Pentru tineri

Standard

Reflectii personale pe marginea eseului “Avangarda muzicala romaneasca” de Nicolae Brandus

O initiativa demna de lauda si plina de date istorice si semnificatii multiple, eseul maestrului Brandus publicat in revista Dumneavoastra umple un gol dureros in istoria muzicii romanesti contemporane. O perioada de mari framantari sociale si culturale in care muzicienii romani au reusit sa pastreze si sa transmita traditiile culturale romanesti si universale, in primul rind cele legate de libertatea de gindire si expresie; iar asta, in timpuri in care conformismul era un mod de a trai si de a supravietui la propriu, nu numai o sursa de cistig material.

Din fericire pentru ei tinerii de astazi nu stiu si nu inteleg, de exemplu, cum se face ca pasaportul era un vis adeseori de neimplinit chiar daca erai invitat si platit ca sa concertezi in occident, ca burse de studiu acordate din occident erau refuzate destinatarilor romani de catre autoritatile romane, ca….si asa mai departe; repet, din fericire pentru ei nu pot nici macar intelege asta, tinerii  nu au mijloacele culturale necesare, fericiti mai sint! Ce risc insemna programarea unor piese occidentale de muzica avangardista in concertele stagiunilor oficiale- si aportul unor muzicieni- politicieni pentru programarea lor.  As vrea sa subliniez si eu contributia unor persoane ca Doru Popovici, Vasile Donose, Mihai Moldovan, Suzana Zupperman, Dinu Petrescu la adevarata promovare a avangardei muzicale; pretul platit de dinsii se masoara in cantitati imense de demnitate personala, profesionala si umana puse in serviciul ultim al culturii romanesti. Mai niciodata recunoscute ca atare de catre colegi, ba din contra…  De exemplu, stiu din experienta personala ca, fara interventia lui Doru Popovici ,transmisia in direct la Radio a premierei operei “Orestia II” s-ar fi terminat cam cinci minute inainte, adica fara culminatia dramatica finala. Nu intereseaza pe nimeni, astazi, CUM a reusit dinsul sa obtina asta si in baza caror functii neoficiale a obtinut aprobarea. Ramine inregistrarea din concert, pentru istorie.  Si dusmania muzicienilor catre dinsul si cei asemenea, muzicieni nepasatori de tributul  uman platit de aceste persoane pentru a putea permite colegilor de breasla sa creeze si sa fie cintati in concert. Asta nu scuza alte aspecte ale activitatii dinsilor; dar sint, cel putin, circumstanze atenuante.

Din eseu lipsesc, cu bunastiinta din cele ce rezulta, numele multor muzicieni romani scapati in timp din dictatura; cred ca o ulteriorara lucrare ar trebui sa repuna la locul cuvenit existenta creativa si aportul celor din exil la promovarea culturii romanesti. Nume ca Alexandru Hrisanide, Catalin Ilea, Radu Chisu, quartetul “Academica”, Corneliu Dumbraveanu, Costin Cazaban  si multi altii au reprezentat muzica si scoala romaneasca in lume nu numai cu cinste, dar si in conditii foarte dificile. Nu era usor sa programezi in concert, in occident, muzica contemporana romaneasca; o stiu pe pielea mea de pe cind faceam solistica. Pentru a putea programa in recital “Epica Magna” a regretatului profesor si prieten Sorin Vulcu a trebuit sa “amenint” ca anulez  un recital deja programat (in Italia); si exemplele ar putea continua, cu siguranta.In Romania ne cenzurau de la stinga comunistii; in occident ne cenzurau, dela dreapta, anticomunistii. Si noi la mijloc, cu avangarda noastra romaneasca cu tot….Cum zicea Ion Barbu: “la mijloc de rau si bun”; un destin, acesta, implacabil.

In legatura cu aspectele strict profesionale ale avangarzii romanesti, excelent prezentate si analizate in eseu, as vrea sa adaug citeva consideratii, cu experienta unuia ce a trait peste jumatate de viata in occident si spre stiinta tinerelor generatii (sper si spre folosul lor profesional).

  1. Darmstadt

Maestrul Brandus scrie, pe drept, ca era cam “gradina lui Dumnezeu”. As adauga “si multi se catarau si pe gard”. A fost, oricum, o vitrina a avangarzii internationale; prezentind toate tendintele, ideile si, mai ales, esecurile ei. In asta consta, dupa parerea mea, pricipalul aport al scolii dela Darmstadt la istoria muzicii: a demonstrat care sint caile inchise, directiile care nu duc nicaieri. Aspect extrem de important pentru cine vrea sa se dezvolte profesional cu adevarat, sa-si gaseasca un valabil drum propriu catre expresia creativitatii si a cercetarilor profesionale personale. Iarasi de subliniat, mai ales, extrema libertate de expresie la Darmstadt, inclusiv acea de a contesta “monstrii sacri” ai momentului (eu am avut onoarea si fericirea de a ma certa personal si in public cu doi dintre ei, Stockhausen si Kagel; doi snapani cu multe fonduri financiare la dispozitie, fara scrupule si, mai ales, fara idei creative pozitive; cearta nu mi-a ajutat in cariera ba din contra, dar cel putin m-am racorit..si vindecat pentru totdeauna de adorarea  monstrilor sacri de moment).

Dar scoala dela Darmstadt (cea muzicala) a creat si efecte de lunga durata in cultura si, mai ales, educatia muzicala a generatiilor de astazi. In cultura, cu deplina indepartare a publicului larg de la muzica contemporana; si nu este vina publicului ca prefera manelele sau echivalentul lor muzicii darmstadtiene. Gresim sa zicem “multi, dar prosti”; daca Dumnezeu ne-a milostivit cu un pic mai multa cunostiinta este datoria noastra sa o impartasim altora. Sint multe motive care justifica indepartarea marelui public de la muzica contemporana; cred ca principalul dintre ele consta in faptul ca muzica este un limbaj; ca in orice limba, daca te exprimi in termeni si modalitati de neinteles, nimeni nu te intelege si mai ales pe nimeni intereseaza ce ai de spus. Dincolo de structura logica formala trebuie sa existe si  o dimensiune psichologica si logic- structurala clara. Muzica lui Xenakis este de o logica formala cristalina, dar greu de suportat la ascultare pina si de profesionisti. Personal prefer orice piesa de Beatles, Queen, Metalica, Phoenix oricarei piese de Stockhausen, Rhim, Kagel, Grisey si altii de aceasi teapa. Sigur, ca profesionist pot sa explic in detaliu de ce prefer asta; dar am si datoria sa explic publicului care sint punctele valabile sau nu  in muzica contemporana. Fara asta traim intr- un turn de fildes si ne autoinselam considerindu-ne “elita”. Nu sintem elita, sintem egoisti si autodistructivi daca facem asta. Cine alearga sa cumpere inregistrari de muzica contemporana? O intrebare care necesita oricum un raspuns, dincolo de consideratiile de ordin “estetic”, sociologic,politic sau economic. Asta este o consecinta a scolii dela Darmstadt si a abstractizarii excesive a gindirii muzicale. Ceea ce lipseste, si nu numai scolii dela Darmstadt, este aplicarea in practica a principiului lui Occam:”multiplicanda non sunt necesaria”- nu trebuie despicat firul de par in saispe’, este de ajuns sa-l despici in opt. Exemplu muzica lui Penderecky, Stroe sau a lui Varese: “suna” domnilor, si inca cum!!!

Alta consecinta, mai serioasa (si tragica) se manifesteaza in procesul educativ al scolilor de compozitie. Cei care au frecventat Darmstadt sau au fost influentati de filozofia sa au creat muzica conform celor ce au cunoscut acolo. In timp au devenit, la rindul lor, profesori- transmitind elevilor lor aceleasi principi si modalitati de a compune. Nimic  rau in asta, este un proces natural. Numai ca…. Am o intrebare: citi absolventi, chiar proaspati, de compozitie sint in stare sa scrie corect o dubla fuga la opt voci? Si sa o orchestreze? Nu mai stiu situatia in Romania; dar va asigur ca in occident ar fi foarte putini cei in masura sa o faca. Invata sa scrie “efecte”, un fel de trosc-pleosc-bim-bum-bam- fissss; dar le lipseste backgroundul profesional de baza. Faptul ca apoi le prezinta cu explicatii filosofico-esoterice cirpite a posteriori nu contribue de loc la a le face mai de ascultat. Am avut onoarea unor comentarii foarte magulitoare in timpul repetitiilor pentru executarea “Requiem”ului meu; coristi care m-au felicitat pentru “tesatura vocala nemaipomenita”. Le multumesc inca o data dar, cum le-am replicat pe loc: “Domnilor, este contrapunct palestrinian, elementar”. Adica ceea ce cam lipseste tinerilor compozitori: cunostiinta de baza a profesiei. Nu mai vorbim de orchestratie (pasaje foarte dificile de executat, de obicei in registre sonore exceptionale pentru instrumente, cu pericolul de a nu fi cintate de majoritatea instrumentistilor din orchestre; sau corzile in divisi tot timpul – este orchestra  (grup) sau muzica de camera (instrumente solo)?).  Si lista ar putea continua, cum bine stie fiecare dintre dumneavoastra. Darmstadt a creat o muzica ilogica si in afara intelegerii si aprecierii umane; asta ca rezultat al cautarii efectului cu orice pret si a exacerbarii rolului logicii formale in detrimentul limitelor psihologice                    (si fiziologice) umane. Si ma refer  in exclusivitate la cercetari oneste (Kagel nu este inclus, evident).

  1. Romanii si altii; avangarde diferite cu destine diferite (sau: Pentru ce si pentru cine?)

Traiesc in occident, Italia si USA, din 1981; am experimentat in prima persoana si ce inseamna a fi  muzician roman si cum este privita cultura romaneasca, in speta muzica. De la inceput, o afirmatie: profesional, provocam frica colegilor occidentali. Nu invidia, ci frica: de a le lua locurile si de a-i obliga, prin forta lucrurilor, sa se apuce de invatat serios (pot cita exemple concrete, situatii in care m-am gasit personal implicat, mai ales in Italia). Nu glumesc si nu exagerez, n-am nevoie de asta; in bine si in rau la virsta asta a mea cariera este in urma mea. Bineinteles, aceasta reactie genera un sir intreg de evenimente nu prea placute pentru noi. Muzicienii romani din generatia mea aveau/aveam o scoala serioasa (chiar asa cum o redusesera comunisti, tot mai ramasese cite ceva). Am avut imensul noroc sa mai prindem pe cei din generatia de dinainte de catastrofa sovietica si pe cei mai buni discipoli ai lor. Printre profesorii mei, in scoala sau in privat am avut norocul unor nume ca Dimitrie Cuclin, Ioan D. Chirescu, Ion Marian, parintele Toma Chiricuta, parintele Galeriu, Sebastian Barbu-Bucur; si C.Tucaliuc, Zoe Patras, D. Avakian, N.Brandus, N.Coman, S.Vulcu. Printre colegii mei:Silvia Marcovici, Cristian Brancusi, Maia Ciobanu, Dan Goia, Voicu Popescu, Madalin Voicu, Serban Lupu, Ioan Luchian Mihalea, Peter Oschanitzky si altii multi pe care imi cer iertare de a nu-i cita aici. Nume care au demonstrat in timp soliditatea scolii romanesti de muzica. In comparatie cu nivelul nostru de preparatie occidentali erau, in majoritatea cazurilor, mult in urma. In occident se mergea deja pe linia minimei rezistente (fa ce-ti zice maestrul si hirtia de diploma este ok, ca sa nu mai pomeninm de cariera; in special, NU GINDI CU CAPUL TAU).Adica exact invers de ceea ce eram noi obisnuiti sa facem: sa dezvoltam personalitatea fiecaruia. Poate de asta ca multi dintre noi la un moment dat, n-am mai putut suporta situatia politica si ne-am cam dus pe alte plaiuri; gindeam cu mintea proprie, ce sa-i faci.

Din pacate acesta tendinta a minimei rezistente s-a raspindit in toata lumea occidentala, si de acolo mi se pare ca a cam ajuns si prin Romania. Pacat de asta si inevitabil. Dar, sa revin la subiect.

Diferenta de baza intre romani (si toti cei din estul Europei) si occidentali consta in pregatirea profesionala de baza. La noi, catre avangarda se indreptau cei mai bine pregatiti; un parcurs logic in cautarea dezvoltarii gindirii muzicale si gasirii a noi mijloace de expresie a sa.                  In occident, catre avangarda se indreptau mai ales cei care nu erau in stare sa produca nimic valabil in contextul “traditional” (o simpla forma polifonica,de exemplu). De aici si accentul pus in occident exclusiv pe exprimarea subconstientului pe de o parte si pe transpunerea in sunete a constructiilor matematice pe de alta. Faptul real ca muzica este o stiinta in sine era (si este) escamotat; presupune studiu, cunostiinte si mult, mult timp de exercitii. Iar timpul este o valoare care, in lumea occidentala si nu numai, astazi se masoara in bani. “N-am timp sa stau sa fac exercitii, stiu deja cum sa construiesc structuri compositive sau sa scot niste sunete cu instrumentul;hai sa vezi ce minunatii scriu (sau cint); platind biletul sau cumparind CDul, bineinteles”. Iar dezvoltarea instrumentelor  electronice si a programelor de computer a permis difuzarea in masa a sfertodoctilor si excrocilor culturali.

In Italia am intilnit un compozitor destul de faimos care avea un pian computerizat; pe acesta executa ce-i trecea prin minte (cam tulbure), apoi printuia si publica partitura, foarte complexa. I-am sugerat sa se aseze cu posteriorul pe claviatura ca sa obtina o masa sonora mai consistenta; a facut-o  si apoi mi-a multumit din suflet pentru gaselnita. (marturisesc ca multumirea a constat intr-o sticla de vin italian foarte fin si scump; una dintre cele mai bune plati pentru o lectie de compozitie pe care am primit-o). As putea continua, din pacate; “compozitori” de genere sint puzderie, ca acusmaticii…

Ce ar fi putut invata un Brandus, o Doina Rotaru, Gubaildulina sau Part de la personaje de genere, di punct de vedere profesional? Sau ce dialog despre muzica ar fi putut avea cu ei?

De nenumarate ori mi s-a spus: “Voi esticii sinteti prea seriosi, ginditi si incercati sa conceptualizati prea mult. Mai rideti si voi si distrati-va”. Eu rid si ma distrez cind pot si cam in orice situatie; dar nu in profesie (acolo sint cel mult sarcastic, uneori).

Inca este adevarat ca eu ma distrez pe banii mei, in timp ce dinsii se distreaza pe banii si timpul altora (ascultatorii).

In occident avangarda muzicala, sau o buna parte a ei, s-a orientat catre structura formala in ea insasi, separata de continut, si catre cautarea efectelor sonore cu orice pret si rupte de context. Este o metoda absolut legitima; dar rezultatul produs este in afara capacitatii general umane de a interpreta informatia sonora. De aici refuzul ascultatorilor de a urmari discursul sonor, pe cit de interesant poate fi el in contextul matematic. Exemplele sint puzderie si aici; doua la intimplare: Xenakis si Scelsi.

Avangarda romaneasca a stiut sa imbine aceste aspecte cu dimensiunea psichologica (si fiziologica) umana, obtinind creatii de valoare indiscutabila. Citeva nume: Niculescu, Stroe, Vieru, Brandus ( ma ierte altii la fel de valabili ca nu-i citez; dar ii cunosc…)

Ceea ce a lipsit si lipseste in continuare avangardei romanesti este publicitatea (inima comertului). Totul fiind lasat la initiativa personala  rezultatele sint neinsemnate in contextul global al culturii universale. Limitati la interschimbul personal (eu vin la tine, tu vii la mine, cafea, pupici si gata) compozitorii romani sint emarginati si fara “piata”.

Luati in consideratie ex-sovieticii: pline concertele de muzica lor. Si pe drept cuvint, sint profesionisti seriosi, cei mai multi. Dar si au in spate multi sponsori, adica bani; altfel…

In incheiere, o sugestie pentru tinerii muzicieni: o avangarda  pozitiva, creativa, NU poate fi valabila fara a cunoaste cultura specifica a trecutului, sau fara a avea studiile de baza necesare.

Nu poti sa te numesti compozitor, cu atit mai putin de avangarda, daca nu cunosti in profunzime contrapunctul, orchestratia, analiza, etc.

Cum, ca instrumentist, nu poti sa interpretezi Stockhausen fara sa cinti cel putin bine Bach, Mozart, Beethoven. Altfel nu interpretezi, te limitezi a cinta note. Sa nu mai mentionam ca, in momentul in care intelegi ce scrie Stockhausen, iti cam piere cheful de a-l cinta. Dar asta este o alta poveste….

Alexander Graur

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s