Festivalul Timsonia

Standard

Timp de patru zile în Timișoara, festivalul de muzică contemporană Timsonia a evoluat de la un experiment la un eveniment cu adevărat potențial. Alături de festivalul Intrada, creat la fel de recent și care a avut loc cu doar o lună înainte, acestea constituie poate cea mai bună șansă de până acum pentru o apropiere de muzica clasică nouă și a unei reuniri active a generației contemporane de compozitori și interpreți Avându-i ca principali organizatori pe tinerii compozitori locali Gabriel Mălăncioiu și Gabriel Almași (cu sprijinul deplin al Facultății de Muzică și Teatru, precum și participarea Filarmonicii Banatul și Asociației Pro Philharmonia), principala virtute a festivalului a fost crearea unei platforme în Timișoara pentru o seamă de muzicieni aflați deja, în mare parte, în strânsă legătură. Ulterior, așteptările au fost întrecute prin dimensiunile festivalului și implicările din cadrul lui: un tour de force cu zilnice conferințe (majoritatea, din fericire, mai mult decât simple prelegeri teoretice) și recitaluri; un public ce a evoluat de la un procent slab în zilele de weekend la un auditoriu format din studenți și profesori ai Facultății și o sală aproape neîncăpătoare în serile de concerte ale zilelor finale; un standard ridicat de noi interpretări și descoperiri, cu nouă lucrări prezentate în premieră absolută.

Fiecare conferință a avut loc dimineața, de la ora 11, la Facultatea de Muzică și Teatru, Sala Orpheum. Prima dintre ele, sâmbătă, 25 octombrie, a fost dedicată creației corale a capella (și nu numai) a lui Remus Georgescu – conferință menită, în cuvintele de deschidere ale lui Gabriel Mălăncioiu, a fi și debutul unui festival dedicat tinerei generații prin care, înainte de toate, să fie adusă o reverență maeștrilor. A fost onorată deopotrivă și intima colaborare, de peste două decenii, între maestrul Georgescu, dirijoarea Maria Gyuris și corul de copii la voci egale al Colegiului Național de Artă „Ion Vidu”, multe din aceste lucrări oferite în primă audiție la Timișoara, apoi păstrate îndelung în repertoriul ansamblului. În prezența maestrului, dna Gyuris a realizat o profundă analiză a patru opusuri, a căror forță și magie a fost apoi transmisă și mai grăitor pe baza unor audiții. Un spațiu amplu a fost acordat lucrării Incantații (1993) pentru cor la voci egale și percuție, în care binecunoscutul și des cântatul fragment Cavalcada se relevă a fi încununarea unei compoziții mult mai bogate și complexe, care s-ar cere mai degrabă cântată din nou integral, construită pe baza unor concepte de împletire a omofoniei, polifoniei și eterofoniei și a unor tehnici foarte specifice de distributivitate ori clusterizare a vocilor, pătrunsă de simbolism și de mistic. Fragmentul „Primăvara” din partea Ison I (un moment muzical deseori recurent în creația maestrului) este îndeosebi răpitor. Unei alte lucrări renumite, oratoriul Crezul în varianta pentru cor la voci egale, i s-a prezentat detaliile structurale incipiente și transpunerea esențialului credo în muzică, în mod particular invocația de început, clădită eterofonic pe zece voci, luând forma finală a unui cluster spectacular și pătrunzător. Cei prezenți au avut, apoi, ocazia inedită să asculte integral înregistrări ale oratoriilor De profundis pentru solist, cor mixt, cor de copii și orchestră, respectiv Ecouri pentru bas, cor de femei, bandă magnetică și orchestră, acesta din urmă cu surprinzătoare sugestii polistilistice și leitmotive creatoare.

Duminică, 26 octombrie, au ținut prezentări cinci dintre compozitorii invitați ai festivalului, în esență cu selecțiuni din propria creație. Tânărul compozitor austriac Matthias Kranebitter se remarcă printr-o orientare neconvențională și adesea intransigentă, urmărind forme libere (sau mai bine zis eliberatoare) în sfera electroacustică, prin multiple exemple de „midi”-orchestrație, substituire electronică (Cvartetul pentru coarde nr. 2 pentru violă și 3 speakere) sau omogenizare a surselor sonore, până la o eliminare a clasificărilor tradiționale (natural-artificial, sunete frumoase-urâte etc.). Edificatoare a fost, poate, expunerea lucrării Nihilistic Study #7, înregistrată anul trecut la Viena de către Black Page Orchestra (cu care Kranebitter este asociat), cu multiple secvențe de improvvisando în masă, haos inventiv, amestec între instrumentație și field recording, plonjări în bruitism ludic sau mixturi multimedia. Ceea ce se anunța subiectul principal al conferinței sale, o prezentare a tinerilor compozitori actuali stabiliți în Viena, a luat până la urmă forma unei simple paranteze, cu referiri la lucrările lui Peter Mayer, adesea sub forma unor experiențe sau happening-uri interartistice (precum un Cvartet de coarde cântat în mijlocul unui lan, întrețesut cu teatru ușor „hipsteresc” și fundal sonor de tractoare), și Mirela Ivicevic, cu umoristica ei piesă-farsă Orgy of References pentru soprană și bandă magnetică, o invectivă la adresa clișeelor muzicale, gusturilor mainstream și al (auto)criticii artistice în vremurile actuale. Mihai Măniceanu a ținut să prezinte ipostaze de moduri supraoctaviante extinse, pornind de la modele primare, în varii permutații sau recurențe, în cadrul lucrărilor sale simfonice (Sus, compusă în 2011, precum și o altă lucrare, care încă nu și-a avut premiera); din fericire, lucrările în sine depășesc subtratul teoretic și produc chiar o impresie agreabilă. Diana Rotaru s-a rezumat la prezentarea și audierea piesei enter no silence (2011) pentru soprană și ansamblu, pe un text de e.e.cummings, o lucrare descântătoare, reprezentativă ariei de interes a autoarei pentru sonosfera hipnagogică. Șerban Marcu și-a prezentat cele Cinci bagatele pentru clarinet și cvartet de coarde, foarte frumoase în conținut și expresie, flexibile în interiorul unor cadre formale și simțitor meșteșugite în limbajul armonic (Bagatela nr. 3, de exemplu, exprimând strădania unei varieri în jurul acordului Tristan care să nu-și piardă din atracție).  Cristian Bence-Muk a prezentat o lucrare mai veche, Meditațiile unui fagot singuratic, dedicată fagotistului Florin Cârlejan, o îndrăzneață combinație de segmente muzicale diferite și într-o rapidă succesiune, toate pornind de la un motto transliterat, de intermezzi „social-politici” conținând referințe pop, de efecte sonore și teatrale, incluzând chiar indicații ale unei vivace dezasamblări și reasamblări a instrumentului în interiorul prestației.

Dubla conferință de luni, 27 octombrie, s-a dovedit una foarte interactivă în fața unui public numeros format în mare parte din studenți ai Facultății de Muzică, atât Cătălin Crețu, compozitor și cercetător al Centrului de Muzică electroacustică și Multimedia la UNMB, cât și compozitorul italian Luigi Pizzaleo prezentând diferite aspecte ale muzicii electronice. Cătălin Crețu și-a prezentat cele două proiecte intitulate Piano Interactions, urmărind tehnici de expandere a mecanicii pianistice și a efectelor sonore ce pot fi obținute, tehnici demonstrate pe rând în cadrul conferinței sau pe baza înregistrărilor unor variante finisate, interpretate în colaborare cu pianiștii Mihai Murariu și Adriana Toacsen. Esențială în acest proiect este aplicarea unor tipuri variate de senzori (de presiune, delay, flexiune, distanță, șoc sau chiar variație termică), printr-o serie de algoritmi, în contact direct cu instrumentul sau interpretul. Piano Interactions II vine cu noi idei și întrebuințări, pornind a priori de la prepararea pianului acustic. Luigi Pizzaleo a explicat în detaliu noțiunile de live electronics, demonstrând prin extracte proprii de creație posibilitățile unei mixturi ori sinteze electroacustice în muzica modernă, precum și aproprierea dintre muzica electronică și pedagogia componistică, urmărită prin programul educațional NUME în care este implicat și compozitorul, prin care copiii sunt educați să scrie coduri pentru a genera și modela forme și sunete electronice, acest mod de educare vizând implicit și apropierea tinerilor de muzica nouă.

Marți, 28 octombrie, din nou în fața unui public numeros, Luca Piovesan a susținut un veritabil curs de instrumentație legat de acordeon, cu amănunte intrigante până și pentru câțiva din compozitorii prezenți, de la construcția sa la extinderile tehnice superioare, de la întrebuințarea sa în muzica tradițională la noile sonorități inspirate de muzica nouă, de la musica rustica la Berio și Sciarrino. Numindu-le cu umor „vești bune și rele”, Piovesan a lămurit atât limitele posibilităților tehnice ori posibilele neconcordanțe între instrument și componistica nouă, dar și efectele mai mult decât suficiente prin care instrumentul actual a devenit unul foarte energic și rafinat. Cristian Lolea și-a prezentat apoi creația în domeniul muzicii de film, vorbind despre implicațiile și experiențele colaborării cu diferiți regizori sau despre o diversitate a stilurilor ce aproape se autoimpune (de la pastișe baroc-clasice la minimalism, ambiental și industrial), cu exemple de secvențe din filme precum Insula, Carmen sau Îngerul necesar.

***

Primul din recitalurile festivalului, oferit sâmbătă, 25 octombrie, la Sala Capitol, de Ansamblul Percutissimo al Facultății de Muzică, condus de Doru Roman, a fost un program destin, plăcut și variat în formații, Roman debutând el însuși cu piesa Doru de Violeta Dinescu, scrisă inițial pentru flaut, dar transpusă pentru marimbă de către interpret, afabilă oricum precum o sinceră dedicație, lucitoare în triluri și martellati cu scurte scintilații sau punturi acute. Mai târziu a interpretat o altă piesă solo, un „amuzament” (după cum l-a descris) al compozitorului de origine israeliană Yair Klartag, All Day I Heart the Noise of Waters, în care se urmărește interacțiunea apei cu diverse obiecte muzicale. Dincolo de surpriza anumitor efecte (clinchetul dintre pahare schimbându-și înălțimile odată cu umplerea progresivă a lor, pârâitul de la un radio imitând un flux de valuri), lucrarea ar fi putut totuși lua forme mai evoluate. Două alte lucrări au fost interpretate de ansamblu în formulă de cvartet (Andrei Voica, Alex Florescu, Daniel Iorga, Tibi Szabo): o piesă mai veche a Doinei Rotaru, Noesis, un aparent traiect prin mai multe categorii de instrumente, cu progresii sau schimburi adesea subtile la nivelul ansamblului (de la susurări la ample ritmuri, revenind apoi oarecum în statis-ul inițial), apoi o lucrare la fel de îndepărtată a lui Miklos Maros, Quaterno, stabilind un contrast mult mai simplu între o stare misterioasă, imponderabilă, realizată foarte frumos și o revărsare de poliritmii cu iz minimalist, un binom repetat însă poate un pic prea mult și nu foarte creativ. Piesa de mare efect a fost poate Specchio de Luigi Marinaro, scrisă original pentru doi frați dintr-o famillie renumită de percuționiști, aici însă interpretată de mentor și discipol (Doru Roman, Andrei Voica), o lucrare relativ mainstream, dar cu nesfârșite combinații sau încrucișări ritmice, inclusiv cu un umoristic duel de bețe. Din păcate, singura piesă care nu s-a integrat în program a fost cea care l-a avut invitat pe flautistul Ion Bogdan Ștefănescu, laolaltă cu același duo – Immanent Transcendence de Eun Hye Park, cu o fantezie în scriitură și ciocniri timbrale mult prea zăpăcitoare. Finalul recitalului, cu Bronx de Emmanuel Séjourné, a fost de-a dreptul simplicissimo, cu ritmuri tranșante, granitice atacate fără relaș de întregul cvintet de percuționiști.

Ansamblul Impact XXI a susținut duminică, 26 octombrie, imediat după încheierea conferințelor din acea zi, un scurt matineu muzical, în formulă de trio (Daniela Păcurar, soprană; Vera Negreanu, pian; Mircea Neamț, trombon), beneficiind și de o generoasă și elocventă prezentare din partea directorului artistic al ansamblului, Ionică Pop. Programul a fost compus din lucrări ale compozitorilor clujeni, cu excepția unei piese de George Enescu, întotdeauna inclusă în concertele ansamblului în semn de reverență nu numai pentru Enescu, ci și pentru maeștrii clujeni care l-au venerat. În acest sens, au fost interpretate primul din cele 7 Chansons de Clèment Marot, Estrene à Anne, precum și liedul Și dragostele noastre al lui Cornel Țăranu. O adevărată surpriză a fost cântecul j’ai un cheval dans ma tête din ciclul de 7 Fragmente de Tristan Tzara al lui Adrian Pop, cu al său text absurd mulat pe diferite „toane” și efecte vocale, toate interpretate deopotrivă capricios și încântător de Daniela Păcurar. Ionică Pop a oferit o amplă expunere a lucrării sale pentru pian la patru mâini, Întâlnire cu noaptea, numind-o cu modestie un capriciu studențesc – cu numeroase leitmovie programatice și o combinare a interpretării instrumentale cu elemente de narare și teatralizare pe baza poemului -, după care a oferit el însuși o demonstrație, în compania Verei Negreanu. I-au fost interpretate și patru Cântece pe versuri proprii, cu formă de cvasi-haiku-uri, al căror succint impact nu s-a simțit pe deplin realizat sau frapant. Nu în ultimul rând, Mircea Neamț a oferit o venerabilă interpretare a pieselor Impresii Ostinato de Radu Bacalu, respectiv Tulnic de Constantin Rîpă, ambele cu un iz folcloric de preschimbare a instrumentului între vechi și modern – prima o lucrare de competiție, avântându-se ferm înspre virtuozitate în partea finală, în timp ce ideile lui Rîpă legate de posibilele tehnici și efecte sonore au părut duse și mai mult la extrem.

Seara, al doilea concert de la Sala Capitol, un recital mixt între Duo Carillon din Germania și Trio Contraste din România, a fost mult mai solicitant, printr-o selecție dificilă de muzică contemporană, De pildă, inedita contopire timbrală dintre orgă (Andreas Hoffmann) și percuție (Armin Sommer) la nivelul primului ansamblu nu mi s-a părut pusă în valoare de lucrările abordate, Pulsation VIIIb de Bernfried Prove și Stream de Dieter Mack, ambele foarte bogate în textură și scrise într-o manieră complicată, fără o anume gravitație, lipsindu-le însă și orice fel de vrajă. Destul de nememorabil a fost și Keinschatten de Roberto Reale, prima piesă interpretată de Trio Contraste, încontinuu fracționată, evoluând de la mărunte și recurente motive la câteva contururi finale, dintre care cel principal ia o formă oarecum jazzy. Următoarele două compoziții au sunat însă mult mai bine: Dialogi de Myriam Marbé (aici cu partea de clarinet transpusă pentru flaut, iar Sorin Petrescu preluând și rolul de recitator), precum o puternică introspecție într-un psihic tulburat, iar Darie Nemeș Bota impresionând cu lucrarea Io, o creație incandescentă, telurică, magnetică, sub impulsul de a extrage sunetele din adâncurile instrumentelor și de a frământa ascultătorul. Cele două ansambluri s-au reunit în partea finală a recitalului, formând o imagine aproape simetrică – doi percuționiști în spate, pianul și orga în față, flautul în centru. Astfel, până și Violeta Dinescu părea să fi indicat clare imitații între pian și orgă, în Zeitglocken für Myriam, de la triluri și la pedale armonice. Din nou însă, o lucrare mai degrabă noduroasă decât fascinantă în dimensiunea sa și în impactul de sunete și energii. Foarte impresionantă, în schimb, a fost The Wheel Of Time de Gabriel Mălăncioiu, scrisă pe baza a două accepțiuni (implicit și percepții muzicale) ale timpului, fuzionând într-o perspectivă mult mai profundă – în multe privințe o piesă într-o continuă transă, dar cu câteva puncte de deplasare într-o direcție diferită. Lucrarea a oferit parcă și câteva soluții la împletirea timbrală într-un asemenea ansamblu; acordurile foarte solide ale orgii, în prima parte a piesei, aducând foarte mult a vestigii de natură barocă, alteori ciocnindu-se cu flautul și pianul într-o scriitură foarte densă – un peu de chaos -, doar ca să revină brusc la starea originară, a timpului în infinita sa rotire (perieri circulare, hipnotice pe tobă mare și gong). A doua parte a lucrării a pornit de la o mișcare ritualică mult mai vie, ce s-a estompat apoi gradat într-o stare diferită, finală de echilibru, o purificare sonoră atemporală.

Luni, 27 octombrie, a avut loc primul din cele două recitaluri-tandem – pur  conjuncturale, dată fiind diversitatea fiecărui program și ansamblu – susținute la Facultatea de Muzică și Teatru, în Sala Orpheum. Trio Act, format din Adriana Dogariu (pian), Ortensia Miclea (vioară) și Cristian Miclea (clarinet), au oferit un program scurt, dar cu două lucrări în primă audiție absolută extrem de pretențioase și experimentale, despărțite între ele de o aproape alinătoare Sonatină pentru vioară și pian, lucrare tradițională de studenție a lui Cătălin Crețu, a cărei intenționată contopire în stil Bartók-Piazzolla a fost sensibil redată în interpretare. Proaspăta lucrare a lui Peter Tornyai, a Monument of Preconception, dedicată acestui festival, aspiră poate la calități scenic-teatrale à la Kagel sau Cage și la sonoritățile dispersate, insulare, întretăiate de tăcere din muzica lui Feldman sau Beuger, însă într-o manieră mult prea facilă. Într-o coregrafie statică, strict controlată de compozitor, interpreții stau în poziții diametral opuse, nevoiți să încremenească în poziția lor de cântat pe parcursul întregii piese. Intrările secvențelor muzicale și a întorsului paginilor sunt cronometrate – clarinetistul întorcând partitura în sens invers, dar cântă același material. Metamuzicală a fost și lucrarea compozitorului clujean Cristian Bence-Muk, 9 minute și jumătate de stres, interpretată în prezența sa, care nu a ezitat să-și exprime din nou afinitatea pentru a transpune în muzica sa dimensiuni sociale și emoționale ale omului modern în mediul său cotidian – în cazul de față, rutina unei zile de lucru, redată într-o formă aproape palindromică, de la o angoasantă deșteptare din somn până la o cumplită discordie „la servici”, refăcând apoi drumul. „Minutele de stres” s-au resimțit întocmai așa, în special pentru interpreți, rezultatele fiind însă spectaculoase: dialog de glissandi între vioară și clarinet (leitmotivul deșteptării), sirene dintr-un trafic infernal executate la un clarinet dezmembrat bucată cu bucată, pură zornăială între interpreți ori surpriza unei sesiuni de beatbox pentru a destinde atmosfera.

Minutele de stres au părut să se extindă apoi și pe perioada recitalului susținut de Mihai Măniceanu, pianist și compozitor bucureștean care, dacă nu mă înșel, a concertat pentru prima dată la Timișoara, dezvăluindu-ne stilul său aparte, impetuos, necompromițător. Tind însă a crede că nu este chiar pianismul prometeic ideal, pe linia tradiției lui Alkan, Busoni sau Sorabji, precum și nici asperități și virtuozități în maniera lui Cowell sau Finnissy. Propria sa lucrare, Preludio alfabetico e toccata numerico, i-a oglindit îndeaproape crezul și dispoziția, un preamblu fugitiv descinzând rapid în celeritate ritmică și grămădeală sonoră. Multe din lucrările ulterioare s-au simțit oarecum omogenizate în același registru: o lucrare altmineri foarte nuanțat scrisă a lui Vlad Maistorovici, transScent, culminând prin același tip de percutări eclatante; anamorfoza Dianei Rotaru din Debumessquisse pierzându-și din înțeles în rezonanțele create, iar un Studiu aparținându-i lui Cristian Lolea fiind imaginat drept o sursă de varii șocuri, atacuri și presiuni. Sesizantă a fost însă o atentă, conștientă componistic, redare a cunoscutelor și des interpretatelor părți din Suita a II-a de Remus Georgescu, melodia din Interludiu, cu scânteieri difuze în acut, fiind redată distinct și cu simplicitate, în timp ce Toccata a fost mai mult condusă și variată decât obstinată. În final, cele două selecțiuni din ciclul Levantiques al lui Dan Dediu au posedat ele însele o bogată fantezie, umor și însuflețire.

Primul recital de marți, 28 octombrie, a aparținut remarcabilului acordeonist Luca Piovesan, cu un program solo uimitor și mesmeric. Primele trei lucrări au făcut parte dintr-un proiect anterior, concretizat într-un CD lansat digital și de col legno. Sul tasto al lui Filippo Perocco (fondatorul și directorul L’Arsenale, din care a făcut parte și Piovesan) este în primul rând tehnic, cerând un mare rafinament de atingere și acordaj, dar se dezvoltă într-o năucitoare masă sonoră, transformând aproape instrumentul într-o autosuficientă orgă. Piedestallo I de Nildo Sanvido a mers parcă în direcția opusă, conținutul expresiv un pic mai crud, sugerând uneori apropieri și depărtări de sursa sonoră, în schimb mult mai extins în tehnică, incluzând un soi de polifonie a tușeurilor, de la o armonică acută constantă la flautări și dilatări în grav, toate petrecându-se deodată. Study #2 de Yotam Haber e pur tehnic, scris pentru patru acordeoane (din care trei pre-înregistrate), sincronizarea lor veloce în game și triluri sunând mai potrivite pentru unul din studiile artificiale ale lui Nancarrow decât pentru un cvartet uman. Au urmat apoi două prime audiții absolute. Duale de Francesco Pavan, terminat cu doar două săptămâni înaintea festivalului, a beneficiat totuși din partea lui Piovesan de o interpretare care s-ar putea considera deja definitivă. Întreaga piesă a părut un ritual gradat între corp și instrument, pornind de la un simplu respir laolaltă cu lărgirea fără sunet a burdufului până la izbucniri concomitente de chiote și accente. Lucrarea din urmă a fost 96bit music for accordion de Matthias Kranebitter, tot în primă audiție absolută, compozitorul asistând la partea de electronice. Luând în calcul prelegerea sa ținută cu două zile înainte, această lucrare s-a resimțit ușor unidimensională. O mare parte din material a fost un implacabil mixaj de reclame, clipuri muzicale sau zgomot static, în care Piovesan să cânte surescitat. A fost extrem și acaparator, singurul compliment putând fi pentru controlul deplin cu care Piovesan a participat la un scenariu atât de înnebunitor.

În încheierea festivalului, Ansamblul Atem (Valentina Verlan, soprană; Anca Elena Negruț, flaut; Cristina Constantin, vioară; Cosmin Hărșian, clarinet, Victor Andrei Părău, pian) a prezentat un program variind în formație de la duo la întregul ansamblu. Două lieduri au fost selectate din ciclul pentru voce și pian al lui Remus Georgescu, Amurg de toamnă pe versuri de Lucian Blaga și Argonautica pe versurile lui Radu Stanca, ambele dedicate soției sale Clara, conținând cu atât mai mult elemente foarte personale de contur melodic și armonic. Lucrarea Commento a lui Luigi Pizzaleo a fost cântată într-o variantă recent scrisă pentru vioară și pian (în original, vioară și live electronics), dar pe care compozitorul a decis cu aceeași spontaneitate s-o reîntregească cu un acompaniament ambiental în ziua concertului; concepută drept o anamoforză la răscrucea dintre fantezie și improvizație, pe baza liniei de bas (passus duriusculus) din celebrul „Dido’s Lament” al lui Purcell, piesa este o combinație de secvențe aparent solistice la vioară, încărcate de tehnice extinse și dinamici sensibile, o figurație ce crește în amploare la pian și o serie de arborescențe armonice intermediare. Șerban Marcu s-a remarcat din nou prin rafinament formal și intensă expresivitate cu Trei madrigale pe versuri de Elena Maria Șorban, adaptate pentru soprană, clarinet și pian cu ocazia festivalului. Compozitorul ieșean Ciprian Ion a dedicat întregului ansamblu lucrarea numită Imn, pornind de la un melos viu, evocator înspre o scriitură foarte densă, cu multiple sugestii de dialog imitativ. La final, proiectată drept lucrarea de impact a recitalului, Quetzalcoatl de Gabriel Almași – dedicată violoncelistei Alexandra Guțu și ansamblului Atem și dirijată de Cezar Verlan – a ilustrat o variere deopotrivă imaginativă și năstrușnică în patru părți (de la un expozeu tectonic la o scurtă sesiune de pointillism muzical cvasi-webernian, o derivă mistică prin pulberi sonore și armonii acute și un final năvălitor, cu tente de jazz și rock), dar în esență a mizat mult mai mult pe o ciclicitate și reînnoire a ideilor și motivelor muzicale și pe o strânsă, sacrificială coordonare a ansamblului.

Victor Andrei Părău

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s