Eumenidele de Aurel Stroe

Standard

In ziua de 2 octombrie a.c. a avut loc în sala de opera a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti prezentarea operei “Eumenidele” de Aurel Stroe (din trilogia Orestia) în execuţia şi montarea unui grup de la Filarmonica Banatul din Timişoara. A mai participat şi celebrul saxofonist francez Daniel Kientzy. Premiera acestei montări avusese loc cu câteva zile înainte în cadrul Festivalului Internaţional de Muzică Nouă “INTRADA” din Timişoara.

Aşadar  am văzut şi ascultat o creaţie muzicală importantă a unuia dintre cei mai proeminenţi compozitori români şi europeni ai celei de a doua jumătăţi a secolului XX, într-o distribuţie curajoasă ce anunţa un eveniment. Deşi sala era destul de plină de spectatori, nu am fost decât câţiva confraţi compozitori. Poate şi câţiva tineri care sunt studenţi la compoziţie. Să fi ajuns solidaritatea în cadrul breslei la cotele sale minime? Sau a dispărut curiozitatea. De asemenea, doar un singur critic muzical care se pare că nu a consemnat nimic. Studenţii de la muzicologie?… Motiv pentru care am hotărât să scriu eu aceste rânduri, deşi nu este menirea mea.

Spectacolul a fost unul cu totul excepţional. Am auzit trei tinere voci soliste de mare performanţă, care au electrizat pur şi simplu sala intrând în rol cu toată dăruirea şi convingerea. Aceştia au fost Cristian Ardelean în rolul lui Oreste, Cosmina Ivan în cel al Atenei şi Nicolae Haţegan în postura lui Apollo. Ei au avut de realizat partituri şi, în felul acesta, rolurile unor personaje care nu erau deloc uşoare şi la îndemâna oricui. De asemenea, am auzit şi văzut un grup vocal în postura corului Eriniilor / Eumenidelor compus din Ana-Maria Stănoia, Corina Hamat, Cosmina Şerban, Bogdan Drulea, Gelu Dobrea şi Mihai Prelipcian. Aceştia au avut o mişcare scenică şi o prezenţă vocală cu totul ieşite din comun, de o mare acurateţe intonaţională, recitând şi cântând pe un text în limba greacă, deloc uşor, învăţat pe de rost. Regia, semnată de Vlad Dragomirescu a fost ingenioasă şi eficientă, fiind servită de scenografia minimală dar de mare efect a Monicăi Stoian. Daniel Kientzy a cântat la cotele sale maxime de performanţă. Laude i se cuvin şi dirijorului Cezar Verlan.

După ce s-a terminat acest spectacol de excepţie, împreună cu câţiva prieteni prezenţi în sală ne-am întrebat dacă Opera din Bucureşti ar fi fost capabilă să realizeze aşa ceva. Dar oricum această instituţie nu-şi mai propune de multă vreme un astfel de proiect. Oare este adevărată zicala: “Timişoara nu e România”? BRAVO, bravissimo pentru performanţa lor!

Octavian Nemescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s