Arhivele lunare: Noiembrie 2014

Numărul 77, 10 Noiembrie 2014

Standard

Cuprins

IMG_5559Cătălina Constantinovici: ZEN prin muzică la Botoşani

Florin Răducanu: Jurnal de scenă şi de culise

Liviu Crăciun: Cântând printre culori

Natalia Chiciuc: Repere arhitectonice în Sonata pentru vioară şi pian nr. 1 de Gheorghe Neaga (partea I)

Octavian Nemescu: Eumenidele de Aurel Stroe

Ovidiu Papană: Prezență românească la Congresul Internațional de Organologie – Braga, Portugalia, iulie, 2014

Paul Leu: Ciprian Porumbescu prin pustă,  spre Budapesta

Sergiu Spiridon: VIP Italiano

Simona Nicoletta Jidveanu: Festival Archaeus 2014

Valentin Petculescu: Imnele iubirii

Veronica Anghelescu: Ritualul şi muzica

Veronica Anghelescu: Il Sole Non Tramonta by Marco Pensante – or about the grace and power the music gives us

Victor Andrei Părău: Festivalul Timsonia

Amintiri de la Margareta Pâslaru

Noi apariţii editoriale: Andreea Chiselef, Valentina Sandu Dediu – Victor Giuleanu, un portret în documente şi mărturii

Music! Anamaria Nicoară: Linişte – versuri de Lucian Blaga

Music! Anamaria Nicoară: Încolăciţi – versuri de Bogdan Huşanu

Music! Grupul Nectarie Protopsaltul: Slavă la Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir

Music! Irina Odăgescu-Ţuţuianu: Simfonia corală „Timpul pământului”

Music! Maia Ciobanu: Contraste apropiate

Music! Octavian Nemescu: ITRIssonumBE

Music! Ştefan Niculescu: Undecimum – Ansamblul Profil, dirijor – Tiberiu Soare

Music! Vasile Menzel: Toi, toi, l’homme

Music! Veronica Anghelescu: Crossroads – Felician Roşca, orgă

Imaginea numărului: Desen (după MIRO) de Valentin Petculescu

ZEN prin muzică la Botoșani

Standard

Asociația culturală Vis de Artist a sărbătorit, la fel ca în fiecare an, Ziua Internațională a Muzicii. Evenimentul a fost organizat pe 11 octombrie 2014, la Muzeul Județean Botoșani, constituindu-se în a 41-a ediție a programului cultural-artistic-educativ ”Întâlnirea de astăzi”.

Au avut loc trei lansări de carte: Alexandrina-Doina Prelipcean – ”Soțul meu, Ioan Prelipcean”, Botoșani, Editura Quadrat, 2014 (”(…) în paginile acestei cărți, dorim să ne referim la activitatea didactică a profesorului Prelipcean, cea care, fără îndoială, a reprezentat domeniul statornic al vieții sale, școala fiind locul său de muncă și în momentul pensionării.”), Ioan Prelipcean – ”Lacrima sinceră. Aforisme”, Botoșani, Editura Quadrat, 2014 (”Lacrima sinceră izvorăște și din durere, dar și din bucurie. Muzica poate avea uneori mai multe înțelesuri.”), și Cătălina Constantinovici – ”Privire istorică asupra inserției muzicii de divertisment în creația academică”, București, Editura Muzicală, 2014 (”Cele două muzici se întrepătrund, s-au dezvoltat odată și concomitent, au coexistat de-a lungul timpului într-o asociere de comun acord, tacită.”).

Invitat special a fost muzicianul Gheorghe Zamfir, fost coleg cu Ioan Prelipcean la Universitatea de Muzică din București, care a povestit publicului despre anii de facultate și cum era profesorul Prelipcean: ”Era un om bun, cultivat, studios. Avea o bunătate excesivă, o blândețe, o candoare, și-o lumină ieșită din comun…”. Întrucât ”lui Ionică Prelipcean îi plăceau foarte mult doinele”, maestrul Gheorghe Zamfir i-a cinstit memoria interpretând la Botoșani câteva doine.

Despre lucrarea ”Privire istorică asupra inserției muzicii de divertisment în creația academică”, prof. univ. dr. Laura Vasiliu, de la Universitatea de Arte ”George Enescu” Iași, semnalează în Cuvânt înainte:

În cadrul acestei manifestări au luat cuvântul autoarele Alexandrina-Doina Prelipcean și prof. dr. Cătălina Constantinovici, precum și invitații: prof. Dumitru Ivan, directorul Editurii Quadrat din Botoșani și dirijorul Liviu Buiuc.

În final, a avut loc un microrecital Vis de Artist, precedat de audiții reprezentative pentru Muzica de salon provenită fie din zona muzicii europene, fie din sfera latino-americană.

Intitulată ”ZEN prin muzică” (Ziua Educației Nonformale prin muzică), manifestarea, realizată în parteneriat cu Muzeul Județean Botoșani, a fost moderată de către Traian Apetrei, directorul Teatrului ”Mihai Eminescu”, și a avut un caracter inovator și educativ, conceptul ”voluntar pentru cultură”, promovat de cei de la Vis de Artist prin campanii periodice din 2011, fiind prezent și de această dată.

 Cătălina Constantinovici

Această prezentare necesită JavaScript.

Jurnal de… scenă și culise

Standard

Sala de concerte ‚,Mihail Jora” a Radiodifuziunii Române

16.10.2014

 

Joi, 16  octombrie  2014, în sala de concerte a Radiodifuziunii Române a avut loc deschiderea stagiunii 2014-2015 a ,,Big Band-ului Radio”. Evenimentul orchestrei de jazz a instituției Radio-ului public a  fost marcat prin invitația pe care departamentul Formații muzicale mi-a adresat-o în vederea realizării unui concert în care – după cum exprimă prezentatoarea din studioul central – eu am beneficiat de un portret interpretativ-componistic și de orchestrator-aranjor. M-am bucurat că în acest context deosebit mi-am putut lansa noul album Florin Răducanu & Friends – Jazz Standard Mood from Vienna 2014, anunțul fiind făcut în transmisiunea directă  realizată în același timp pe Radio România Cultural și Radio România Muzical:

 

Prezentarea oficială a concertului :

Trebuie să spunem că acest concert a fost unul inedit chiar și pentru Big Band-ul Radio deoarece, în majoritatea cazurilor, repertoriul abordat de către această importantă orchestră de jazz instituțională este format din lucrări și orchestrații care aparțin autorilor  din străinătate, de obicei fiind preluate lucrări ale compozitorilor /orchestratorilor clasici americani.  În acest context, cu atât mai mult m-am bucurat că repertoriul concertului din 16 octombrie 2014 a fost format exclusiv din compoziții și orchestrații/aranjamente ale subsemnatului.

Prima piesă – pe care atât publicul (neașteptat de numeros), cât și ascultătorii radio au audiat-o – a fost Georgia on My Mind, o piesă din repertoriul standard de jazz pe care am inclus-o pe noul album înregistrat la Viena. Cea de-a doua piesă a fost o compoziție a mea, Summer Twenty Twelve, orchestrată pentru 4 saxofoane cu ocazia turneului la Kiev în primăvara anului 2014.

Prin cea de-a treia piesă  a serii, Sketch of Thomaso Albinoni , am dorit să fac o trimitere către conceptul fusion classical-jazz pe care legendarul Miles Davis l-a promovat de-a lungul vieții sale de creator și interpret (mai multe am scris în episodul IV din cadrul serialului Jazzul ca simbioză muzicală https://no14plusminus.ro/2011/12/10/jazzul-ca-simbioza-muzicala-v/ ) :

Audio-video Youtoube :

Deoarece, așa cum spuneam, concertul a marcat lansarea oficială a noului nostru album :  http://jazzworldquest.com/florin_raducanu/?page_id=612  , în program am introdus și o piesă de pe Cd , dedicată memoriei marelui pianist înalt de numai 1,20 metri, Michel Petrucciani : Blues dedicated to Little Giant M. Petrucciani:

Audio-video Youtoube :

Momentul cel mai important (pentru mine…) al serii a fost prezentarea unei lucrări pe care am compus-o în perioada doctoratului. Este vorba despre Jazz Fuga pe care am conceput-o inițial pentru pian urmând “rețetarul zeului contrapunctului”, J.S. Bach.  Pentru ca să realizez o Fugă  originală (pentru cei care nu sunt în domeniu trebuie să le spunem că pot găsi informații despre această formă muzicală pe internet…), înainte de Revenirea tonală, am inclus un moment improvizatoric pe o formă de Blues.

La momentul la care lucram pentru definitivarea acestei Fugi, m-am întrebat ce reacție o să aibă coordonatorul lucrării mele de doctorat, compozitorul, rectorul UNMB, domnul prof.univ.dr. Dan Dediu … Din fericire, domnul Dediu a fost încântat de această idee și, mai mult, a fost de acord să o orchestrez pentru Big Band urmând să o includ în portofoliul tezei de doctorat.

Un detaliu interesant este faptul că am realizat subiectul fugii folosind inițialele numelui ISUS, scris în aramaică – JESCHUA,  după modelul lui Bach din Arta Fugii, care a folosit propriile inițiale ale numelui său.

Astfel a luat naștere o lucrare deosebită pentru Big Band, unică, se pare, până în acest moment în panoplia creațiilor membrilor Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, așadar, noua generație de muzicieni-creatori poate avea un exemplu de urmat în acest sens.

Și pentru că muzica vorbește de la sine, vă propun audiția acestei lucrări de simbioză classical-jazz în care meșteșugul (termen care ar fi cu siguranță pe placul lui Sigismund Toduță sau al lui Ștefan Niculescu…) construirii unei Fugi nu este chiar ușor de dobândit (Ionel Tudor a ținut să explice acest lucru membrilor Big Band-ului) :

Link audio video- Youtoube:

Ultima piesă din concert a fost o orchestrație a celebrei teme On Fire compusă  de pianistul Michel Camilo. Nu este cazul să explic mai mult decât a spus Florian Lungu în preambulul care conține și o prezentare a discografiei și a publicațiilor mele :

Link Youtoube :

Am realizat acest “Jurnal de scenă…” în ideea că orice concert al meu este ca un periplu  în care există date prestabilite (destinația, țelul/scopul, mijloacele prin care realizăm scopul și obiectivele etc),  frumusețea – în actul  deopotrivă interpretativ și creator/componistic  al improvizatorului de jazz –  fiind dată de procentul de spontaneitate inclus în actul de creație. Ori tocmai acest fenomen irepetabil creează ineditul într-un concert de jazz.

Jazzul modern nu este o muzică de divertisment (cum am observat că se greșește în unele clasificări…), mai degrabă,cred că ar trebui urmat exemplul muzicologilor  francezi de la postul de televiziune MEZZO – Classic&Jazz (unde nu apare nicio muzică de influență pop(ular) alături de această sintagmă devenită brand al acestei televiziuni).

Țin să mulțumesc Radio-ului public și Big Band-ului Radio pentru această colaborare și, în mod special, lui Florian Lungu.

Mă bucur de colaborarea cu No14PlusMinus, reușind astfel să putem arăta și practic ceea ce am descris în serialul “Jazzul ca simbioză muzicală”. Imaginile din acest concert sunt prezentate în premieră în această revistă on line, No14PlusMinus, cea mai importantă pe acest segment la nivel national !

Partenerul meu și promotorul internațional este JazzWorldQuest care mi-a alocat o pagină de prezentare permanentă :  http://jazzworldquest.com/florin_raducanu/ .

Finalul articolului, ca și cel al concertului, aparține prezentatorului Florian Lungu iar reacția publicului (fotografii cu publicul există pe pagina personală facebookhttps://www.facebook.com/photo.php?fbid=886522291358385&set=a.123053567705265.23037.100000018687560&type=1&theater  )  ne indică faptul că misiunea a fost îndeplinită cu succes… :

Link Youtoube :

 

 

prof.dr.Florin Răducanu

                                                                               http://jazzworldquest.com/florin_raducanu/

 

 

 

 

 

 

 

Cântând printre culori

Standard

Cronica de concert, Anamaria Nicoara

Galeria de Arta Gawrisch, Zeiskam, Germania

 

Primii invitati la concertul Anamaria Nicoara, in galeria de arta Gawrisch din Zeiskam, Germania, tocmai sosesc. Pianul si instalatia de sonorizare sunt deja montate, probele de sunet si lumina au avut loc. Acum Anamaria s-a retras pentru a stabili ultimele detalii, iar prietenul ei Adi Cretu este ocupat cu finisajele scenei. Pana sa inceapa concertul mai avem inca o jumatate de ora, de aceea iti propun draga cititorule, sa-ti relatez pe scurt ambientul in care va avea loc evenimentul.

DSC_4591

Herbert si Christiane Gawrisch au preluat acum treizeci de ani o casa foarte veche, casa construita partial din lemn, partial din huma. In limba germana acest gen de case se numesc “Fachwerkhaus” si sunt considerate monumente arhitectonice. Cam doua sute de ani a supravietuit aceasta constructie dar la data preluarii ei era intr-o stare de ruina. Christiane si Herbert au renovat-o pas cu pas, cu mult devotament si rabdare, multa originalitate, dar si cu munca asidua pe durata lunga. Numarul orelor de munca a fost contorizat acribic de catre cei doi, pana la implinirea primelor zece mii de ore.

Cum arata casa acum? Frontul dinspre strada este ingust. Negrul mat al barnelor de lemn si albul stralucitor al peretilor ii dau eleganta si te invita sa intri in curte. La capatul unei alei pline de verdeata, ca o oaza de liniste, se distinge un perete imens de sticla si prin el se vad primele tablouri si sculpturi. Parterul galeriei de arta este luminat din abundenta si te invita sa intri. Pe pereti sunt atarnate cateva tablouri extrem de viu colorate si de dimensiuni impresionante. In mijlocul acestei prime sali troneaza o masa mare pe care sunt deja pregatite paharele si sticlele cu vin, impreuna cu gustarile pe care gazdele le ofera invitatilor in pauza concertului. In partea stanga se deschid doua usi catre spatiile de expozitie de la parter, cuprinzand picturi, sculpturi si desene, unele dintre desene fiind tocmai opera lui Herbert Gawrisch. Acestea pot fi imediat identificate dupa stil si dupa umorul lor, care ii smulge spontan un zambet chiar si vizitatorului avizat.

La primul etaj sunt expuse sculpturile artistului timisorean Peter Jecza, iar langa ele “troneaza” – la propriu si la figurat – un album impresionant cu fotografiile operelor sale. Rasfoind paginile acestei rememorari, realizez cat de vasta este opera artistului, cu ce harnicie de furnica s-a angajat pe drumul creatiei. Privind statuile, una cate una, gandul ma duce la zbor, la imponderabilitate. Lucrarile sunt turnate in metal, au “greutate” si totusi se desprind din soclu si isi cauta “destinul” in spatiul din jur.

O scara din metal in spirala ne conduce spre urmatorul etaj al casei. In timp ce urcam vedem prin peretele din sticla curtea din spate a casei, cu o vegetatie abundenta, multa personalitate, si lucrari de arta din metal si piatra, iscusit “ascunse” printre ramuri si flori. Urmatoarea incapere in care patrundem are un rol multiplu, si anume gazduieste in permanenta expozitii de pictura si ceramica, iar din cand in cand se transforma in sala de spectacol sau in atelier de lucru. Cateva luni pe an casa este locuita de artisti plastici. Acestia primesc un fel de stipendiu din partea familiei Gawrisch, mare iubitoare de arta, adica li se pune la dispozitie acest spatiu atat de frumos pentru a locui in el si a crea in liniste. Ochiul este atras de barnele groase din lemn de stejar care sustin constructia, un fel de osatura de rezistenta, de obiectele de arta din ceramica viu colorata, de tablouri si de cele cateva picturi aplicate direct pe peretele alb al casei. Acestea sunt “semnaturile” cu care artistii care traiesc pentru o vreme in acest spatiu, aduc un gest de multumire spiritului care pazeste tihna casei.

O scara din lemn conduce spre ultima odaie a casei, aflata chiar sub acoperis. Acolo se gasesc doua paturi vechi dar confortabile si o multime de tablouri expuse pe pereti. In acest spatiu s-a retras Anamaria Nicoara ca sa se reculeaga si sa-si adune energiile inainte de concert. De aceea vom pastra discretia si vom amana vizitarea acestui spatiu cu un alt prilej. Aici au locuit pentru o vreme cunoscuti artisti plastici romani, ca invitati si stipendiati ai Galeriei de Arta Grawrisch, de exemplu Cosmin Florin Moldovan, Denisa Mihaila, Josif Stefan Tasi, Nicolae Suiciu. Un colt de lume, in care frumosul si armonia sunt “la ele acasa”.

DSC_4621

In timp ce noi am vizitat in liniste casa, spectatorii au venit pe rand, in grupuri mici. Acum se aude rumoarea de la parter in tot spatiul casei. Constructia fiind in mare parte din lemn masiv, are o rezonanta aparte. Casa insasi devine un fel de instrument muzical care rezoneaza intr-un anume fel cand este inundata de vibratiile muzicii si in cu totul alt fel atunci cand se aud vocile unui spectacol de teatru.

De meserie Herbert a fost profesor, de acolo I se trage obiceiul ca inceputul concertului sa-l marcheze prin clinchetul unui clopotel. La auzul lui, oaspetii casei se aduna in sala de concert. In curand incepe concertul, tocmai s-au stins luminile din sala si s-au aprins cele de pe scena. Abia acum remarc tablourile din spatele scenei, sunt ambele cu teme muzicale. De pe partea stanga zambeste sugubat un “Harlekin”, semnat de polonezul Maciej Filip Sobierajski iar pe dreapta ne face curaj “Flautistul” pictorului rus  Rauschan Gubeidulllin.

DSC_4703

 

Anamaria Nicoara are un dar al ei special de-a capta prin voce atentia si prin stralucire si zambet privirea spectatorilor. Se creaza astfel in mod spontan si firesc o comuniune a emotiilor intre spectatori si interpreta, iar in aer pluteste o vibratie fina, amplificata sonor prin insasi constructia de lemn a casei. De la primele acorduri am impresia ca sunt in interiorul unui instrument muzical imens, intregul ambient prinde viata si devine participant activ la recital. Sunetele se preling parca dintr-o incapere in alta, se strecoara de-a lungul peretilor din lemn, se incolacesc in jurul barnelor vechi de sute de ani, pentru a se stinge apoi in suvoiul urmatoarelor vibratii.

Intre piese artista se adreseaza cu nonsalanta publicului, explicand in cuvinte simple si directe care sunt ideile si emotiile cantecelor sale. Muzicalitatea limbii romane si farmecul interpretei seduc publicul. Poeta Monika Craciun, evident emotionata, participa activ la spectacol ca si traducatoare. Frazele romanesti se transforma una cate una, cu mare precizie si cu o doza sanatoasa de umor, in propozitii germane incarcate de poezie. Publicul este frapat de bogatia in vocale-muzicale a limbii romane si de farmecul poetic al traducerii.

Piese cunoscute din repertoriul international, re-interpretate si re-inventate de Anamaria Nicoara au alternat cu compozitiile proprii. Prima parte a spectacolului a durat o ora, una incarcata de poezie si farmec, ca un parfum aparte venit din alta lume, lumea muzicii si a cuvantului. A urmat apoi pauza, care este un element deosebit de important in conceptia spectacolelor organizate in Galeria Gawrisch. De ce ? Publicul are sansa de a schimba impresii intr-o atmosfera destinsa si distinsa, inchinand un pahar de vin din regiune si savurand gustarile pregatite cu mult drag.

Partea a doua a concertului este o continuare fireasca a primei parti, doar apropierea dintre scena si sala pare sa fie mai pregnanta. Picaturile de licoare de vin – in vino veritas – dau ochilor o stralucire in plus, spectatorii sunt parca si mai dornici sa traiasca prin muzica, pentru muzica. Cel mai frenetic mi s-au parut a fi aplaudate piesele compuse chiar de interpreta, cele care ii dau autenticitate si o profileaza ca un artist complet si complex, ca si compozitor si interpret, cu un gust rafinat pentru poezie si pentru mesajul ascuns in tainele textului literar. Adi Cretu, care a fost maestrul de sunet al recitalului, s-a incumetat sa apara in fata publicului ca si chitarist. A interpretat cu multa siguranta o piesa care a transpus publicul intr-o stare de vis si de melancolie. Urmatoarea compozitie a fost una inspirata din folclor, plina de vitalitate si o energie debordanta. M-a frapat usurinta cu care artista trece de la un gen de de interpretare melancolic, la un altul, total opus, aproape dansant. Este o dovada ca stapaneste la perfectie o multime de moduri de exprimare si de expresivitate artistica.

untitled

In incheierea articolului, cateva ganduri exprimate spontan de gazda acestui recital, Herbert Gawrisch: „Stilul ei particular si cald de a fi, armonizeaza in mod perfect cu expresivitatea si emotionalitatea interpretarii. Isi iubeste si isi traieste propriile piese muzicale, iar prin mimica si gesturi adauga in mod benefic un plus de culoare actului artistic. In muzica interpretata de Anamaria Nicoara predomina tonurile blande ce invita la visare, o adevarata sarbatoare a sufletului. Creatiile ei muzicale sunt convingatoare iar tehnica  extrem de bine slefuita pun in evidenta vocea clara si expresivitatea. De remarcat este modul deosebit in care reuseste sa comunice si sa rezoneze intens cu publicul. O seara deosebita, care abia terminata, declanseaza in spectator dorinta unei noi intalniri pe undele muzicii.”

Primul album al artistei se numeste „Incolaciti”. Anamaria Nicoara a ales „incolacirea” unor melodii compuse de ea, cu poezii valoroase romanesti. Desi acest procedeu este familiar muzicii folk, in cazul ei am o ezitare in a include muzica ei intr-un singur curent muzical. Te las pe tine, draga cititorule sa iti faci singur o parere. Iata cum interpreteaza Anamaria Nicoara, pe muzica, versurile lui Lucian Blaga. „Liniste”…

 

„Incolaciti” – cantec de dragoste curata.

Versuri: Bogdan Husanu

 

Liviu Craciun

Germania

Eumenidele de Aurel Stroe

Standard

In ziua de 2 octombrie a.c. a avut loc în sala de opera a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti prezentarea operei “Eumenidele” de Aurel Stroe (din trilogia Orestia) în execuţia şi montarea unui grup de la Filarmonica Banatul din Timişoara. A mai participat şi celebrul saxofonist francez Daniel Kientzy. Premiera acestei montări avusese loc cu câteva zile înainte în cadrul Festivalului Internaţional de Muzică Nouă “INTRADA” din Timişoara.

Aşadar  am văzut şi ascultat o creaţie muzicală importantă a unuia dintre cei mai proeminenţi compozitori români şi europeni ai celei de a doua jumătăţi a secolului XX, într-o distribuţie curajoasă ce anunţa un eveniment. Deşi sala era destul de plină de spectatori, nu am fost decât câţiva confraţi compozitori. Poate şi câţiva tineri care sunt studenţi la compoziţie. Să fi ajuns solidaritatea în cadrul breslei la cotele sale minime? Sau a dispărut curiozitatea. De asemenea, doar un singur critic muzical care se pare că nu a consemnat nimic. Studenţii de la muzicologie?… Motiv pentru care am hotărât să scriu eu aceste rânduri, deşi nu este menirea mea.

Spectacolul a fost unul cu totul excepţional. Am auzit trei tinere voci soliste de mare performanţă, care au electrizat pur şi simplu sala intrând în rol cu toată dăruirea şi convingerea. Aceştia au fost Cristian Ardelean în rolul lui Oreste, Cosmina Ivan în cel al Atenei şi Nicolae Haţegan în postura lui Apollo. Ei au avut de realizat partituri şi, în felul acesta, rolurile unor personaje care nu erau deloc uşoare şi la îndemâna oricui. De asemenea, am auzit şi văzut un grup vocal în postura corului Eriniilor / Eumenidelor compus din Ana-Maria Stănoia, Corina Hamat, Cosmina Şerban, Bogdan Drulea, Gelu Dobrea şi Mihai Prelipcian. Aceştia au avut o mişcare scenică şi o prezenţă vocală cu totul ieşite din comun, de o mare acurateţe intonaţională, recitând şi cântând pe un text în limba greacă, deloc uşor, învăţat pe de rost. Regia, semnată de Vlad Dragomirescu a fost ingenioasă şi eficientă, fiind servită de scenografia minimală dar de mare efect a Monicăi Stoian. Daniel Kientzy a cântat la cotele sale maxime de performanţă. Laude i se cuvin şi dirijorului Cezar Verlan.

După ce s-a terminat acest spectacol de excepţie, împreună cu câţiva prieteni prezenţi în sală ne-am întrebat dacă Opera din Bucureşti ar fi fost capabilă să realizeze aşa ceva. Dar oricum această instituţie nu-şi mai propune de multă vreme un astfel de proiect. Oare este adevărată zicala: “Timişoara nu e România”? BRAVO, bravissimo pentru performanţa lor!

Octavian Nemescu

Prezență românească la Congresul Internațional de Organologie – Braga, Portugalia, iulie, 2014

Standard

Organologie – ramură a muzicologiei care se ocupă cu studiul instrumentelor muzicale. O definiție simplă care ne sugerează printr-o singură frază preocuparea unei discipline fără de care muzica, în totalitatea ei, ar fi mult mai săracă.

În viața de zi cu zi și în lumea muzicală nu știu câte persoane și-au pus întrebarea: de ce au fost inventate instrumentele muzicale?

Practic, instrumentele muzicale sunt „uneltele destinate sufletului” care au fost create de om pentru ca exprimarea muzicală să primească noi valențe în procesul său de comunicare estetică. Organologia are un domeniul de studiu foarte vast. El cuprinde: clasificarea instrumentelor, evoluția lor în timp, departajările muzicale datorate diverselor timbre sonore, sistemele sonore întâlnite în interpretarea instrumentală, tehnicile de lucru folosite la construcția instrumentelor etc.

Nu întâmplător, persoanele care abordează această disciplină sunt foarte puține. Ele trebuie să aibă o pregătire muzicală multidisciplinară care impune cunoașterea teoriei muzicii, a acusticii muzicale, elemente legate de tehnicile de interpretare instrumentală și nu în ultimul rând a meseriilor prin care sunt confecționate instrumentele respective.

O abordare științifică a organologiei presupune un studiu muzical oarecum particular care poate fi punctual (legat de un detaliu instrumental), sau cu o tematică generală, raportată la diversele relații care se stabilesc între instrumentele din cadrul acestei mari familii.

În acest context, la majoritatea congreselor internaționale de organologie, subiectele abordate de către cercetători se derulează după modelul unui mozaic de factură teoretico-muzicală, persoanele respective abordând în majoritatea cazurilor diverse aspecte punctuale (legate de un singur instrument), observate în practica instrumentală actuală sau din cadrul unor perioade istorice.

Pe plan mondial, reuniunile, colocviile, congresele organologice sunt destul de puține. Ele adună de obicei cercetători care abordează domeniul muzicii instrumentale, colecționari de instrumente, acusticieni, istorici, muzeografi etc. În acest context, singurul congres european de organologie, organizat la Braga – Portugalia în perioada 18 – 21 iulie 2014, a fost un eveniment major în cadrul manifestărilor cultural-științifice de factură muzicală din perioada actuală. La acest congres au fost selecționați (pe baza tematicilor propuse anterior de persoanele care studiază organologia) peste 60 de participanți din întreaga lume, participanți care au avut la dispoziție aproximativ 20 de minute pentru a-și expune rezumativ comunicarea științifică. Au fost prezenți cercetători din: Portugalia, Japonia, USA, Brazilia, Israel, Franța, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Olanda, Spania, Polonia, Turcia și……România.

Pentru mine, solicitarea de a veni cu o comunicare științifică la acest congres a fost o provocare profesională deosebit de dificilă pe care am abordat-o cu cea mai mare responsabilitate. De fapt, era pentru prima oară când aveam șansa să fiu în contact cu o serie de personalități deja consacrate în cadrul acestei branșe muzicale. În acest caz, pentru ei, persoana mea nu reprezenta nimic – eram un nume necunoscut dintr-o țară destul de slab reprezentată în plan cultural-științific la nivel mondial. Chiar dacă am abordat această disciplină de aproximativ 20 de ani și la ora actuală am cea mai reprezentativă colecție particulară de instrumente tradiționale românești (135 de instrumente tradiționale românești și 42 de instrumente din cultura altor popoare), până acum nu am avut o deschidere bine focalizată înspre exterior, lucrările mele de organologie având o circulație limitată doar la mediul universitar sau în cadrul spațiului cultural românesc.

Am hotărât să merg la congres cu două prestații distincte: o expoziție de aproximativ 100 de instrumente tradiționale și (pentru a avea o temă cât mai interesantă în condițiile unui auditoriu destul de neomogen) un subiect teoretic inedit – Cântatul din frunză la români. Prezentarea celor mai importante instrumente din cadrul colecției am făcut-o prin exemplificări personale – am cântat melodii reprezentative din folclorul românesc tradițional la 8 instrumente din cadrul colecției. În același context, am prezentat în mod exemplificativ (prin fragmente de cântece) modul în care sunt făcute interpretările muzicale la o mare parte din instrumentele prezentate la expoziție. Acest lucru a presupus zeci de ore de studiu, mai ales că interpretarea unor melodii tradiționale românești în cadrul unui congres organologic nu avea nimic comun cu expunerile muzicale de tip spectacular. La fiecare prezentare de instrument am făcut și o descriere a caracteristicilor sale, descriere făcută într-un mod teoretic-rezumativ. Pentru ca materialul științific să fie prezentat printr-un discurs fluent în limba engleză am hotărât ca citirea textului să fie făcută de o tânără studentă româncă (Simona Vermeire, doctorand la universitatea din Braga). La expunerea materialului am intercalat exemplificările mele muzicale și câteva fragmente video selectate din înregistrările folclorice făcute în culegerile de pe teren. În cadrul congresului, materialul legat de cântatul la frunză cât și expoziția de instrumente au fost catalogate ca o mare surpriză pentru participanții la congres, în condițiile în care eram singura persoană care a abordat problema tuturor instrumentelor muzicale într-o perspectivă etnomuzicologică.

O primă concluzie personală (destul de tristă) pe care am avut-o cu ocazia participării la acest eveniment: la nivel științific, România, cu întregul său potențial etno-cultural nu este cunoscută deloc străinătate, majoritatea activităților culturale românești contemporane având doar un caracter strict spectacular. Chiar dacă avem un potențial științific deosebit, la nivel național, activitățile românești de cercetare nu sunt promovate în mod adecvat. Din acest motiv, românii nu au reușit să intre în topul națiunilor care oferă studii de referință pe plan mondial.

Spre mirarea multor cercetători, folclorul muzical românesc mai păstrează încă într-un mod viabil elemente (mărturii) culturale ancestrale pe care majoritatea popoarelor europene nu le mai au (în cazul instrumentelor tradiționale se remarcă buciumul, tilinca, fluierele gemănate, fifa, opinca cu pinteni, cântatul la frunză etc.). Se pare că etnomuzicologia românească mai poate oferi încă multe date și informații cultural-muzicale pentru întreg spațiul european.

Prof. Univ. Dr. Ovidiu Papană

 1

 

Foto. 1. Valizele cu instrumentele tradiționale românești expuse la congres.

2

Foto. 2. Prof. Univ. Dr. Ovidiu Papană și drd. Simona Vermeire, prezentând tilinca românească.

3

Foto. 3. Prof. Univ. Dr. Ovidiu Papană cântând la caraba cu tâlv.

4

Foto. 4. Prof. Univ. Dr. Ovidiu Papană și Simona Vermeire, prezentând vioara „pochette” construită artizanal în mediul sătesc din România.

 

Ciprian Porumbescu prin pustă, spre Budapesta

Standard

1

În ziua de 15 noiembrie 1882, Ciprian Porumbescu își continua călătoria, prin Ungaria, spre însorita Italie.

”Cu cât intram mai adânc în glorioasa țară a lui Arpad, scria Ciprian lui Năstasi, de la Puspok începe oribila pustă maghiară, cu o uvertură de mlaștini și bălți nenumărate, care răsunau de concertul broaștelor, ce cântau mult mai aprig decât broaștele noastre.

2

Popas in Pusta

 3

În bălțile și mlaștinele acestea, văzui înotând gâștele sălbatice și cât priveai cu ochii nu vedeai nimic alta, decât un plai întins, fără capăt, ici colo câte o fântână sau câte o baltă și întrânsa, o casă.

4

Budapesta

Era un aspect de tot straniu. Ba chiar și păsările care zburau prin pusta asta, parcă nu le cunoșteam. Trestia zbârcită și niște nuele mizerabile formau deplorabila floră a locurilor acestea.

O mulțime de mori de vânt întâlnești. Se vede că maghiarii țin mult la vânt. O, extra Hungariam…

Cu acuratețea exemplară, adică cu o întârziere de două ore, sosirăm în Pesta, unde stătui, peste o jumătate de oră, în ploaie, până ce căpătai un hârb de birjă cu care mă cărai în cetate obosit și flămând ca vai de mine”, se lamenta Ciprian lui Năstasi.

            După o binecuvântată noapte de odihnă la Budapesta, artistul călător a pornit-o reconfortat și vesel cu trenul spre Triest.

“Începând de la Laibach totul era acoperit de mantia iernii, brazii cei bătrâni își plecau rămurișul spre pământ apăsați de povara zăpezii.

După Adelsberg încep munții Carst, goi și morți, printre care se ridică blocuri de stânci izolate, asemănătoare monumentelor hunice din nord.

Calea ferată, artistic construită, merge în cea mai mare parte printre stânci sfărmate și tunele. Am avut norocul să fiu aproape singur în compartiment pe parcursul întregii mele călătorii.

În continuare, am avut un compartiment de clasa a doua pentru nefumători. Aici nu m-a deranjat nimeni, cel mult câte o duduie din când în când, care dispărea prea repede, ca un meteor.

Una însă, care s-a urcat în tren la Sessana, înainte de Triest, și a mers împreună cu mine până la Nebresiana, mi-a făcut o impresie puternică, de neuitat.

Începând de la Nebresiana se zărește malul mării până la Triest. Când am văzut, pentru prima dată, întindera albastră și nemărginită a Mediteranei, mi-am zis, în sinea mea de mai multe ori:

-Deci, asta e marea, asta e marea! Am văzut marea![1].

5

Budapesta

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

 

[1] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioara, scrisoare în limba germană, din 18 noiembrie 1882, Colecția Muzeului Suceava, inv. Nr. 2620.