Arhivele lunare: Octombrie 2014

Numărul 76, 10 Octombrie 2014

Standard

Norul fabulos de Liviu CraciunNicolae Brânduş: Editorial

Mulţumiri pentru donaţii

Revista No14 Plus Minus îl felicită pe colaboratorul nostru, Vasile Menzel, pentru decoraţia obţinută

Amintiri de suflet de la Margareta Pâslaru

Cornelia Petroiu: 2014, anul Eumenidelor

Irina Niţu: Impresii de la Innersound, #3

Mirela Mercean-Ţârc: Premiera operei Byzantium de György Selmeczi

Natalia Chiciuc: Gheorghe Neaga – urmaş al unei remarcabile dinastii de muzicieni

Paul Leu: Ciprian Porumbescu pe urmele lui Romulus, Cezar şi Traian

Roxana Moldovan: Un amic de nădejde

Sergiu Spiridon: Un spirit mereu tânăr…

Simona Nicoletta Jidveanu: Să ne cultivăm grădina! 

Veronica Anghelescu: Teologia şi muzica, o istorie multimilenară

Veronica Anghelescu: Dimitrie Cantemir: Interpret şi teoretician al muzicii

Noi apariţii editoriale

Music and more! Talent şi efort: Interviu cu interpretul Ion Bogdan Ştefănescu, Trinitas TV, mai 2014, realizator Mihaela Poenaru

Music! Ana Szilagyi: Vier Scherzi, interpretează Luigi Manta

Music! Claude Debussy: Syrinx, interpretează Ion bogdan Ştefănescu, flaut

Music! Dan Dediu: Viscous Sun op. 154 (InnerSound 2014)

Music! Diana Rotaru: 2 Little Whos (InnerSound 2014)

Music! Dimitrie Cantemir: Compoziţie originală din secolul al XVII-lea

Music! Filotei Monahul: Pripeala, interpreteaza Corul Te Deum Laudamus, dirijor Dan Mihai Goia, solist Pr. Zaharia Matei

Music! Sabina Ulubeanu: Nachtfalter (InnerSound 2014)

Music! Traditional Turkish Music – Ney and Piano

Music! Visarion Şebalin: Drum de iarnă, interpretează Corul Academic Radio, Dirijor – Dan Mihai Goia

Music Event! Orele Muzicii în Grădina Cişmigiu

Music Event! Florin Răducanu: Invitaţie la concert

 

Imaginea numărului: „Norul fabulos” de Liviu Crăciun

Norul fabulos de Liviu Craciun

Editorial

Standard

No14 Plus-Minus apare Vineri…

Nu stiu ce as mai putea adauga, fie si in loc de Editorial

Daca ar fi sa parcurg tot ceea ce s-a aflat in Revista de la inceputuri si pana azi mi-ar trebui inca o pensionare. Oricine s-ar putea apuca de aceasta treaba, sunt convins ca odata terminata va deveni cu siguranta mai destept!

Deoarece Revista  14- Plus  Minus umple un mare gol al muzicii romanesti, promovat  cu osardie (tot de la inceputuri , adica mai ales dupa Revolutie si, dupa cum ni se arata, pana la sfarsit) pe toate canalele de informatie, cu vagi urme de bun simt cultural pe ici si pe colo parca cerandu-se scuze…. Iar daca Televiziunea publica (despre celelalte nici nu aduc vorba!)isi ocupa spatiul uneori  ore si ziletransmitand aducerea in tara a unui sportiv ucis in strainatate cu bestialitate si urmarindu-i cortegiul pretutindeni   pe drumul de intoarcere (Dumnezeu sa-l odihneasca ca nu-si merita aceasta soarta!), disparitia unor mari creatori si oameni de cultura (muzicala, in speta) sau este trecuta , cand este, la subsolul imaginilor de TV sau total ignorata. Halal Natiune!-vorba cui stim noi …

Poate Revista noastra va fi in masura sa inlature (fie si in parte!) blestemul mzicantilor din anii prmului Razboi Mondial cand autoritatile incepusera sa se ia de aceasta breasla in mod nedorit.Din amintirile unui tobosar, candva copil de trupa pe atunci rezulta ca toate relele s-au abatut asupra Romaniei cand Statul i-a nedreptatit pe muzicanti! Ne cam aflam intr-o similara situatie de la Revolutie incoace de cand inghitim toate mizeriile mass-media si ingeram din capitalism numai deseuri. Si in plus mai si suportam pe buzunarul propriu sa onoram falimentul financiar al acestei institutii in al carei Consiliu de conducere au functionat si mai functioneaza si …muzicieni!

Revista No.14 Plus-Minus este si ramane un rezervor de cultura muzicala in actualitate , o sursa de informare benefica si deschisa asupra prezentului romanesc si international al acestei arte iar activitatea entuziasta a Redactiei si a colaboratorilor ei merita a fi intru totul apreciata.

Mult succes in noul an redactional!

Nicolae Brânduş

Mulţumiri pentru donaţii

Standard

Revista No14 Plus Minus nu ar putea „supravieţui”, în acest moment, fără sprijinul moral şi financiar al cititorilor şi colaboratorilor săi.

Redacţia Revistei doreşte tuturor celor care au contribuit financiar: orice donaţie, oricât de mică, a însemnat foarte mult şi a fost utilizată corespunzător.

Toţi cei care doresc şi pot să sprijine Revista, o pot face utilizând fie numerele de cont de mai jos, fie butonul DONATE din dreapta, pentru a dona prin PayPal (aici se pot dona chiar şi sume foarte mici, de către oricine deţine un card bancar, iar sistemul de donaţii este securizat).

Cont in lei: RO80BRDE410SV05764864100

Cont in Euro: RO88BRDE410SV80925154100

Vă reamintim că Revista No14 Plus Minus nu generează niciun fel de venituri, toate costurile de întreţinere ale site-ului precum şi celelalte cheltuieli majore fiind suportate exclusiv de către Editor.

Cu alese mulţumiri,

Redacţia No14 Plus Minus

2014, anul Eumenidelor

Standard

Eumenide_1Sâmbătă, 4 octombrie 2014, Buşteni, Centrul Cultural  Aurel Stroe.

În programul serii sunt menţionate două repere : dezvelirea bustului maestrului Aurel Stroe, operă a sculptorului ploieştean Nicolae Lupu şi, în continuare, Orestia III – Eumenidele, operă de Aurel Stroe după tragedia lui Eschil. Interpreţi, Filarmonica Banatul, din Timişoara, cu participarea extraordinară a saxofonistului Daniel Kientzy.

O primă impresie : intrând in Centrul Cultural Aurel Stroe, din Buşteni, simţi că eşti în siguranţă: totul este la locul său şi dragostea pentru detaliu o regăseşti la tot pasul : picturi, fotografii, sculpturi, dar şi câteva obiecte personale ale lui Aurel Stroe. Acestea ne vorbesc despre omul, despre îndrăgostitul de munte Aurel Stroe, cel care acum  ne priveşte de dincolo, din eternitate.

Pe directorul Constantin Spurcaciu îl cunosc de mulţi ani. Este sufletul Centrului Cultural Aurel Stroe, prezenţă constantă şi, mai ales, eficientă. Este, evident, îndrăgostit de ceea ce face, dar are şi atù-ul de a avea alături colaboratori care să îi semene. Ei au fost şi continuă cu încăpăţânare să fie o echipă.

Eumenide_2Spaţiul muzical contemporan este consistent şi constant prezent la Buşteni, astfel încât spectacolul prezentat de Daniel Kientzy şi artiştii timişoreni şi-a găsit acolo publicul ideal.

În acelaţi timp, Filarmonica Banatul, din Timişoara, este una dintre instituţiile muzicale ale ţării în care muzica contemporană este, cu adevărat, la ea acasă. O autentică deschidere spirituală ce vizează promovarea creaţiei muzicale româneşti şi, în acelaşi timp, circumscrierea acesteia în contextul muzical universal actual. Este acesta un demers al cărui esenţială consecinţă este îmbogăţirea spirituală a publicului meloman.

Stilul sec, foarte succint, nu este cel potrivit pentru a descrie detaliile ce creează acel tot care, la încheierea serii, rămâne în memoria spectatorilor. Sunt gesturi mici, febrile, retuşuri de ultim moment, pe care le întâlneşti în orice sală de spectacol înainte ca spectatorii să îşi ocupe fotoliile. După care, chiar din primul moment al spectacolului, am devenit prizonierii magiei : totul era concertat pentru a ne subjuga. Daniel Kientzy, interpretul fascinant al saxofoanelor a fost, din primul moment, cel care a inspirat şi condus firul acţiunii. Muzica, născută din el, a fost apoi preluată şi dusă mai departe de ceilalţi interpreţi, toţi, remarcabili. Vraja era perfectă şi s-a menţinut astfel până în ultimul moment al spectacolului.

Eumenide_3Cred că trebuie remarcată aici esenţializarea limbajului muzical, fără urmă de redundanţă. O orchestră alcătuită dintr-un singur interpret : Daniel Kientzy, care devine generatorul dramaturgiei piesei. Daniel Kientzy este, de altfel, geniul inspirator şi dedicatarul acestei muzici, al cărei unic interpret saxofonist este. Orestia III – Eumenidele, este o aventură începută în urmă cu 29 de ani, sub bagheta dirijorului Remus Georgescu. Iată mărturia solistului Daniel Kientzy:

Cu puțin timp înainte să compună Eumenidele, Aurel mi-a dedicat o altă lucrare, Cetatea deschisă, în care uvertura, Intrada și alte câteva elemente din operă erau deja prezente. Există multe lucruri remarcabile în această capodoperă, aș menționa doar faptul că a face ca cinci saxofoane să țină locul unei orchestre este o provocare unică și o mare bucurie pentru mine, ca interpret.

Este minunat atunci când cei aflaţi în sală rămân cu impresia că spectacolul la care au asistat s-a născut hic et nunc. Că nu a fost vorba despre o prestaţie muzicală (jenantă sintagmă) determinată de cine ştie ce obscure şi prea puţin inspiratoare considerente birocratice. În seara Eumenidelor, la Buşteni, culorile sunetelor, fie ele voci sau instrumente, erau străbătute de  fior şi înfiorau, pentru că erau vii. (Cât de frumos sună aceste cuvinte româneşti, cât ne sunt de aproape şi cât de bine ne reprezintă ! ) Da, înlănţuirea culorilor timbrale, fie ele vocale sau instrumentale, a mişcărilor ce căpătau o conotaţie ritualică, schimbările expresive ale mimicii tuturor celor aflaţi în spaţiul mirific al scenei, totul era fascinant prin autenticitate. Era un dat : interpreţii se bucurau că sunt  pe scenă şi că făceau posibilă, prin efortul lor comun, transfigurarea timpului şi a spaţiului.

Si totuşi, surpriză : cea mai mare parte a celor ce au colaborat la punerea în scenă a Eumenidelor lui Aurel Stroe la Buşteni, în octombrie 2014, sunt debutanţi, la primul lor contact cu o operă de o asemenea dificultate şi complexitate. Dincolo de faptul de a fi redat muzica fără partituri, într-o deplină cunoaştere a detaliilor de text şi semnificaţii, interpreţii se întreţeseau pe scenă, cu  o naturaleţe ce denota o precizie de ceasornic. Eriniile-Eumenide, personaje sumbre în debutul operei devin, la final, luminoase, aşadar benefice. Partitura acestora, extrem de complexă, a fost susţinută cu  virtuozitate.

Interpreţii timişoreni s–au adaptat scriiturii printr-un efort asumat individual, ce a implicat un uriaş volum de muncă. Dar, după cum declara fiecare, niciunul nu ar fi vrut să rateze această experienţă.

Cezar Verlan, dirijor : Oricât de greu a fost – și încă este – lucrul la această operă, aş lua-o oricând de la capăt, de dragul frumuseții ei fără egal

Vlad Dragomirescu, regizor : Pentru mine, relevanța lui Aurel Stroe în muzică este similară cu cea a lui Brâncuși în sculptură. Sunt onorat să pot participa la redarea lucrărilor acestui compozitor prin punerea în scenă a operei Orestia III – Eumenidele.

Se cuvine să-i mulţumim pianistului Sorin Petrescu, solist al Filarmonicii Banatul, din Timişoara, iniţiatorul şi designer-ul tenace al tuturor ediţiilor Festivalului Internaţional  Aurel Stroe, de la Buşteni, precum şi director artistic al Festivalului Muzicii Noi Intrada, de la Timişoara. El a stăruit îndeajuns pentru ca acest spectacol să devină realitate. Sorin Petrescu a fost cel care a selectat echipa şi a urmărit îndeaproape metamorfoza acestui spectacol.

Bas le chapeau şi în faţa doamnei Maria Dragomirescu, cea care se află la originea proiectului Eumenidele, proiect prin care spectacolul a fost co-finanţat  de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Inegalabila interpretare oferită de Daniel Kientzy, singurul solist imaginabil al acestei partituri, iar, în ceea ce îi priveşte pe cântăreţi, multitudinea de timbruri vocale şi onomatopee, mânuirea impecabilă a instrumentelor de percuţie concomitent cu cântatul vocal, mişcarea scenică fără greş, partiturile solistice impecabil susţinute, excelenta conducere muzicală, regia subtilă şi  scenografia redusă la esenţă, fascinantul joc de lumini precum şi alternarea textului inteligibil, în limba română, cu cel doar intuit ca sens, în neogreacă, toate acestea m-au dus cu gândul la Trilogia antică realizată de Andrei Şerban la Naţionalul bucureştean, în anii ’90. Am rămas cu aceeaşi impresie de lucru făcut fără greş, cu responsabilitate, altruism şi entuziasm. Tuturor, aplauze în picioare, la scenă deschisă.

Dacă Trilogia antică a lui Andrei Şerban a fost declarată, în 2011, „cel mai bun spectacol al ultimelor două decenii”, cred că este pe deplin meritat ca Orestia III – Eumenidele, operă de Aurel Stroe după tragedia lui Eschil, realizat de Filarmonica Banatul, din Timişoara şi saxofonistul Daniel Kientzy, să fie declarat cel mai bun spectacol al anului 2014.

 Cornelia Petroiu

 

 Eumenidele_Afisul

 

 

Impresii de la Innersound, #3

Standard

Ca Făt-Frumos din poveste, Innersound crește spectaculos de la an la an și devine sub ochii bucureștenilor un eveniment cultural emblematic al lunii septembrie. Acest festival se datorează Asociației Opus cu ai săi directori artistici – compozitoarele Diana Rotaru, Sabina Ulubeanu – și directorul executiv, compozitorul Cătălin Crețu.

 foto nr 0_

Entuziasmul și competența lor au asigurat proiectului o anvergură și o ținută de mare clasă, după cum am putut remarca încă de la primele concerte. Așadar, iată impresii despre câteva dintre acestea…

Prima zi: RTÉ ConTempo Quartet & Mihai Cucu, un concert cameral care m-a făcut să mă gândesc că subtitlul lui – „Întâlniri în timp și spațiu” – ar putea fi foarte bine subtitlul întregului festival… Oricât de bizar ar părea unoria, alăturarea dintre „clasicul” Ludwig van Beethoven și contemporanii Donnacha Dennehy sau Steve Reich nu numai că a prilejuit meditații profunde asupra evoluției actului componistic de-a lungul istoriei muzicii, ci a demonstrat și faptul că celebrul „clasic” este poate mai „modern” decât contemporanii enumerați anterior. Pentru cei ce vor să se convingă – sau nu s-au convins încă, recomand audiția opus-ului 133, îndeosebi ultima parte, cea interpretată în concert de Bogdan Sofei (vioară), Ingrid Nicola (vioară) Andreea Banciu (violă) și Adrian Mantu (violoncel).

foto nr 1

            Dedicată ansamblului RTÉ ConTempo, piesa Pushpulling (2007) a compozitorului irlandez Donnacha Dennehy a urmat marii fugi beethoveniene, remarcându-se prin claritatea gândirii componistice și echilibrul compoziției. Mi s-a părut asemeni unui intermezzo dinamic, structurat pe gesturi omogene, aflate în totală concordanță cu semnificația celor încifrate în titlul pisei, minunat abordată și interpretată de membrii cvartetului. Finalul a fost rezervat lui Steve Reich și a compoziției Different Trains (1988) pentru cvartet și bandă, o lucrare cu un substrat motivațional puternic, minimalist-repetitivă, reprezentativă pentru creația americanului Steve Reich. Și cu această ocazie am apreciat implicarea interpreților respectiv capacitatea lor de a susține o asemenea partitură. Din păcate, vioara întâi (instrumentul) a fost cel care a cedat, la propriu, ultima parte a piesei fiind reluată cu succes după remedierea problemei. Am lăsat la urmă aportul lui Mihai Cucu la reușita concertului, artist video mulțumită căruia piesele lui Beethoven și Reich au beneficiat de proiecții în timp real. Personal, am apreciat-o pe cea din urmă, despre care pot afirma că a facilitat, într-adevăr, urmărirea/audiția trenurilor lui Reich.

Per total, întregul concert, cu toate elementele și surprizele ivite pe parcurs, a fost convingător, demonstrând că nu doar profesionalismul, ci și atitudinea interpreților, relaționarea lor cu publicul are un grad extrem de important asupra perceperii a ceea ce se întâmplă pe scenă. Blugii, o coardă buclucașă sau un căluș desprins de pe vioară nu apar ca elemente negative atâta timp cât interpreții depășesc acest tip de momente printr-o atitudine pozitivă și deschisă față de publicul lor. RTÉ ConTempo Quartet a făcut față cu brio unor situații neprevăzute, care au „umanizat” într-un fel primul eveniment muzical al Innersound-ului. Felicitări!

În cel de-al doilea concert ni s-au prezentat Cătălin Crețu (synthesizers, electronics – mi-ar fi plăcut să traduc termenii în limba română, dar suna mai bine astfel…), Dan Alexandru (percuție și electronics) și Thomas Myrmel (electronics, Olanda).

foto nr 2_

            Concertul lor a constat în muzică preponderent electronică, generată și prelucrată cu ajutorul tehnologiei digitale. Evident, imaginea interpreților este modificată (sau lărgită cu noi atitudini), după cum ne-au demonstrat îndeosebi Cătălin Crețu, „simțind” și declanșând o muzică pulsatorie din spatele unor butoane, sau invitatul special al serii, Thomas Myrmel, prin gestica specifică necesară mânuirii (agitării) unei mănuși generatoare de efecte sonore, electronice. Așa cum și Cătălin Crețu a afirmat, cred că e loc de tatonări în acest domeniu ofertant.  El beneficiază cu siguranță de resurse sonore ce merită a fi exploatate, după cum ne-au demonstrat-o cei trei interpreți de-a lungul a câtorva compoziții, duo-uri sau trio-uri în care componenta electronică a jucat o pondere destul de mare. Personal, am apreciat mai mult acele piese în care instrumentiștii s-au implicat mai mult în generarea ambianței sonore și aș menționa-o pe cea care – deși improvizată, din câte am dedus din explicația interpreților – a dat dovadă de echilibru și omogenitate: Cătălin Crețu la pian și Thomas Myrmel cu a sa mănușă (controller). Am considerat-o punctul culminant al concertului, eveniment cu sonorități foarte interesante, altele redundante, dar cu o alură inedită, în concordanță cu estetica festivalului.

A treia zi (căci n-au reușit să fiu martora celei de-a doua) a reunit cel puțin două puncte de reper ale Innersound-ului. Primul – concertul sopranei Irina Ungureanu și al flautistei Riccarda Caflisch, două artiste de mare clasă, a căror interpretare a avut darul de a convinge publicul prin intermediul unui repertoriu divers. Pe Irina Ungureanu am mai ascultat-o și într-una din edițiile anterioare ale festivalului, și mi-a câștigat încrederea încă de pe atunci. Am fost convinsă că ceea ce va alege să prezinte publicului va fi la un nivel înalt, și nu m-am înșelat.

foto nr 3_

Muzica tuturor celor șapte compozitori incluși în program a avut parte de o versiune interpretativă de referință. Și în cazul muzicii contemporane, interpreții și creatorii se află într-un raport extrem de strâns, depinzând în mare măsură unii de alții. Receptarea unei creații (mai ales) contemporane poate deveni anevoioasă în lipsa unui interpret bun, la fel cum un intepret bun poate câștiga notorietate valorificând resursele muzicii contemporane. Irina Ungureanu și Riccarda Caflisch au demonstrat că succesul unui concert de muzică contemporană se datorează coroborării a doi factori: muzică valoroasă și interpreți pe măsură. Personal, îmi manifest câteva rezerve vis-à-vis de Music for Art Kites de Toshi Ichiyanagi și Hypnos Linea de Philippe Schoeller, două piese care au reprezentat „coborâșurile” concertului. Culminațiile acestuia au fost… mai multe, Bocetul Doinei Rotaru impresionând cu adevărat, despietrind orice inimă sau suflet prin incantațiile lui. Litania lui Giacinto Scelsi și Der kranke Mond din Pierrot lunaire de Arnold Schönberg, alături de 2 little whos de Diana Rotaru au constituit momente de maximă expresivitate muzicală și interpretativă, fiecare dintre cele 4 ultime creații enumerate anterior fiind lucrări de referință ale repertoriului contemporan.

Seara de film mult ce a urmat acestui concert a adus în prim plan un concept inedit demarat și susținut de Innersound. Au putut fi vizionate nouă scurt-metraje mute cu fundal sonor interpretat live, compus special de către tineri compozitori români și prezentat de către membrii ansamblului SonoMania dirijat de Gabriel Bebeșelea.

foto nr 4

Creațiile cinematografice au aparținut preponderent artiștilor autohtoni, dar și unora din Chile, U. S. A și Olanda. Fiind un eveniment sincretic, am apreciat acele filme care au convins prin imagine și sunet, idee și realizare. Plusurile și minusurile aferente fiecăruia dintre acestea constituie motive firești de reflecție și autodepășire. Nu pot să nu amintesc însă câteva dintre creațiile prezentate, precum The Gift al lui Julio Pot (producător: Cecilia Baeriswyl, Cile; muzică de Gabriel Mălăncioiu, România), This Room al Dianei Gheorghiu, muzică de Adina Sibianu (România) sau Dream Shreds de Mira Chendler (producător: Hein vand Dijk, Olanda; muzica de Vlad Maistorovici), care au corespuns cel mai bine criteriilor formulate mai sus. În orice caz, e de apreciat amploarea și „greutatea” evenimentului în cadrul festivalului, precum și realizările tuturor artiștilor implicați în conturarea lui. Instituirea unor Premii ale publicului pentru cel mai bun film și cea mai bună coloană sonoră mi s-a părut o altă idee ingenioasă a organizatorilor, iar faptul că a fost dublată inclusiv de părerea unor specialiști în domeniu, aceștia stabilind prin vot cărui film i se acordă trofeul Innersound, e de bun augur. Rezultatele nu au coincis, bine-nțeles, dar acest lucru e oarecum inevitabil.

foto nr 5

Trofeul i-a fost acordat lui Gabriel Durlan (producător Adelina Adochiței) pentru filmul În cerc, iar premiul publicului a plecat în Chile, la Julio Pot și echipa care a realizat filmul The Gift, iar Gabriel Mălăncioiu a fost desemnat – tot de public – drept autorul celei mai îndrăgite coloane sonore (ea  aparține aceluiași The Gift menționat anterior).

foto nr 6_

Alte două diplome au mai fost înmânate fotografilor Ana Maria Tatu și Marius Encher, doi dintre fotografii ai căror lucrăr au fost selectate și expuse în incinta barului Inspayer.

Ultima seară din festival a reunit trei (sau chiar patru) evenimente, fiind cea mai „eterogenă”, după cum a catalogat-o pe bună dreptate și Diana Rotaru într-una din intervențiile sale la microfon. Sub egida titulaturii de „Întâlniri în timp și spațiu”, Mercury Quartet (UK) a închis seria concertelor camerale din festival cu un program semnat Edmund Finnis, Johan Treichel, Oliver Weeks și Dan Dediu. Chiar dacă nu aceasta a fost ordinea pieselor din concert, am menționat în final numele compozitorului român deoarece creația sa, Viscous Sun op. 154 a fost cea care a constituit momentul-cheie al evenimentului, singura care a etalat pe deplin maturitate creatoare, inventivitate, dinamism și echilibru – calități ce au adus în prim-plan inclusiv valențele interpretative ale tuturor membrilor formației.

foto nr 7

Vlad Maistorovici – vioară, Antoine Francoise – pian, Harry Cameron-Penny – clarinet și Collin Alexander – violoncel alcătuiesc un ansamblu tânăr, cu multe resurse, care poate urca pe virtuala scară valorică a formațiilor axate pe repertoriul muzicii ultimelor două secole dacă vor discerne (sau doar cerne) repertoriul abordat. Am constatat că multe formații potențial valoroase își îndepărtează publicul datorită compromisurilor făcute în selecția pieselor pe care le prezintă în concert, iar acest lucru ar fi destul de ușor de evitat. Bine-nțeles, interpretarea și aprofundarea câtor mai multe lucrări contemporane nu poate fi decât benefică pentru orice ansamblu și creatorii compozițiilor, din această simbioză rezultând o seamă de concluzii și experiențe pozitive de ambele părți. Dar atunci când sunt implicați și auditori, lucrurile ar trebui (poate) gândite și prezentate altfel.

Despre show-ul multimedia al formației LeVant – Playful Vertigos & Synergic Performatism  pot spune că m-a impresionat minimalismul repetitiv al instalației video – triunghiurile în expansiune întipărindu-mi-se puternic în memorie, precum și accesoriile „performerilor” (ochelari de soare și șepci).

foto nr 8_

Referitor la partea sonoră a evenimentului (muzica electronică), m-a trimis cu gândul la muzica ambientală, motiv pentru care decizia prezentării ei pe scenă, în formatul „clasic” al unui concert, nu mi s-a părut a fi în avantajul nimănui. Personajele animate ale serii (adică „performerii”), mișcarea, costumele și prezența lor scenică au încercat să contureze ideea de show, și judecând după numite reacții ale publicului, au fost pe gustul unora. Sunt convinsă că proiectele lor viitoare vor câștiga și/sau pierde mulți alți spectatori.

Ultimul eveniment din cadrul Innersound s-a datorat lui Henry Vega & Bart de Vrees, artiști din Olanda mulțumită cărora am asistat la un veritabil spectacol desfășurat în incinta barului Inspayer. Au fost prezentate compoziții aparținând lui Henry Vega, Bart de Vrees, Samuel Smith Saunders și Wilbert Bulsink, lucrări în care atât componenta auditivă, cât și cea vizuală au jucat un rol la fel de important. Altfel spus, muzica electronică și efectele percuției, a instrumentelor mai mult sau mai puțin convenționale, implicarea instrumentistului Bart de Vrees și etalarea abilităților lui actoricești excepționale au reprezentat ingredientele unui concert memorabil.

foto nr 9_

E adevărat, au existat momente ce au sugerat stări psihice extreme (la întrebarea obsedant repetată într-una dintre compozițiile sale: „What’s the word?”, răspunsul meu ar fi: schizofrenie), dar acestea au fost salvate de o interpretare ireproșabilă a celor doi, fapt care mă determină să scriu că Innersound a avut parte de un final deosebit. Jam session-ul ce a urmat îl consider un eveniment adiacent, fiindcă pe alocuri a fost ușor scăpat de sub control, dar concluzionez cu celebrul vers eminescian: „toate-s vechi și nouă toate”… E de fapt și o urare pe care o adresez Innersound-ului: să „îmbătrânească” prezentându-ne an de an lucruri noi!

 dr. Irina Nițu