Teologia şi muzica, o istorie multimilenară

Standard

Relaţia dintre muzică şi teologie are o istorie multimilenară. Dincolo de multitudinea de teorii referitoare la originea fenomenului muzical, arta sunetelor reprezintă materializarea în „imaterial” a dorinţei de comunicare cu divinitatea. Teologii au acordat deseori muzicii aceeaşi atenţie pe care o arătau, bunăoară, studiului Scripturilor, datorită faptului că muzica a constituit principalul instrument de comunicare cu planul divin.

Viaţa începuturilor e o viaţă care cântă, nota Antoine Golea. Toate miturile creaţiei se întemeiază pe sunet; creatorul generează lumea manifestându-se sonor; zeii Indiei sunt muzicieni, vibraţiile instrumentelor lor creează lumea şi îi conferă coeziune[1]. Shiva poartă pretutindeni un flaut, Apollo – o liră iar „Brahman” înseamnă „sunet”. Amphion a dărâmat zidurile Tebei cu sunetul lirei sale, muzica chineză e plină de legende despre muzicieni care, cântând, determinau apariţia întunericului şi a zăpezii; împăratul Akbar i-a poruncit muzicianului Gopâla Nâiaka să cânte în „modul focului” (Dîpaka râga) – iar apele râului Jumala au început să fiarbă[2]. Civilizaţiile tradiţionale din Africa şi Asia îşi organizează întreaga viaţă socială în jurul activităţilor muzicale.

Alain Danielou observa că marea majoritate a elementelor sistemelor şi vocabularului nostru muzical sunt legate de o teorie cosmologică milenară şi de un simbolism ancestral, la fel de vechi ca şi rădăcinile limbajului[3]. Citându-l pe Dante, Danielou afirmă existenţa unei relaţii de cauzalitate între elementele sistemului şi vocabularului nostru muzical şi anumite legi fundamentale ale universului – sau caracteristici ale structurilor noastre mentale – relaţii pe care le conştientizăm mai mult sau mai puţin. După Danielou, aşadar, travaliul unui muzician constă în a observa cu precizie natura subtilă a lucrurilor şi a fiinţelor şi să utilizeze simbolurile care le corespund pentru a recrea, prin „magia” sunetelor, sentimente, pasiuni şi viziuni aproape reale[4].

Cercetările mai recente din domeniul neuroştiinţei au demonstrat că sunetele unite prin raporturi precise, bine definite, pot produce o transformare a proceselor nervoase, a climatului nostru mental, a ritmului nostru vital. Hinduşii cred, de altfel, că sunetele muzicale pot acţiona asupra animalelor, plantelor şi chiar asupra materiei pe care de obicei o numim inertă[5].

Asocierea religiei cu muzica este universală, dar cercetările sistematice aplicate celor două domenii sunt relativ puţine. Unul dintre motive este, cu siguranţă, reprezentat de complexitatea celor două domenii în parte. Studiul celor două domenii reunite se va dovedi cu atât mai complex. Relaţiile de cauzalitate şi reciprocitate dintre muzică şi religie sunt atât de complexe, încât sunt dificil de enunţat. Practicanţii religiei consideră muzica drept canalul direct de comunicare cu divinitatea, vocea zeilor sau a demonilor şi, de-a lungul timpului, arta sunetelor a fost considerată cea mai înaltă ipostaziere a spiritualităţii – sau o josnică formă a depravării; cu un entuziasm egal, teologii au promovat muzica până în inima serviciului divin sau au încercat să o elimine atât din viaţa religioasă, cât şi din cea laică.

Un fenomen rareori neutru, muzica are implicaţii diverse şi deseori antagoniste – care reflectă importanţa ei universală în sfera religiosului. În introducerea lucrării The Church and Music, Erik Routley ne aminteşte că rasa umană s-a născut cântând, dar nu s-a născut creştină[6].

În tradiţia creştină preaugustiniană, majoritatea punctelor de vedere referitoare la potenţialul sacramental al muzicii evidenţiază faptul că muzica însoţitoare a unui text religios contribuie în mod direct la actul liturgic. Documentul emis de cel de-al Doilea Conciliu de la Vatican[7], în 1963, defineşte muzica sacră în următorii termeni:

Tradiţia muzicală a Bisericii universale este o comoară de o valoare inestimabilă, mai mare ca a oricărei alte arte. Muzica sacră are un asemenea grad de sfinţenie, încât este în mod intim şi indisolubil legată de actul liturgic, potenţează puterea rugăciunii, promovează solidaritatea şi îmbogăţeşte ritualurile sacre, conferindu-le un plus de solemnitate.

Augustin afirma, chiar, că doar cuvintele – nu pot comunica, nu pot transmite cântecul inimii, preaplinul sufletului. Într-un comentariu la Psalmul 33, Augustin notează că melodia pură, fără cuvinte, este expresia directă a stării de jubilaţie a sufletului în proximitatea divinului, o observaţie interesantă şi importantă ce extinde potenţialul sacramental al muzicii şi dincolo de lucrările cu text.

Eseul lui Wassily Kandinsky din 1910 – Despre spiritual în artă – exprimă îngrijorarea acestuia pentru spiritul pe care îl vede a fi ameninţat de cultura materialistă din jurul lui:

Spiritul nostru se înalţă abia acum deasupra unei perioade dominate de materialism, dar noi încă ascundem în noi înşine seminţele disperării, ale lipsei de credinţă şi sens în viaţă. Coşmarul materialismului nu a trecut, spiritul nostru e încă influenţat de ele.

Kandinsky consideră că trezirea sufletului din coşmarul materialismului depinde în mare măsură de artişti – care sunt datori să reziste presiunilor şi dominaţiei exteriorului şi să descopere, să redescopere marile noastre valori estetice şi spirituale[8]. Pictor, pianist şi violoncelist, Kandinsky considera muzica „cea mai imaterială dintre arte”, o sursă de inspiraţie şi un ghid în căutare valorilor spirituale:

Muzica este cea mai instructivă dintre arte; cu câteva excepţii, muzica nu întrebuinţează niciodată mijloacele sale de comunicare pentru a reproduce în mod înşelător (s.n.) un fenomen natural. Dimpotrivă, muzica exprimă viaţa emoţională a artistului şi, prin intermediul sunetelor, creează şi recreează universul original[9].

Cum putem defini potenţialul sacramental al muzicii? Prin sacramental presupunem acele caracteristici ce pot defini o muzică – de orice tip (vocală, instrumentală, mixtă) – ca fiind sacră. În lucrarea Catholicism, Richard McBrien oferă o definiţie comprehensivă termenului de „sacramental”:

Termenul de „sacramental” se aplică oricărei realităţi finite prin intermediul căreia divinul este perceput şi se comunică – şi prin intermediul căreia răspunsul nostru către planul divin asumă o formă, structură şi coeziune[10].

Simone Weil defineşte prin sacrament „contactul cu Dumnezeu” şi, în viziunea propriei filosofii, aplică termenul respectiv şi realităţilor de dincolo de realitatea creştină; statuile greceşti, notează ea, sunt receptacole ale prezenţei divine[11], iar contemplarea acestei prezenţe reprezintă un sacrament:

Orice obiect [artistic] sau activitate care poate genera sentimentul autentic al frumuseţii reprezintă o dovadă a prezenţei divine – a sacrului, cu alte cuvinte. Dumnezeu este întâmpinat în orice ipostaziere a frumuseţii. Frumosul reprezintă dovada experimentală conform căreia întruparea (s.n.) este posibilă. Astfel, orice formă de artă este religioasă prin excelenţă (iar oamenii deseori uită acest lucru azi). O melodie gregoriană este în egală măsură un martor al divinului ca şi moartea unui martir[12].

O discuţie de o importanţă egală este cea privitoare la potenţialul sacru / sacramental al muzicii ce nu este destinată în mod explicit cultului. Karl Barth evocă puritatea muzicii lui Mozart[13], comparând-o cu muzica sacră liturgică:

De ce este posibil să afirmăm că Mozart are un loc binemeritat în teologie, mai ales în doctrina creaţiei şi în eshatologie, deşi nu era un părinte al Bisericii şi nici nu pare să fi fost un membru activ al congregaţiei: era catolic, dar ducea ceea ce am putea numi o existenţă frivolă atunci când nu compunea? Este posibil, deci, să îl considerăm astfel pentru că ştia ceva despre creaţie în sensul cel mai adânc al cuvântului – ceva ce nici adevăraţii părinţi ai Bisericii noastre, nici reformatorii noştri, nici ortodocşii sau liberalii, nici exponenţii teologiei sau cei înarmaţi cu „cuvântul lui Dumnezeu”, nici măcar existenţialiştii sau alţi mari muzicieni de dinaintea sa nu ştiau sau nu puteau exprima şi demonstra; şi aceasta pentru că avea o inimă întru totul pură, ce transcende cu mult chiar şi noţiuni precum pesimism, optimism, fericire sau extaz.

Simone Weil face nişte observaţii similare în Caiete:

Când ascultăm Bach sau o melodie gregoriană, toate facultăţile sufletului rămân nemişcate şi încordate pentru a putea înţelege frumuseţea perfectă – fiecare în felul ei – şi, în afară de aceasta, pentru a fi părtaşii unei imense inteligenţe. Misterele credinţei se degradează dacă sunt afirmate sau negate; în realitate, ar trebui doar contemplate.

Iată, aşadar, câteva puncte de vedere – exprimate fie poetic, fie filosofic, fie teologic, dar toate susţinând potenţialul caracter sacru / sacramental al muzicii.

Un document creştin anonim din secolul al IX-lea, Scholia enchiriadis, notează că quadrivium-ul[14] artelor liberale reprezintă un mijloc de a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul propriei creaţii[15], o cale directă de a accede la divinitate: iată o viziune neobişnuită pentru epocă, dar care va fi preluată, apoi, pe scară largă:

Aceste discipline nu reprezintă obiecte ale contemplaţiei umanului sau omenescului ci sunt mijloace de investigaţie  lumii divine.

În Metamorfozele, Ovidiu notează că, dintre toate experienţele senzoriale, muzica atinge / afectează sufletele noastre în cel mai înalt grad. El relatează povestea lui Orfeu în infern, accentuând faptul că muzica sa avea darul de a emoţiona chiar şi Furiile[16]:

Pe când el spune aceste cuvinte şi mişca cu degetele sale coardele lirei după vorbe, sufletele palide îl plângeau. Tantalus nu mai încercă să prindă unde înşelătoare. Roata lui Ixion se opri înmărmurită. Vulturii nu mai sfâşiară ficatul lui Tityos. Uraşele lui Belus stătură lângă vasele lor şi tu, Sisif, ai şezut pe piatra ta. Se spune că atunci, pentru prima dată, genele Eumenidelor s-au umezit de lacrimi, învinse de cântec.

Literatura creştină timpurie citează deseori muzica drept instrument al manifestării sacrului şi există numeroase referinţe despre Pitagora – considerat a fi fondatorul ştiinţei sunetelor. Numeroşi autori împărtăşesc ideea conform căreia numerele şi proporţiile – care sunt în mod evident prezente în muzică – reprezintă, totodată, fundamentul realităţii, iar contemplarea muzicii reprezintă o poartă către experimentarea sacrului, a armoniilor celeste[17].

Tradiţia creştină şi cea iudaică îl portretizează adesea pe creator ca pe un muzician; autorii creştini îl vedeau pe Iisus Hristos ca pe instrumentul divin al lui Dumnezeu-Tatăl, muzica fiind, astfel, un ecou al divinului. Dumnezeu văzut ca artist este o temă recurentă în Biblie. Solomon îl descrie pe Dumnezeu ca fiind „autorul frumuseţii” (13.3), un „artizan” (13.1); Isaia şi Ieremia îl compară pe Dumnezeu cu un sculptor. Citim, în Isaia, 64.7:

Dar Tu, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul

Şi Tu olarul care ne-a întocmit:

Suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale[18].

Augustin preia şi el metafora creatorului-sculptor:

Un artist – care, din cine ştie ce motiv, a realizat o statuie urâtă, o poate remodela, îndepărtând sau corectând urâţenia fără a pierde din substanţă; sau dacă proporţiile sunt greşite, el poate reechilibra materialul fără a fi nevoit să arunce nimic. Dacă un artist poate face acest lucru, cu atât mai mult o poate face Dumnezeul-artist[19].

Nu în ultimul rând, Biblia enumeră diverse arte şi meşteşuguri ca fiind daruri ale spiritului lui Dumnezeu. În Exodul, 31, 1-6, citim:

Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a zis:

„Să ştii că am ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda.

L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de pricepere şi înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucruri, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meşteşugite, să lucreze în aur, argint şi aramă,

Să sape în pietre şi să le lege, să lucreze în lemn şi să facă tot felul de lucrări[20].

Este evident, aşadar, că biserica a adoptat muzica pentru că a considerat-o a fi un instrument indispensabil al serviciului divin. Procesul nu a fost simplu, totuşi. Ce muzică era potrivită? Pentru creştinism, sursa acestei practici şi o parte din răspunsuri se află în Psalmii înşişi. În Psalmul 92 (91 conform Bibliei Ortodoxe), 1-4, citim:

Bine este a lăuda pe Domnul şi a cânta numele Tău, Preaînalte

A vesti dimineaţa mila Ta şi adevărul Tău în toată noaptea,

În Psaltire cu zece strune, cu cântece din alăută.

Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale, şi întru lucrul mâinilor Tale mă voi bucura[21].

Notabile sunt reflecţiile lui Augustin despre muzică. Autor al unui tratat ce ni s-a transmis doar parţial, Despre muzică, Augustin dezbate diverse probleme teoretice legate de metru şi ritm, având în vedere şi o analiză a planului „armonic” (prin aceasta, se referea la armonicele sunetelor, şi nu la planul vertical al cântărilor, pe departe de a fi fost constituit în epoca sa). El vedea muzica drept un mijloc de comunicare între uman şi divin.

Muzica poate ajuta spiritul să contemple eternitatea, ceea ce conduce inevitabil la contemplarea divinului, din moment ce eternitatea are calitatea ce-l distinge pe Dumnezeu de celelalte făpturi. Ordinea matematică a muzicii este similară splendorii şi frumuseţii divinului. Astfel, muzica are posibilitatea de a conduce spiritul la Dumnezeu prin frumuseţea şi ordinea elementelor sale[22].

Care este, aici, punctul de vedere teologic fundamental? Muzica poate contribui la consolidarea încrederii într-o anumită ordine cosmică, acea încredere că lumea este ancorată în tipare şi principii raţionale. În limbajul teologiei creştine, contemplarea ordinii, a logicii muzicale – are drept rezultat reafirmarea credinţei în divinitate.

În altă cheie, notează:

Lacrimi îmi curgeau pe când ascultam imnurile şi cântările dulci ale bisericii – eram profund mişcat. Devoţiunea mea era din ce în ce mai înflăcărată – şi plângeam de fericire[23].

Această exprimare poetică, plină de sensibilitate, îşi are ecouri chiar şi în Prefaţa Psaltirii lui Calvin:

Ştim din experienţă că imnul are o mare putere de a mişca inimile, iar prin intermediul sacrelor cântări – credincioşii îl pot invoca şi lăuda pe Dumnezeu cu mai multă ardoare[24].

(continuarea în numărul viitor)

Veronica Anghelescu

[1] Antoine Golea, Muzica din noaptea timpurilor până în zorile noi, Bucureşti, Editura Muzicală, 1987, p. 20

[2] Alain Danielou, Traité de musicologie comparée, Paris, Hernan, p. 18

[3] Ibid., p. 19

[4] Ibid., p. 20

[5] Cu ocazia acestui preambul teoretic, Danielou profită de ocazie pentru a critica sistemul tonal – care, utilizând intervale simplificate, artificiale, inexacte, nu mai poate acţiona asupra nivelurilor subtile ale spiritului omenesc, cf. şi p. 20

[6] Erik Routley, The Church and Music, Londra, Gerald Duckworth Publishing, 1950, p. 9

[7] Walter M. Abbot, The Documents of Vatican II, New York, Herder and Herder Publishing, p. 171

[8] Apud Oliver Strunk, Source Readings in Music History, New York, W.W. Norton Editions, p. 346-7.

[9] John E. Bowlt, The Life of Wassily Kandinsky in Russian Art: A Study of “On The Spiritual in Art”, Newtonville, Oriental Research Partners, 1980, p. 64.

[10] Richard P. McBrien, Catholicism, Minneapolis, Winston Editions, 1980, p. 131.

[11] Simone Weil, Waiting for God, tr. Emma Craufurd, New York, Putnam, 1951, p. 214.

[12] Simone Weil, Gravity and Grace, tr. Emma Craufurd, Londra, Ark Paperbacks, 1987, p. 137.

[13] Church Dogmatics, The Doctrine of Creation, ed. G.W. Bromiley and T.F. Torrance, Edinburgh, T&T. Clark, 1960, p. 298.

[14] Aritmetica, geometria, astronomia şi muzica.

[15] Piero Weiss, Music in the Western World, Belmont, Thomson Higher Education, 2008, p. 39.

[16] Ovidius. Metamorfoze, ed. A II-a, revizuită, tr. David Popescu,  Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, , p.280.

[17] Cf. şi Iustin Martirul, secolul al II-lea, în Dialog cu Trypho, 106, sau Hippolytus, secolul al III-lea, Respingerea ereziilor, apud James McKinnon, Music in Early Christian Literature, Cambridge, Cambridge University Press, 1993, p 250, 280, 305.

[18] Biblia, ed. cit., Isaia 64.7, 727 .

[19] Augustin, De civitate dei, 22.9.

[20] Biblia, ed. cit., Exodul, 31, 1-6, 103.

[21] Ibid., Psalm 91, 1-4, p. 609.

[22] Augustin, On Music, 6.11.33, p. 358.

[23] Augustin, Confesiuni, 9,6, p. 190.

[24] Oliver Strunk, op. cit., p. 346.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s