Cei 9 “i” în procesul de învăţăre şi asimilare a unui rol de operă

Standard

Atunci când cortina se ridică, de fiecare dată ni se arată o altă lume. Pe fundalul unui decor şi al unei scenografii care au menirea de a pune povestea în context, artiştii actori sau cântăreţi sunt cei care fac ca ea să devină vie în faţa noastră. Deşi suntem conştienţi de faptul că cei de pe scenă ‘îmbracă’ un anume personaj seară de seară, ne este greu totodată să nu identificăm artistul cu personajul, în special dacă interpretarea sa ne-a făcut să descoperim ceva nou sau nebănuit şi despre noi înşine. Ajungem, aşadar, să asociem artistul cu personajul şi ori de câte ori acel artist va apărea în faţa noastră, noi îl vom vedea drept Germont, Nabucco sau Rigoletto…

De cealaltă parte a cortinei însă, munca unui cântăreţ de operă începe cu mult dinaintea urcării pe scenă pentru repetiţii. În continuare voi încerca să conturez procesul de pregătire, de învăţare şi asimilare a unui rol de operă, prin prezentarea a nouă sau mai mulţi “i” care însoţesc acest proces.[1] Primul pas începe întotdeauna cu 1. informarea şi întrebarea. Cuvântul informare este latin şi înseamnă a modela, a forma, iar la figurativ a educa, a instrui, a antrena. Pentru un cântăreţ de operă, informarea presupune mai multe etape în pregătirea rolului propriu-zis. În primul rând, ne informăm asupra personajului: cine a scris libretul şi de unde s-a inspirat; dacă libretul s-a bazat pe o operă literară – ca multe dintre operele lui Verdi, de pildă, unde libretiştii principali Boito, Piave şi Solera lucrau deseori pe baza creaţiilor lui Schiller (Luisa Miller, Forţa destinului, Don Carlos), Byron (I due Foscari, Il corsaro) sau Shakespeare (Macbeth, Otello, Falstaff). Un bun profesionist va căuta să găsească atât operele originale în care personajul este prezent, cât şi păreri sau analize ale unor muzicologi sau cântăreţi din generaţiile precedente, care la rândul lor au interpretat rolul. Întrebările apar în mod firesc atunci când se abordează un nou rol. Chiar dacă procesul de “intrare” în rol este similar, paşii fiind mai mult sau mai puţin aceiaşi, detaliile, circumstanţele se schimbă datorită specificităţii şi unicităţii fiecărui rol şi personaj. Întrebările devin un fel de motor ar imersiunii în rol, care însoţesc artistul de la primul contact cu noul rol, până la premieră şi chiar mai încolo de acest punct crucial, căci ori de câte ori acesta va fi reluat mai târziu în cariera unui cântăreţ, alte detalii, alte puncte de vedere vor fi adăugate în reconstruirea rolului, ca şi consecinţă directă a experienţei de viaţă acumulate între timp.

Începe deja şi 2. incursiunea în rol. Termenul provine din cuvântul latin incursio, care înseamnă “a fugi contra ceva”. După informarea iniţială asupra rolului în sine, o altă fază în construcţia personajului va fi incursiunea în tipologia rolului – atât din punct de vedere vocal, cât şi actoricesc. Dat fiind faptul că timbrul vocal, dar şi temperamentul sunt ambele chestiuni subiective, cântăreţul, care doreşte să analizeze şi să înveţe după măiestria altor cântăreţi celebri, poate imita (din cuvântul latin imitatio, care înseamnă “a imita”, “a copia”) unele metode de interpretare sau frazări muzicale de la aceştia, în propria construcţie a rolului. După ce cântăreţul s-a informat asupra rolului şi partea de cercetare a început, treptat apare şi sentimentul de 3. încredere în propriile forţe şi de credinţă că într-adevăr va putea să realizeze rolul şi să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Dar la polul opus, va apărea automat şi îndoiala, 4. incertitudinea (din cuvântul latin incertitudo, care însemna ‘nesiguranţă’), acel ‘dacă nu îmi va reuşi ceva…?’ 5. Învăţarea (din sursa latină invitiare, care înseamnă “viciu”, “vină”!…) rolului în sine este un proces de lungă durată, care implică mai multe aspecte. Dat fiind faptul că artistul de operă trebuie să se pregătească pe mai multe niveluri, procesul de învăţare va implica muncă susţinută şi devotată pentru a însuşi în primul rând aspectele intonaţionale şi muzicale ale rolului, după care se trece la celălalt nivel, cel de 6. iniţiere (din cuvântul latin initiare, care are semnificaţia de “a introduce într-o anume practică sau sistem”), în detaliile mişcării scenice şi actoriceşti, care definesc şi delimitează rolul. Poate elementul cel mai important îl reprezintă 7. inspiraţia divină (din latinul inspiratio, “suflare”), suflul prin care cântăreţul are şansa să vină cu idei noi, inovatoare în însuşirea rolului. Un alt aspect demn de a fi luat în considerare este 8. importanţa (din cuvântul latin importans, care înseamnă “seminificativ”) rolului, această trăsătură poate insufla o anumită intensitate în a juca rolul, o anume plăcere care derivă din această caracteristică, care în timp devine deosebit de puternică şi te poate face să dai totul pe scenă pentru public. Un alt element crucial este 9. identificarea cântăreţului cu rolul pe care îl interpretează. Această identificare (din cuvântul francez identifier, care înseamnă “a recunoaşte“) serveşte la reactualizarea rolului în epoca în care acesta este interpretat, prin abordarea contemporană a rolului, în acord cu evoluţia socială umană.

Prin toţi aceşti paşi cântăreţul – în cazul cel mai fericit – ajunge să iubească rolul, acest ultim “I” fiind poate cel mai important…

Lucian PETREAN

Artist liric, bariton, Opera Naţională Cluj

[1] Demersul de faţă a pornit de la cartea de Dan Dediu, Cei 9 “i” sau cum compunem, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2012.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s