Pius al-XII-lea este Enciclica Mistici corporis Christi. Maria este onorată nu numai ca Mamă a lui Mântuitorului Isus Christos căruia i-a dat naştere, ci şi ca Mamă a Bisericii văzută ca trup mistic al lui Christos şi ca atare Mamă a fiecărui membru al Bisericii.

Mariologia nu se ocupă numai de viaţa Sfintei Fecioare Maria ci şi de cultul ei zilnic, rugăciuni şi muzică mariană, pictură, arhitectură. Astfel, devoţiunile şi rugăciunile în limba latină sau în limbile vernaculare –  precum Bucură-te Maria (Ave Maria, Salve Maria), Bucură-te Regină (Salve Regina), Adu-ţi aminte (Memmorare), Alma Redemptoris Mater şi Cununa Sfântului Rozariu (prin care se meditează asupra misterelor vieţii lui Isus) , sunt practici zilnice comune de pietate catolică mariană.

În Scrisoarea Apostolică Rosarium Virginis Mariae din 16 octombrie 2002, Papa Paul al-II-lea (proclamat Sfânt pe 27 aprilie 2014  de Papa Benedict al-XVI-lea) arată caracterul cristocentric al rugăciunii Sfântului Rozariu, înţeleasă ca un compendiu al Evangheliei.

În sărbătoarea Naşterii Sfintei Fecioare Maria pe care Biserica Universală o celebrează pe 8 septembrie (sărbătoare fixă), am avut bucuria de a susţine un concert marian în Parohia Sf. Anton de Padova din Bucureşti.

Concertul continuă liturghia duminicii de 7 septembrie – ajunul sărbătorii şi reuneşte pagini celebre din muzica religioasă cultă sub titlul Tu virginis corona, invocând-o pe Mama noastră drept Coroana Fecioarelor, prin cuvintele compozitorului Wolfgang Amadeus Mozart din partea a-II-a a motetului pentru soprană „Exultate, Jubillate”:

Tu virginum corona,
tu nobis pacem dona !
tu consolare affectus,
unde suspirat cor.

 

Tu, coroana fecioarelor,

tu, dă-ne nouă pacea !

Tu, consolează-ne afectele

Pentru care inima noastră suspină !

1

 

Ariile pe care le-am selectat revelează momente şi stări din viaţa Sfintei Fecioare Maria care a Născut pe Isus Christos Mântuitorul lumii, arii construite pe textele rugăciunilor mariane tradiţionale: drumul crucii – Via Crucis (Inflammatus et Accensus, Stabat Mater), glorificarea (Salve Maria, Salve Regina), precum şi atitudinea celui ce se adresează Mariei în rugăciune (Ave Maria gratia plena), cu speranţa de a fi mângâiat şi ajutat la nevoie de către Maria Gratianum – Maica tuturor harurilor dumnezeieşti, Maica Bisericii, Maica tuturor credincioşilor.

Abordate cu tehnica de punct sau de adâncime, am realizat momentele sacre din operă şi oratoriu acompaniată de Mihaela Neacşu la orgă, masterand al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

 

 

Program:

  1. 1. A. Mozart – Tu virginum corona (Exultate, Jubilate)
  2. F. P. Tosti – Ave Maria
  3. J. Haydn – Quis non posset  contristari (Stabat Mater)
  4. G. Rossini – Inflammatus (Stabat Mater)
  5. Fr. Liszt – Stabat Mater  S. 579 (orgă)
  6. G. Rossini – Preghiera di Pamira  (L’Assedio di Corinto)
  7. G. Verdi – Ave Maria (Otello)
  8. G. Puccini – Salve Regina
  9. G. Verdi – Salve Maria   (I Lombardi)
  10. P. Mascagni – Ave Maria (Cavalleria rusticana)

 

2

În aceeaşi Enciclică Musicae sacre discipline, Papa Pius arată că artistul muzicii sacre desfăşoară prin crezul profesat în inimă, o muncă de apostolat publică asemeni misionarilor, de o responsabilitate specifică – vorbind lumii despre Dumnezeu, cauza primă a universului şi a tuturor lucrurilor şi despre raţiunea călătoriei pământeşti care este viaţa eternă. Cuvintele Sf. Augustin constituie un motto al călătoriei: Cântă şi mergi ai departe, Dumnezeu te aşteaptă la capătul drumului !

 

SIMONA  NICOLETTA  JIDVEANU – soprană, drd.

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s