Să ne cultivăm grădina!

Standard

Titlul studiului lunii octombrie nu este o invitaţie la agricultură (sau poate că este şi un îndemn practic pentru cei care locuiesc la casă) cât mai cu seamă este o chemare la a ne cultiva “florile” sufletului, cele care cresc în ani şi ani de muncă . . .Parcurgând rândurile de mai jos veţi înţelege despre ce este vorba !

Pe 14 octombrie comemorăm Marea Trecere a artistului şi omului  Leonard Bernstein.

 1

După ’90 urmăream la televizor cu mult drag, episoadele educative ale Maestrului şi eram impresionată de numărul deosebit de mare al copiilor prezenţi în sală şi de fascinaţia pe care el o exercita asupra acestora, descifrându-le misterele fenomenului sunetelor organizate – muzica.

Bernstein a fost primul compozitor care a oferit numeroase lecţii de muzică clasică televizate, începând din 1954 până la moartea sa.

“Cunosc cea mai mare mulţumire în contactul personal cu publicul, instantaneu ori la televizor. Mă sitm teribil de aproape de ascultători ! Nu există nimic mai imediat sau mai intim decât televizorul. Această cutie mică face posibil să vorbeşti fiecărui ascultător personal. Este cea mai largă audienţă care se poate concepe !”

Bernstein fost un versatil pianist, deseori dirijând concertele de la pian. În domeniul compoziţiei muzicale, a creat valoroase lucrări simfonice, balete, muzică de film şi de teatru, lucrări corale, operă, muzică de cameră şi piese pentru pian. Este unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX.

Nu pot vorbi despre Leonard Bernstein la timpul trecut, de aceea spun că el ESTE o prezenţă charismatică, al cărui spirit este viu pentru aceia care îi preţuiesc memoria. Charisma sa poate fi definită astfel: om al păcii răspunzând violenţei de orice natură cu implicare profesională şi umană în creerea unui viitor mai bun pentru generaţiile viitoare, vocaţie pedagogică şi viziune integralistă asupra omului. A fost un om de succes, nu pentru că şi-a gândit şi trăit viaţa în termeni de carieră ci pentru că a făcut din muzică un mod de viaţă.

« Muzica are un sens intrinsec, care nu trebuie confundat cu dispoziţiile şi sentimentele specifice şi cu certitudine nu cu impresii ori povestea programului. Sensurile intrinsece ale muzicii sunt generate de o legătură constantă de metafore, toate forme ale transformării poetice. »

Leonard Bernstein (1918-1990) s-a născut în oraşul Lawrence (Massachussetts), într-o familie de evrei ruşi. Tatăl său, Samuel Bernstein, era om de afaceri şi şi-a dorit ca şi fiul său să-i urmeze în carieră. De aceea Leonard va studia muzica de abia în adolescenţă când, printr-o împrejurare de familie, în locuinţa personală a fost depozitat un pian, instrument pe care-l va îndrăgi toată viaţa.

Leonard mărturiseşte:

‘Nu îmi amintesc să fi avut vreun talent special pentru muzică înainte de 10 ani. Părinţii mei nu erau muzicali; şi de vreme ce eram copilul cel mai mare, nu am avut un frate sau soră mai mare care să mă introducă în muzică. Nici măcar nu aveam pian în casă. Dar într-o zi, din senin, un pian vechi a sosit… Aveam zece ani când viaţa mi s-a schimbat. M-am îndrăgostit de pian; şli el mă iubea ! De atunci am rămas în casătorie fericiţi !” (1949)

“Muzica a acţionat ca o cură…Părinţii mei au fost uimiţi să se confrunte cu un cu totul alt băiat, care brusc se concentra asupra a ceva concret, în loc de a hoinări cu prietenii. Am devenit un model de fiu şi de student, cu cele mai mari calificative. Ba chiar m-am apucat de sport…toţi au remarcat transformarea…ŞI eu de abia mă recunoşteam pe mine însumi şi nu puteam înţelege ce se întâmpla. Dintr-o dată, toată lumea dorea să mă cunoască şi încercam să-mi dau seama ce a adus schimbarea. După mult timp, am ajuns la concluzia că pianul, pe care îl preţuiam şi asupra căruia devenisem posesiv, avea enorm de-a face cu asta. Cerul să-l apere pe acela care l-ar fi atins! Nimeni n-a intervenit între mine şi iubita mea “cutie muzicală”.”

Leonard studiază deci pianul începând cu vârsta de 15 ani la Şcoala Latină din Boston şi apoi la Universitatea Harvard. Proaspăt absolvent (1939), şi-a făcut debutul neoficial dirijând lucrarea concertantă The Birds (Păsările) pe care o compusese drept coloană sonoră a piesei Aristophanes, pusă în scenă de prietenul său filozof Donald Davidson. În 1940 s-a înscris la Institutul de Muzică Curtis din Philadelphia, la clasa de dirijat a lui Fritz Reiner. În paralele cu dirijatul, a astudiat pianul siu Isabella Vengerova, orchestraţia cu R. Thompson, contrapunctul cu R. Stohr şi citirea de partituri cu Renee Longly – Miquelle. În naceeaşi vară (1940), a urmat şi cursurile de dirijat ale Institutului Boston Symphony Orchestra din Tanglewood, la clasa lui Serge Koussevitzky. În 1943 este angajat pe postul de dirijor secund permanent la FIlarmonica din New York. În acelaşi an scrie primele două simfonii, prima intitulată Jeremiah (pe care a dirijat-o la Pittsburg, 1944) şi a doua dedicată maestrului său Koussevitzky (1874-1951).

În urma îmbolnăviriilui Bruno Walter, Benstein a avut şansa de a dirija concertul orchestrei simfonice de la Carnegie Hall (New York), concert transmis pe postul de radio.

2

În urma succesului repurtat este numit în funcţia de director muzical al Filarmonicii din New York, post pe care-l va ocupa până în 1947. Ca director muzical a fost invitat să dirijeze la Londra şi Praga (1946) şi apoi la Tel Aviv (1947), unde va efectua înregistrarea concertului comemorativ de Reunificare a Ierusalimului.

După moartea lui Koussevitzky (1951), Bernstein a fost numit în funcţia de dirijor permanent al Orchestrei Filarmonice din New York, devenind şi profesor de dirijat – orchestră la Tanglewood. Tot acum fondează Festivalul de Creaţie Muzicală la Universitatea Brandeis din Boston.

Anul 1951 a fost important şi în viaţa particulară prin căsătoria sa (9 septembrie) cu actriţa şi pianista Felicia Montealegre.

3

Ce frumoasă era, în rochia ei albă şi cu trandafirii galbeni! Doamne, ce elegant arăta! Eu în schimb, purtam costumul lui Koussevitzky. El murise în iunie iar cununia era în septembrie…A trebuit să merg la un croitor din localitate şi să modific totul…Pantofii albi mă strângeau iar pantalonii erau prea largi. (Interviu din 1968)

Bernstein va suferi imens la trecerea în eternitate a iubitei soţii, 16 iunie 1978, după un cancer:

„Felicia a plecat noaptea trecută, o plecare înlăcrimată şi sunt din nou singur la Milano. Ce fată minunată este şi cu atât mai minunată când e însărcinată ! Într-un fel, mă îndrăgostesc de ea din nou după fiecare separare, şi îi voi duce cumplit dorul !”

După anul 1951, în viaţa lui Benstein vor urma călătorii în Europa pentru a dirija cu prilejul unor evenimente importante şi pentru înregistrări ale emisiunilor educative televizate. Din 1960 efectuează turnee prin Europa şi Uniunea Sovietică – unde a dirijat simfonia a-V-a a lui Şostakovici în prezenţa compozitorului care l-a îmbraţişat apoi cu multă stimă şi preţuire, episod memorabil filmat de Televiziunea C.B.S.

Bernstein s-a remarcat şi ca susţinător al drepturilor compozitorilor americani (Charles Ives, Georges Gershwin şi Aaron Copland). Importante înregistrări realizează cu lucrările compozitorilor: Haydn, Beethoven, Brahms, Schumann, Sibelius, la pupitrul orchestrei din New York. Pentru prima înregistrare a celor 9 simfonii ale lui Mahler (1960), primeşte o Medalie de Aur din partea Fundaţiei Mahler. Tot în 1960 va edita opera sa într-un act (scrisă în 1952), Trouble in Tahiti.

Realizează şi înregistrarea primelor sale lucrări, două balete: Fancy Free (compus în 1944) şi Facsimile (compus în 1946). Cel de-al treilea balet, Dubbuk, compus mult mai târziu (1975) va fi dedicat Teatrului de Balet din New York.

În 1953 efectuează un turneu în Italia, fiind primul dirijor american la Teatro alla Scala din Milano, unde deţine conducerea muzicală a operei Medeea de Luigi Cherubini, având-o în rolul feminin principal pe Maria Callas.

Leonard Bernstein a contribuit substanţial la repertoriul muzical de pe Broadway. A colaborat cu vedetele music-hall-urilor pentru realizarea operetelor sale: On The Town (1944), Wonderful Town (1953), Candide (1956), West Side Story (1957, opereta care va fi subiectul filmului cu acelaşi titlul, pentru care i se va decerna un premiu Grammy). În 1960 va apare şi coloana sonoră pentru alte piese ale sale: Peter Pan (compusă în 1950), On the Waterfront (1954) şi The Lark (1955).

West Side Story, cu premiera la 26 septembrie 1957 la teatrul Winter Garden din New York, este o dramă muzicală socială, care reface povestea shakespeariană a lui Romeo şi a Julietei. Nicicând un film muzical nu s-a bucurat de atât de largă recunoaştere precum filmul realizat de Studiourile United Artists în 1961! De aceea, filmul a şi câştigat zece premii Academy Awards pentru cinematografie.

4

Cu ocazia comemorării preşedintelui american John Kennedy, dirijează a treia simfonie a sa (Kadish), Serenada pentru vioară, corzi şi percuţie şi Prelude, Fugue and Riffs în Tel Aviv (1963). În 1966 a dirijat  spectacolul cu opera Falstaff de Verdi în regia lui Luchino Visconti, avându-l ca protagonist pe Dietrich Fischer-Dieskau, în Viena. Şirul lucrărilor sale continuă cu o misă – A Theater Piece for singers, players and dancers, compusă şi reprezentată în Washington D.C. cu ocazia inaugurării Centrului J.F. Kennedy pentru Artă (1971). În acelaşi an (1971) în Viena, realizează un program de 90 de minute de muzică în interpretarea lui Placido Domingo care cânta şi în simfonia a-IX-a de Beethoven, cu ocazia comemorării a 200 de ani de la naşterea compozitorului. Ca încununare a programului, s-a jucat opera Fidelio de Beethoven.

Turneu în Australia şi Noua Zeelandă (1974) cu New York Philharmonic

5

În 1977 crează ciclul de cântece pentru şase cântăreţi şi orchestră Songfest, poeme americane pentru sopran, mezzo-sopran, alto, tenor, bariton, bas şi orchestră din scrierile poeţilor Walt Whitman, Julia de Burgos, Langston Hughes, June Jordan, Gertrude Stein.

Bernstein a fost o personalitate cu multe implicaţii în viaţa socio-politică a lumii. Activitatea sa de dirijor, îmbinată cu cea de pedagog, compozitor şi de om politic, a fost răsplătită cu 9 premii Grammy, ultimul fiindu-i acordat în 1985 de către National Academy of Recording Arts and Sciences of New York.

Bernstein nu se considera profesor:

„Nu sunt prin natură un pedagog…Când predau, adresez multe întrebări studenţilor mei şi îmi place să învăţ de la ei.” (1957)

„Predarea şi învăţarea nu sunt opuse. Sunt îngemănate ! Când predau, întotdeauna învăţ ceva nou. Mă regăsesc în faţa studenţilor spunând lucruri pe care nu eram conştient că le ştiu. Sau poate că nu le-am ştiut ci atunci le-am cunoscut .. . Când predau – învăţ. Când învăţ – predau.„ (Interviu 1988)

„Predarea este poate esenţa funcţionalităţii mele ca dirijor. Împărtăşesc tot ceea ce ştiu şi simt despre muzică. Încerc să fac orchestra să simtă asta, s-o ştie, s-o înţeleagă, pentru a cânta toţi împreună.“

Iată cum descrie Bernstein îmbinarea în viaţa sa a compoziţiei cu dirijatul:

„Când compun, este o disciplină interioară care mă controlează. Fără concerte, fără repetiţii, fără interviuri ! Este un alt mod de a trăi şi într-un fel îl prefer. Dacă vrei să sari peste cină şi să lucrezi toată noaptea, fă-o. .. .este o altă persoană care emerge, absorbită de o viaţă interioară. Este greu a face tranziţia între cele două vieţi – cea de compozitor şi aceea de dirijor – şi a şterge muzica altcuiva din mintea ta pentru a face loc propriei tale muzici.” (1979)

6

Bernstein a fost prezent în momente importante din istoria oraşelor Oslo, Viena, Borsheeva, Lawrence şi a primit numeroase onoruri internaţionale din partea statelor Italia, Israel, Mexic, Danemarca, Germania (Crucea de Onoare). Bernstein s-a preocupat şi de pacea mondială. A întreprins un turneu la Atena şi Hiroshima (Journay for Peace), dirijând orchestra Comunităţii Europene în 1985, pentru comemorarea celei de-a-40-a aniversări a masacrului cu bomba atomică din Hiroshima.

În decembrie 1989 dirijează Berlin Celebration Concert pe ambele părţi ale zidului din Berlin, odată cu căderea acestuia, ca un gest de împăcare pentru germanii din est şi din vest, gest fără precedent în istorie. Tot în 1989 a fost prezent şi la comemorarea invaziei Poloniei (1939), într-o transmisie radio din Varşovia. El a fost şi un susţinător al asociaţiei medicale Amnesti International din New York, punând bazele fundaţiei Felicia Montealegre în memoria soţiei sale (decedată de cancer în 1978).

Printre activităţile sale multiple, Bernstein continuă compună Divertimento pentru orchestră (1980), Halil pentru flaut solo şi orchestră de cameră (1981), Tocches pentru pian solo (1981), Missa Brevis pentru cântăreţi şi percuţie (1988), Arias and barcarolles pentru doi cântăreţi şi două piane (1988), Concert for orchestra – Jubilee Games (1989).

În ultimii săi ani de viaţă a fondat Festivalul Muzical Pacific din Sapporo (Japonia), creând o orchestră după modelul celei din Boston. A realizat primul institut artistic din Asia, care continuă şi azi. În 1989 a primi diploma de Cetăţean de Onoare al oraşului Bonn în cadrul Festivalului Beethoven – Bernstein.

Pentru scrierile sale filozofice The Joy of Music (1959), Leonard Bernstein’s Young People’s Concerts (1961), The Infinite Variety of Music (1966) şi Findings (1982) traduse în multe limbi, Bernstein a fost ales în Academia de Arte şi Litere din New York, care i-a înmânat Medalia de Aur.

Pentru susţinerea cauzelor umanitare, în 1985 a primit premiul National Fellowship (New York). În 1990 primeşte Premiul Imperial (un premiu internaţional creat în 1988 de Asociaţia Japoneză pentru Artă), în valoare de 100.000 de dolari, pe care Bernstein l-a folosit pentru a pune bazele fundaţiei The Bernstein Education Through the Arts (BETA) în 1990 – cu puţin timp înaintea morţii sale.

Toate acestea sunt numai câteva din evenimentele vieţii omului şi artistului Leonard Bernstein, de fericită amintire.

Între realizările vieţii sale sunt şi cei trei copii: Jamie, Alexander şi Nina care i-au dăruit nepoţii: Francisca, Evan, Anya şi Anna.

Ceea ce se ştie mai puţin despre compozitor este că îi plăcea mult să mănânce ! Avea chiar unele reţete preferate, precum este plăcinta americană  cu cartofi şi plăcinta cu porumb. De aceea, a dedicat vocii, ciclul de Four recipes (Patru reţete) pentru gospodina ideală.

7

Opereta CANDIDE

Compusă în 1956, opereta Candide este una din cele mai importante creaţii ale lui Bernstein. Ea condensează chintesenţa gândirii filozofice umaniste a compozitorului. Sub umbrela satirei şi a comediei, Bernstein ne dezvăluie adevăruri existenţiale adânci şi dezbate problematici politico-sociale, căci (nu-i aşa?) adevărul se poate spune şi în glumă (Sigmund Freud).

Opereta are la bază nuvela cu acelaşi nume de Voltaire. Ideea şi libretul original a fost scris de Lillian Hellman, pe care Bernstein a convins-o să scrie o operetă comică.

Textul primei versiuni, pentru Broadway, este rodul unei muncii de echipă: Dorothy Parker, John Latouche, Richard Wilbur, compozitorul şi soţia sa au creat textul pentru „I am Easily Assimilated” iar Lillian Hellman textul pentru „Eldorado”.

Din 1974, motarea a beneficiat de cărticica lui Hugh Wheeler drept program de sală.

8

 Lillian Hellman

La perfectarea rolului principal feminin Cunegunda a contribuit şi soţia compozitorului, acriţa şi pianista Felicia Montealegre şi chiar compozitorul însuşi. Pentru realizarea orchestraţiei, Bernstein a colaborat cu Hershy Way, mai puţin pentru uvertură, pe care Bernstein a realizat-o absolut singur. Prima reprezentaţie a operei Candide a avut loc pe Broadway, la 1 decembrie 1956, producţie dirijată de Samuel Krachmalnick şi a avut în distribuţie pe Robert Rounseville (Candide), Barbara Cook (Cunegunda), Max Adrian (Pangloss) şi Irra Petina (bătrâna doamnă).

Lucrarea a fost înregistrată din concert şi a devenit repede hit. La doar o lună de la premieră, în ianuarie 1957, uvertura Candide s-a interpretat în concertul Filarmonicii din New York iar în 1958 ea a devenit parte integrantă în repertoriul a peste o sută de orchestre din lume. Mai mult decât atât, fragmentul Glitter and be gay (aria sopranei) din uvertură a devenit emblema muzicală a show-ului T.V. ABC realizat de Dick Covett la postul de televiziune P.B.S., emisiune ce s-a derulat pe parcursul a cinci ani.

Varianta revizuită şi acceptată şi astăzi, a fost realizată în 1989 şi s-a jucat la Scottish Opera (Irlanda), având-o ca protagonistă pe June Anderson, cu două duete adăugate pentru personajul bătrâna doamnă. Cu ocazia celebrării semicentenarului (2006), opereta s-a jucat şi la Theatre du Chatelet din Paris, apoi la Scala din Milano (2007) şi la Opera Naţională din Londra (2008).

Personaje

Candide – tenor

Cunegunda – soprană

Maximilian – bariton, dar poate fi interpretat şi de un tenor întrucât este un rol vorbit

Pangloss – bariton, care realizează şi rolul Martin în versiunea din 1956 şi revizuirea din 1989; în alte montări, acelaşi bariton realizează şi naratorul Voltaire şi Guvernatorul

Batrâna doamnă – contraalto

Paquette – contraalto, începând cu versiunea din 1974

Martin – bariton, care realizează şi rolurile Pangloss în versiunea din 1974 şi montări ulterioare

Cacambo – rol vorbit; nu apare în în primele versiuni; în revizuirea din 1989, interpretul realizează şi rolurile Pangloss şi Martin

Numere muzicale

Act 1

  • Overture
  • Westphalia Chorale
  • Life Is Happiness Indeed
  • The Best of All Possible Worlds
  • Universal Good
  • Oh, Happy We
  • It Must Be So (Candide’s Meditation)
  • Westphalia
  • Battle Music
  • Candide’s Lament
  • Dear Boy
  • Auto-da-Fé (What a day)
  • Candide Begins His Travels; It Must Be Me (2nd Meditation)
  • The Paris Waltz
  • Glitter and Be Gay
  • You Were Dead, You Know
  • I Am Easily Assimilated (Old Lady’s Tango)
  • Quartet Finale

Act 2

  • Entr’acte
  • Universal Good
  • My Love
  • We Are Women
  • The Pilgrim’s Procession – Alleluia
  • Quiet
  • Introduction To Eldorado
  • The Ballad Of Eldorado
  • Words, Words, Words
  • Bon Voyage
  • The Kings’ Barcarolle
  • Money, Money, Money
  • What’s the Use?
  • The Venice Gavotte
  • Nothing More Than This
  • Universal Good
  • Make Our Garden Grow

Uvertura operetei îşi păstrează locul de frunte în repertoriul orchestrelor, ca piesă de sine stătătoare. După succesul imens repurtat la prima audiţie din 26 ianuarie 1957, de Filarmonica din New York şi compozitorul la pupitru, a devenit rapid celebră şi a fost interpretată de aproape 100 de orchestre în decursul a doi ani. Este cea mai cântată compoziţie a unui compozitor american al secolului XX, cea mai cântată piesă de concert a lui Bernstein.

Producătorul Dick Cavett a utilizat secţiunea Glitter and be gay a uverturii în show-ul ABC al televiziunii PBS, drept marcă a emisiunii

Subiectul operetei Candide este inspirat din nuvela cu acelaşi nume a lui Voltaire, filozof iluminist. „Candide sau optimismul” de Voltaire este o satiră la adresa optimismului leibnizian, care considera că totul pe lume este bine, şi orice faptă rea până la urmă va duce tot la bine, prin oricâte încercări ar putea trece cineva. Satiră franceză publicată în 1759, romanul a fost tradus în multe limbi ale globului, reeditat în engleză cu titlul Candide: or, All for the Best (1759), Candide: or, The Optimist (1762) şi Candide: or, Optimist (1947). Cartea istoriseşte povestea tânărului Candide, care, trăind într-un paradis edenic, este îndoctrinat cu filozofia optimistă leibniziană de către mentorul său, Pangloss. Se povesteşte renunţarea bruscă a lui Candide la modul lui de viaţă şi de gîndire din pricina greutăţilor pe care le întâmpină în viaţă. Voltaire concluzionează în Candide prin alegerea unui precept profund practic: „we must cultivate our garden”, înlocuind zicala “all is for the best” cu „best of all possible worlds”. Dictonul „best of all possible worlds” este marca polimatului german Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716) din lucrarea Eseuri de Teodicee despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea umană şi originea răului (1710). Faptul că lumea prezentă este cea mai bună dintre toate lumile posibile, este argumentul central al Teodiceei lui Leibniz şi încercarea sa de a rezolva problema răului.

Potrivit criticilor, motivul grădinii are în Candide un rol simbolic. Primul amplasament al lucrării este grădina castelului aparţinând baronului Thunder-ten-Tronk, în care Candide şi Cunegunda trăiesc într-un paradis edenic asemeni lui Adam şi Evei. În mod ciclic, motivul grădinii reapare în finalul operei, când cuplu Candide – Cunegunda construiesc universul paradisiac în stil propriu. Sensul atribuit de Voltaire motivului grădinii este acela educativ de cultivare a propriei personalităţii, a propriului comportament într-o societate bazată pe diferenţa culturale şi fructificare a plurivocităţii – am spune noi astăzi, „mobilare” la toate nivelele a propriei persoane. Voltaire sugerează că numai implicarea, angajarea în muncă, în propria viaţă şi în societate poate fi calea de urmat în lupta împotriva răului, în armonizarea contrastelor. Pentru a evita plictiseala şi inactivitatea, Voltaire obişnuia să grădinărească la propriu, această preocupare fiind în acelaşi timp şi o relaxare.

Simbolismul grădinii evidenţiază că orice fiinţă umană, de orice rasă sau naţionalitate, cultură sau credinţă religioasă, poartă în sine chemarea şi aspiraţia ancestrală către fericire.

În varianta revizuită (1989) care se produce astăzi, opereta conţine treizeci de scene grupate în două acte. Acţiunea începe imediat după terminarea uverturii, prezentându-ne intriga pe două planuri, planul întâi cuprinzând evenimentele din viaţa lui Candide iar planul al doilea, din viaţa Cunegundei.

Synopsis

Actul I ne prezintă castelul baronului Thunder-ten-Tronck din Westphalia, în care locuiesc Cunegunda – fiica lui, Candide – nepot al baronului şi Pangloss – filozof, tutorele lui Candide, Paquette – camerista Cunegundei.

Candide, personajul masculin principal este un tânăr naiv pe care Pangloss îl îndoctrinează cu filozofia unui optimism exagerat, lasându-l să creadă că lumea este un loc minunat pentru viaţă. El se simte atras de Cunegunda dar baronul, tatăl Cunegundei, nu acceptă relaţia lor şi-l alungă din casă.  În timp ce rătăcea, Candide este răpit de nişte recruţi prusaci şi înscris în serviciul militar. Încercând să evadeze din armată, este prins şi trimis pe front.

După mai multe peripeţii, Candide ajunge cerşetor în Olanda unde îl reîntâlneşte pe Pangloss, bolnav de sifilis din pricina relaţiei cu prostituata Paquette, şi îi da lui ultimul său bănuţ. În urma evenimentelor petrecute în Westphalia, unde prusacii au incendiat castelul şi l-au ucis pe baron, Cunegunda a fost vândută ca sclavă unui pirat. Acestea sunt veştile triste pe care Candide el primeşte de la Pangloss. Candide se hotărăşte să-şi salveze iubita. Din Olanda ajunge la Lisabona cu o barcă, unde este prada multor pericole: o furtună puternică, un incendiu, un cutremur. Este arestat şi ameninţat cu spânzurătoarea de Inchiziţia spaniolă. Reuşeşte să se salveze şi pleacă mai departe. În Paris, o bătrână îl conduce la o locuinţă unde o întâlneşte pe Cunegunda. Aceasta îi povesteşte întâmplările petrecute: cum a fost vândută unui pirat, cumpărată apoi de un evreu bancher şi nevoită să se prostitueze, viaţa ei depinzând de doi bancheri – Issachar şi Marele Inchizitor. Candide îi ucide pe cei doi prin înjunghiere. Candide, Cunegunda şi bătrâna doamnă zboara la Cadiz, în Spania. Şi aici însă, Candide este urmărit de poliţia franceză pentru uciderea lui Issachar şi a Marelui Inchizitor aşadar cei trei sunt nevoiţi să fugă în America de Sud cu ajutorul ambarcaţiunii lui Cacambo – pe care Candide îl acceptase drept valet.

Actul II

            Maximilian şi Paquette se reîntâlnesc în Montevideo. În curând, Candide, Cunegunda şi bătrâna doamnă sosesc şi ei în Montevideo, unde guvernatorul se îndrăgosteşte de Cunegunda. Bătrâna doamnă o convinge pe Cunegunda că mariajul cu guvernatorul o poate salva de problemele financiare. Candide şi Cacambo descoperă că abatele şi maica superioară ce i-au gazduit în tabăra iezuită sunt chiar Maximilian şi Paquette, deghizaţi. Când Candide îi dezvăluie lui Maximilian intenţia sa de a lua în căsătorie pe Cunegunda, este provocat la duel de acesta. Candide îl răneşte mortal pa Maximilian, şi ca atare este nevoit să se ascundă în junglă.

După trei ani, Candide şi Cacambo mor de foame în junglă. Ei găsesc o barcă ascunsă şi după 24 de ore de plutire, ajung în Eldorado. Cei doi descoperă că localnicii venerează un zeu străin, pietre, peşteri, copaci şi animale. La gândul Cunegundei şi a viitorului lor împreună, Candide fură oaia aur şi încearcă să fugă. Este însă oprit de localnici, care, înţelegând situaţia, îl ajută construind o macara care să poarte pe Candide şi Cacambo peste munte. Oaia de aur moare pe drum iar Candide îl trimite pe Cacambo să ducă vorbă Cunegundei la Paris, că se vor reîntâlni la Veneţia, în Italia.

Ajungând la Suriname, Candide îl întâlnilte pe Martin, un localnic adept al filozofiei pesimiste, a cărui mentalitate nu reuşeşte s-o schimbe. Vanderdentur, un ţăran danez, se oferă să-l transporte cu vasul său „Santa Rosalia” pe Candide şi companionul lui, Martin, la Veneţia. Pe drum, Martin şi Vanderdentur se îneacă.

Candide ajunge în Veneţia, unde Carnavalul este în toi. Cvandide este în căutarea Cunegundei, când îl întâlnelte din nou pe Maximilian, care acum este în funcţia de Prefect corupt al Poliţiei şi lider al oraşului. Paquette este una din prostituatele oraşului. Cunegunda şi bătrâna doamnă lucrează la masa jocurilor de noroc. Pangloss îşi celebrează victoria la ruletă şi ămparte câştigul cu doamnele.

Candide, dezamăgit de viaţa pe care a dus-o, se reîntoarce în Westphalia şi îşi cumpără o mică fermă. În cele din urmă, Candide şi Cunegunda se căsătoresc şi toţi devin asociaţii fermei agricole în care muncesc şi se bucură împreună. În vecinătatea ermei lor locuieşte un filozof turc (derviş), de la care eroii noştri primesc două sfaturi utile pentru viaţă:

  • Nu trebuie să dai prea mare importanţă nici răului nici binelui ci să-ţi dedici viaţa muncii.
  • În viaţă trebuie să eviţi cu grijă cele trei lucruri rele: plictiseala, viciul şi necesitatea.

Aceste teorii stăteau la baza filozofiei lui Voltaire. Ca idee centrală, libretul lui Lillian Hellmann conţine satira lui Voltaire fapt de numeroase curente filozofice, ridiculizând falsele concepţii de viaţă, teoretizate de unele personalităţi ale societăţii contemporane lui, Aceasta este şi inteţia libretistului, de a demonstra gradul de umanitate care există între oameni când au un ţel comun. În acestă acţiuni convieţuiesc în înţelegere un maur, un pirat, un filozof, o vrăjitoare, o prostituată, prsoane diferite din punct de vedere social dar care ajung la un happy-end, ignorând multele defecte umane şi muncind împreună în grădina lor comună.

Aria sopraneiGlitter and be gayeste cea mai importantă apariţie scenică a personajului feminin principal, Cunegunda. “Glitter and be gay” (Străluceşte şi fii veselă) constituie marea provocare pentru soprana de coloratură.

Înainte de a ne apleca asupra ariei, e necesar să ştim cum vedea compozitorul vocea umană cântată:

“Dintre toate diferitele instrumentele din această vastă, eterogenă colecţie intitulată orchestră, nu este nici unul care să concureze în vreun fel cu sublima expresivitate a vocii umane.  Este cel mai măreţ instrument din câte există. Când o voce bună, sau mai multe împreună, poartă responsabilitatea dramei, nu există nimic altceva în teatru care să concureze cu aceasta în ceea ce priveşte penetranţa impactului.”

Prin construcţia ei, aria Cunegundei este o arie cu adevărat strălucitoare, de virtuozitate, dar şi de caracter, prin natura textului şi personajului. Pentru interpretarea acestui gen de music-hall stilizat de Bernstein, soprana trebuie să fie înzestrată cu un larg ambitus vocal. Interpreta trebuie să posede o bună tehnică a respiraţiei, o avansată vocalitate cu abilităţi de picchettato, staccatto, sprezzatura, tril, glissando.

Aria debutează ca vals lent trist, în registrul mediu, într-un rubato lamentabil, specific music-hall-urilor de factură jazz-istică. Discursul cantabil e străbătut de lovituri de glotă, sunete răguşite, glissando-uri imitând plânsul eroinei care-şi deplânge soarta care a adus-o să devină damă de companie pentru a-şi câştiga traiul.

Îmbinarea perfectă text-muzică dezvăluie în mod plastic sufletul contrariat al Cunegundei – când trist, când sarcastic – ce-şi pune pe tavă regretele şi amărăciunea femeii care şi-a pierdut onoarea în societate, fiind o victimă a circumstanţelor (“victimized by bitter circumstance”). Lamentarea ei se transformă brusc într-o veselie consolatoare, în tempo Allegro molto, ilaritate tragi-comică din care se degajă acceptarea propriei situaţii.

Cruda realitate pune stăpânire pe sufletul ei, în fragmentul parlando. Nici una din bijuteriile strălucitoare sau hainele luxoae, nu-o pot reda puritatea tinereţii. Printr-un şir de secvenţe ritico-melodice modulatorii (enarmonice), sarcasmul ei gradat ajunge în supraacut, degajând durerea sau exuberanţa, în timp ce îşi admiră bijuteriile scumpe (broşe, cercei, coliere etc.)

Întrebările ei chinuitoare: Can the brightest brooch schield me from reproach? , Can the purest diamond purify my name? Vor primi răspuns printr-o avalanşă de râs de data aceasta parcurgând ţesătura acută şi supraacută, ostentativ accentuate prin pronunţarea exgerată a consoanei H.

„Glitter and be gay” este o arie solicitantă pentru soprana de coloratură şi în acelaşi timp o arie în care se poate etala vocea şi calităţile sale. Prin virtuozitatea interpretării ei, soprana trebuie să realizeze atât jocul tragic cât şi jocul comic al Cunegundei, urmărind ca nota sarcastică să nu degenereze într-una vulgară. De aceea, este de preferat cântul îngrijit, mai apropiat de belcanto (varianta finală, de referinţă revizuită de Bernstein în 1989) decât de vocalitatea specifică Broadway (versiunea primă ce a stat la baza filmului).

Dacă la aceste cerinţe tehnice adăugăm şi pe cele artistice (mişcarea scenică), se poate spune că tabloul personajului este complet.

Aspectul important de reţinut ce m-a atras din principiu către rolul Cunegunda, aspect ce constituie de altfel supratema întregii operete este implicarea, angajamentul în muncă. Simbolistica muncii în grădină a cuplului Candide-Cunegunda trimite la Paradisul edenic descris în Vechiul Testament, Geneză 2,15: „Domnul l-a luat pe Adam şi l-a aşezat în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păstreze.”

Văzut ca unitate a bărbatului şi a femeii, omul primordial – Adam, se aseamănă în mod esenţial cu Dumnezeu – Creatorul tocmai prin dinamica muncii şi a odihnei. Însuşi Creatorul a creat lumea în şase zile iar în a şaptea zi s-a odihnit. Să nu uităm că, înainte de căderea omului în păcat, munca era o activitate plăcută, aducătoare de bucurie suprafirească, ce nu istovea dar hărăzea omului harul comuniunii cu Divinitatea. Ideea sacralităţii muncii este reafirmată de compozitor şi din ipostaza de dirijor, aflat la conducerea muzicală a oratoriului haydnian Creaţiunea (Die Schöpfung), lucrare în care cuplul primordial este reconstituit prin perechea Lukas – Hanne.

Implicarea în artă, cultură, politică, societate, va fi propovăduită de Leonard Benstein prin monumentalul său exemplu de viaţă, veşnic actual.

 

Simona Nicoletta Jidveanu

soprană, doctorand

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s