Premiera operei Byzantium de György Selmeczi

Standard

În 21 septembrie Opera Maghiară din Cluj-Napoca şi-a deschis porţile noii stagiuni 2014-2015 cu  premiera dramei muzicale Byzantium de György Selmeczi. Opţiunea pentru o operă contemporană este în concordanţă cu noua imagine a instituţiei care doreşte să transmită publicului începând cu această stagiune, o viziune modernă a unui concept clasic, unic, elegant, deopotrivă elitist şi accesibil ca preţ, constituind un produs de nerefuzat pentru consumatorul de artă muzicală. Deschiderea către publicul larg de toate  vârstele şi naţionalităţile este o strategie inteligentă, realizată printre altele prin subtitrarea în limba română a tuturor reprezentaţiilor care se cântă în  limba maghiară, toate spectacolele jucate în limba originară beneficiind de subtitrare bilingvă (română şi maghiară).

Compozitorul maghiar de origine română György Selmeczi, a dat viaţă unui subiect istoric, care după cum mărtusiseşte autorul, l-a fascinat şi urmărit timp de 10 ani. Inspiraţia compozitorului a pornit de la ultima zi a căderii Constantinopolului, întruchipată teatral de către scriitorul maghiar Ferenc Herceg în drama istorică Byzantium, reprezentată pentru prima dată în 1904 la Budapesta, iar în Cluj la 19 mai 1905, cu un succes răsunător. “Este  cea mai reuşită dramă istorică maghiară a  tuturor timpurilor”  afirma la începutul secolului XX criticul de teatru Sándor Hevesi. În pofida notorietăţii mondiale a operei sale, dramaturgul a fost persecutat în perioada comunistă, piesele sale fiind interzise. Ca o reparaţie morală, la 110 ani de la premiera dramei, premiera operei, are loc în oraşul natal al compozitorului care ne-a vorbit despre actualitatea temei astfel: “În Byzantium, în centrul cadrului istoric, stă o problematică ce nici în zilele noastre nu şi-a pierdut actualitatea. Această temă este legată de ideea relativizării şi degradării valorilor, lucru care caracterizează întreaga eră contemporană. Parte a acestui fenomen este criza morală, al cărei exemplu edificator este societatea pervertită a Bizanţului, în care trădarea, decăderea etică sunt caracteristice. Este o temă care merită a fi actualizată fiindcă, în ciuda secolelor care au trecut de atunci, putem vorbi şi astăzi despre degradarea valorilor, despre schimbarea sensului moralităţii”. “Acţiunea operei se petrece într-o singură zi, 27 mai 1543, ziua primului mare eşec al creştinătăţii, al doilea îl trăim în zilele noastre. Ca şi atunci, asistăm la destrămarea viziunii unei Europe unitare creştine, datorită procesului de pierdere a valorilor morale, datorită trădărilor, a sacrificiilor inutile. Trădarea este un gest omniprezent în societatea de azi. Relativizarea moralităţii creştine, pierderea interesului pentru  unicitatea şi individualitatea omului, este o continuă provocare psihologică, faţă în faţă cu noile generaţii pe care visăm să le educăm în spiritul unor valori indispensabile, în care credem”

Libretul a fost realizat de compozitor în colaborare cu scriitoarea Kapecz Zsuzsa, personajele fiind reduse la 15 (din 24) dar structura dramei, esenţa şi mesajul au rămas. Rezultatul, o grand opera monumentală, o frescă istorică, în care muzica joacă un rol de liant între vechi şi nou, între tradiţie şi actualitate printr-un limbaj muzical contemporan ce reflectă prin sugestii modal-arhaice (moduri greceşti, cromatice-orientale, monodii) sinteza dintre orient şi occident, cosmopolitismul lumii bizantine de tradiţie grecească care adoptase modernitatea  muzicală a renaşterii occidentale a secolului XVI.

Regizorul Zakariás Zalán în colaborare cu scenografa şi designerul de costume Zeke Edith au insistat pe o viziune clasică,  pe ideea reconstituirii istorice, miza fiind pusă pe derularea aproape cinematografică a scenelor, suspansul continuu, intensitatea conflictului dramatic, dar mai ales forţa plasticizantă a  muzicii. Căci ea este cea care propulsează energiile spectacolului către finalul cathartic.

Introducerea orchestrală, masivă, impresionantă, tensionată, conţine intonaţii orientale, loviturile de timpan amplificând atmosfera de groază de la porţile cetăţii unde se află otomanii. Scena se deschide dezvăluind turnurile marii cetăţi şi trepte pe care sunt înscrise date istorice, mărturii ale unui oraş încercat, la confluenţa dintre două lumi şi două religii orientală şi occidentală, creştină şi păgână. Un efect inspirat de spaţialitate şi monumentalitate a fost realizat cu ajutorul planurilor înclinate, oblice ale turnurilor. Corul intonează pe voci îngrozite, apoi tot mai stinse în volute descendente, Moarte! Moarte!. Zenobia- Molnár Mária, într-o arie amplă, bine susţinută vocal, prevesteşte căderea oraşului. Curtenii se pregătesc de o nouă sărbătoare alături de Spiridion şambelanul, care încearcă din răsputeri să păstreze aparenţele unei normalităţi, apoi iţele intrigii se ţes într-o sarabandă de evenimente derulate alert. Amiralul Laskarias întruchipat de Sándor Csaba, Murzafos traficantul jucat impecabil de Laczkó Vass Róbert şi Spiridion –  Balla Sándor, uneltesc împotriva împăratului visând că trădarea îi va îmbogăţi. Terţetul cu influenţe buffe şi elemente parodiante amplifică senzaţia de alienare, de pierdere a sensului moral, a speranţei. Ticăloşii sunt groteşti, muzica comentează psihologia deviant-imorală şi prin aluzii intonaţionale de cabaret. Szabó Levente în rolul lui Lysander- poetul precum şi Mányoki László în Krates înţeleptul curţii, sunt pregătiţi de asemenea de trădare. Marele Duce Demetrios, Rétyi Zsolmbor, fratele nebun al împăratului  susţinut de Patriarhul Bizanţului întruchipat de Szilágyi János, se pregăteşte să preia tronul după înfrângere. Toţi uneltesc, conspiră, toţi aşteaptă momentul să lovească în Constantin, ultimul împărat al Bizanţului Un joc actoricesc bun, o prezenţă scenică şi vocală de excepţie caracterizează dialogurile- recitativice precum şi momentele solistice ale interpreţilor.

Apariţia Irenei, împărăteasa, este marcată prin sugestii muzicale cu caracter imnic, interpretate de cor, ce vor “lumina sonor” şi apariţia lui Constantin la curte. De altfel întreaga operă este construită pe leit motive muzicale cu funcţie simbolică: leit motivul izbânzii otomanilor, leit-motivul celebrării imnice a suveranilor, leitmotivul singurătăţii, al descumpănirii şi al deznădejdii, leit-motivul mercantilităţii, leit-motivul speranţei, leitmotivul genovezilor acuzatori ş.a. Toate aceste  simboluri muzicale brăzdează drama creând oaze de metasemnificaţii, muzica făcând legătura între planul psihologic şi planul acţiunii, într-un joc perpetuu al aparenţelor şi realităţii. Împărăteasa Irene se îmbată cu visuri de glorie, îi este infidelă soţului său, şi îl aşteaptă pe Mohamed-Tigrul să-l înfrângă pe Constantin-Leul. Aria din scena a doua este complexă. Compozitorul, împletind arabescuri vocale cromatice şi diatonice de influenţă neomodală, creează un etos  în care sugestia  măreţiei şi grandorii visate de împărăteasă este întretăiată de “comentariile subtil-ironice” ale orchestrei. O atmosferă apăsătoare, grea, ilustrând muzical zbuciumul sufletesc al împărătesei prevesteşte eşecul şi culminează în scena finală cu sinuciderea acesteia. Rolul a fost construit cu măiestrie de către Egyed Apollónia, care posedă o voce puternică, expresivă foarte bine susţinută în toate registrele, mai ales în acutele ariei finale, impresionantă prin dramatismul trăit în interpretare. În rolul împăratului Constantin, Pataki Adorján. a întruchipat speranţa dar şi deznădejdea, curajul şi sacrificiul. Un rol complex, foarte greu de susţinut vocal dar şi psihologic pe care tenorul l-a construit exemplar. Rămâne în memoria afectivă aria de bravură din scena III, asimetrică ritmic, colorată cu elemente modale, realizată într-un registru patetic  “iubirea mea, Bizanţ de aur, mori în braţele mele iar eu mor odată cu tine, realizată cu un timbru frumos cizelat, strălucitor. Dar şi irizaţiile lirice, căldura expresiei glasului în scena de iubire cu Herma, în duetul cu Irene, sau penetranţa vocală în scenele de încleştare dramatică. Herma, interpretată de Covacinschi Yolanda, a dat veridicitate caracterologică  unicei fiinţe integre, pereche a împăratului, care-i dă acestuia putere şi speranţă. Constantin este singurul care nu părăseşte Bizanţul în pofida faptului că el însuşi este abandonat  de toţi, inclusiv de propria soţie. Sultanul trimite soli care însă nu negociază pacea, oferă doar milă dacă poporul îşi va părăsi credinţa şi se va ruga din nou la zeii din vechime. Scena apariţiei solilor turci este însoţită de fiecare dată de apariţia leit motivelor orientale, ce dau culoare şi specificitate atmosferei. Remarcabilă  a fost apariţia lui Köpeczi Sándor în rolul lui Kahlil, o voce de bas profundă, sonoră cu o coloraţie timbrală de aramă. Interpretarea rolului lui Giovanni, căpitanul mercenarilor genovezi de către Sándor Árpád, a adus un plus de dramatism, aria finală înainte de moarte fiind una dintre scenele de mare penetranţă emoţională realizată cu măiestrie vocală de către interpret. Lecţia de curaj pe care împăratul o dă tuturor, este aceea că nu acceptă mila otomanilor, nici lepădarea credinţei ci porunceşte decapitarea vărului sultanului trimis ca garanţie. Muzica este de un tragism intens, groaza şi deznădejdea cuprinde întreaga curte. Nimeni nu-l urmează pe împărat în luptă, înafara mercenarilor şi a căpitanului lor.  Poarta Romanos a Constantinopolului este deschisă de către trădători, clopotele anunţă sfârşitul. În sala tronului sextetul trădătorilor este întrerupt de către aria lui Giovani, muribund şi de melopeea disperată a Irenei al cărei vis se destramă. La căpătâiul împăratului mort, Kalil aduce omagii vitejiei nobilului inamic iar Irene îşi înfige pumnalul în inimă. Soarta Bizanţului este pecetluită. Finalul, eteric, catarctic, aduce speranţa. Poporul bizantin prin suferinţă redescoperă credinţa, se reîntoarce la  izvoarele sufletului intonând monodic o rugăciune-invocaţie  Slăveşte Tată, Lumina şi Viaţa.

Publicul a mulţumit pentru această minunată experienţă artistică prin ovaţii îndelungate. Entuziasmul s-a propagat şi confirmat şi în comentariile de după… care s-au situat în unanimitate la superlativ.  Se cuvine să amintim că această operă de factură monumentală a fost susţinută în întregime cu “forţele” artistice proprii ale instituţiei, artişti cărora compozitorul le-a mulţumit în conferinţa de presă: “Sunt un norocos formidabil pentru că în acest an mi s-au interpretat două opere: I spiritisti la Budapesta şi Byzantium la Miskolc şi Cluj. Mă simt copleşit de faptul că de 24 de ani şi 24 de stagiuni  aceşti prieteni ai mei, artiştii Operei Maghiare, au fost şi sunt  alături de mine”.

Coordonarea muzicală a unui  spectacol de asemenea anvergură nu a fost o misiune uşoară însă a fost realizată cu profesionalism de dirijorul Jankó Zsolt secondat în  pregătirea corului de  maestrul Kulcsár Szabalcs.

Byzantium, o dramă muzicală istorică remarcabilă, purtând semnătura unui maestru al dramaturgiei muzicale, un colectiv de interpreţi profesionişti, un spectacol închegat, plin de semnificaţii, memorabil…sunt doar câteva dintre atributele pentru care această operă contemporană merită văzută.

Mirela Mercean-Ţârc       

 

     

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s