Ritualul şi muzica

Standard

Termenul de ritual  provine din latinescul ritualis, ritus, desemnând o activitate dovedită a fi corectă; din multiplele definiţii, putem generaliza: un ceremonial derivat  din vechi tradiţii religioase, care se desfăşoară după anumite reguli, de obicei într-un cadru solemn, cu prilejul unor momente-cheie ale existenţei: naştere, botez, căsătorie, moarte, sau în legătură cu anumite etape ale existenţei umane (recoltă, culegerea roadelor, semănat) şi ale calendarului (anotimpuri, evenimente astronomice marcante).

Ritualul reprezintă o componentă structurală şi funcţională indispensabilă a oricărei religii. Cercetătorii nu au ajuns vreodată la un consens în ce priveşte definiţia exhaustivă a fenomenului, datorită multitudinii abordărilor posibile (din punct de vedere antropologic, filosofic, teologic, sociologic, ştiinţific, se pot extrage concluzii deseori divergente). Un punct de vedere comun este reprezentat de ideea conform căreia obiceiurile ceremoniale au fost constituite în urma unui proces îndelungat, originar în primele etape ale dezvoltării societăţii, derivând din nevoia spirituală a omului de a-şi reprezenta sacrul. În Sacrul şi profanul, Mircea Eliade nota că orice rit, orice mit, orice credinţă sau figură divină reflectă experienţa sacrului şi prin urmare implică noţiunile de fiinţă, semnificaţie şi adevăr.

Ce dovezi există, însă, pentru a susţine ideea că muzica este, din cele mai vechi timpuri, o componentă inseparabilă a ritualului, indiferent de religie? Pentru a le identifica, este necesară o viziune de ansamblu a principalelor religii.

Cele mai vechi religii, iudaismul şi hinduismul, au apărut în jurul anilor 1350-1500. O privire succintă asupra ritualurilor şi ceremoniilor acestor religii străvechi va demonstra că muzica era utilizată încă de la început în cadrul serviciului divin – o idee ce s-a perpetuat în timp.

Iudaismul (aproximativ 2000 î. Hr.) descinde parţial din amoriţii care s-au instalat în Mesopotamia la sfârşitul mileniului al III-lea. Scriptura sacră a evreilor este Torah Nebi’Im We Ketuvim, „Legea, Profeţii şi Scrierile”, compusă, după cum arată şi titlul, din trei secţiuni fundamentale: Tora propriu-zisă sau Pentateuhul (cinci scrieri), Profeţii şi celelalte texte. Partea cea mai veche a Pentateuhului datează din secolul al X-lea î.Hr.  Ce ritualuri implică muzică? Conform surselor istorice, foarte multe; în cadrul Roş Haşana (Anul Nou), sărbătorită în prima zi a lunii de toamnă, Tişri, participanţii se adună în sunetele de şofar, instrument muzical din corn de berbec. Ramurile cele mai diverse ale iudaismului folosesc muzica în ritualuri. Spre exemplu, hasidismul, una dintre sintezele cele mai bogate ale misticismului evreiesc, întemeiat de Israel b. Eliezer, subliniază omniprezenţa lui Dumnezeu în cele mai umile activităţi ale trupului şi practică „adorarea fizică”, lauda lui Dumnezeu prin rugăciuni cântate, dansuri, imnuri, hore, precum cele ale dervişilor rotitori. Textele cântecelor hasidice se bazează pe capitole din Biblie şi sunt cântate în ebraică, foarte ritmate; în Israel, începând din 1960, se organizează chiar un Festival de muzică hasidică, cu lucrări vocale, instrumentale şi mixte.

Hinduismul, o religie cu origini la fel de vechi cu ale iudaismului, este centrat pe tradiţia vedică, tradiţie ce cuprinde mai multe categorii de scrieri a căror perioadă de formare e cuprinsă între 1400 şi 400 î. Hr. Cele patru culegeri de Vede datează aproximativ din 1000 î. Hr. şi sunt Rg, Sāma şi Yajur şi Atharva-Veda. Sinteza hinduistă, articularea conceptelor fundamentale, valide şi astăzi, a intervenit la finele perioadei Upanishadelor, în jurul anului 500 î. Hr., înglobând Legile lui Manu, Yoga, teoria castelor şi ritualurile. Muzica hindusă, întemeiată pe Raga, cuprinde genuri intitulate Kirtan, Bhajan şi altele. Bhajan reprezintă colecţia de cântece devoţionale hindu, pentru voce şi instrumente tradiţionale, dedicate anumitor zeităţi, au titluri diverse, căci şi zeităţile au multiple nume. Bhajan trebuie interpretate cu Bhakti – termenul hindus pentru iubirea divină. Muzica sacră indiană beneficiază de cercetări exhaustive, raga şi tala sunt interpretate pe instrumente ca Veena, Sarangi Venu, Mridanga. Prin intermediul actului interpretativ, se atinge extazul, sau Moksha – iată deci importanţa covârşitoare conferită de către hinduşi muzicii. Samaveda, una dintre cele patru Vede, descrie pe larg muzica.

Budismul a fost întemeiat de Gautama Buddha; cronologiile îi plasează naşterea între 624 şi 448 î. Hr. Calea budismului, o cale a abolirii sinelui şi prin aceasta a lumii fenomenelor, enunţă teza asumării celor Patru Adevăruri Nobile, consolidată de-a lungul veacurilor; religia budistă, divizată în Hinayana şi Mahayana, presupune ritualuri de o mare complexitate ce vizează constanta antrenare a minţii. Tot astfel este şi muzica. Honkyoku sunt piese instrumentale sacre interpretate la shakuhachi de către călugării budişti din Japonia, Komuso. Colecţia de 36 piese este cunoscută sub numele de Kinko Ryo Honkyoku. Imnurile vocale presupun intonarea de sunete foarte grave, similare isonurilor din muzica bizantină. Shomyo reprezintă imnurile budiste vocale, utilizând un material sonor pentatonic. Este o muzică mai sobră, dar utilizată şi astăzi în majoritatea ritualurilor budiste.

Taoismul (sau Daoismul), tot o religie veche, a fost întemeiată de Lao Zi, autorul cărţii Zhang Zi, între 604-571 î. Hr. Daoismul poate fi comparat cu tradiţia platoniciană, proclamând supremaţia neantului asupra fiinţei, a golului asupra plinului iar făptura umană este o imagine a universului, animată de spiritul primordial divizat în Yin şi Yang. Daoiştii consideră că muzica reprezintă un mijloc de a comunica cu zeii, de a atinge o stare de armonie lăuntrică. Muzica este vocală şi / sau instrumentală; principiul Yin / Yang reflectă şi scările muzicale utilizate. Scările Yang  sunt utilizate pentru spirite şi zei; scările Yin servesc la a crea o atmosferă propice meditaţiei şi rugăciunii în comunităţi. Imnurile dedicate celebrării zeului Quan Yin sunt realizate prin combinarea celor două scări. Instrumente: Quing (boluri de metal), Faqi (percuţii: tobă mare, clopote din metal şi din lemn). Toate ceremoniile sunt însoţite pe fundal de un element ritmic, iar secţiunile dintre rugăciuni beneficiază de ritmuri sincopate.

În 599 î. Hr. este întemeiat Jainismul, în India, de către Mahavira („Marele Erou”), pe adevăratul său nume – Vardhamana – care a fost contemporan cu Buddha. Viziunea asupra lumii a credincioşilor jaina poate fi rezumată în Legămintele Mari (mahavrata) ale călugărilor şi în Legămintele Mici (anuvrata) ale laicilor: non-violenţa (ahimsa), cinstea (satya), sinceritatea (asteya), abţinerea (brahma), renunţarea la acumularea de bogăţii (aparigraha). Pentru intonarea mantrelor în timpul ceremoniilor sunt utilizate diverse Raga[1]; mantra cea mai utilizată, Shri Namokara Mantra, rugăciunea fundamentală a Jainismului, cântată exclusiv vocal, are rolul de a transcende limitele umanităţii, de a uni omul cu divinitatea. Simpla ei intonare, alături de practicarea celor şase virtuţi, va realiza această uniune.

Creştinismul, întemeiat în jurul anului 30 d. Hr., este unul dintre exemplele cele mai elocvente pentru utilizarea muzicii în cadrul serviciului divin. Muzica bizantină şi cea gregoriană, reprezentative pentru ortodoxie şi catolicism, au fost analizate pe larg de către teologi şi muzicieni. Scopul muzicii creştine din toate timpurile este să-l laude pe Creator:

Veseli-mă-voi şi mă voi bucura de Tine; cânta-voi numele Tău, Preaînalte (Ps. 9, 2).

Slăviţi pe Domnul împreună cu mine şi să înălţăm numele lui împreună (Ps. 33, 3).

Muzica bizantină este o artă exclusiv vocală care s-a dezvoltat pe timpul şi în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme şi trăsături proprii şi cuprinde două categorii de cântări: liturgice – care s-au născut odată cu cultul creştin, şi laice – aclamaţiile[2]. În secolele V-VI îşi face apariţia notaţia neumatică – un mijloc de fixare în scris a cântărilor. În secolul IX apar primele colecţii de cântări – irmologhion, stihirar, idiomelar. Muzica gregoriană a început să se organizeze şi să se cristalizeze începând cu secolele VI-VII dezvoltându-se şi îmbogăţindu-se până în secolul XI; Papa Grigore cel Mare (anul 604) a procedat la  reorganizarea şi unificarea cântărilor bisericeşti, obligatorii în oficierea zilnică a cultului pe parcursul întregului an.

De la proclamarea creştinismului ca religie de stat, de către Împăratul Constantin (care a mutat, în 324, capitala de la Roma la Bizanţ, redenumit Constantinopol) până la Marea Schismă din 1054 (care a despărţit Biserica Occidentală, Catolică, cu sediul la Roma, de Biserica Răsăriteană, cu sediul la Constantinopol) – şi până astăzi, diferitele interpretări ale Noului Testament au generat o multitudine de confesiuni creştine. Muzica a avut întotdeauna un rol deosebit de important în toate aceste confesiuni.

Luteranismul, întemeiat de către Martin Luther în Germania, în 1521, conferă liturghiei un rol central  iar congregaţia trebuie să participe în mod activ prin intonarea imnurilor. Luther aprecia în mod deosebit creaţiile compozitorilor Josquin des Prez[3] şi Ludwig Senfl[4] şi considera că, în cadrul serviciului divin, imnurile trebuie să fie cât mai apropiate de înţelegerea membrilor comunităţii, cu texte în limba maternă, cu melodii de o mare frumuseţe – este suficient să amintim, dintre compozitori, numele lui Johann Sebastian Bach. Confesiunea calvină, sau reformată, întemeiată de John Calvin şi Ulrich Zwingli, cu diferenţe doctrinare marcante faţă de luteranism sau alte ramuri ale creştinismului, conferă un rol marcant muzicii în cadrul ceremoniilor; într-o fază iniţială a bisericii reformate, se cânta exclusiv a cappella; azi, sunt permise şi instrumente. Punctul de vedere al lui Calvin, privitor la imnuri, este acela că imnurile trebuie să fie compuse numai pe baza cuvintelor deja existente în Biblie. El solicitase utilizarea Psalmilor ca material pentru imnuri – pentru că aceştia sunt de origine divină, iar prin imnuri – omul trebuie să comunice direct cu Dumnezeu[5]:

Muzica are capacitatea sacră de a mişca inimile. De aceea trebuie să reglementăm cu grijă utilizarea acesteia, astfel încât să fie de folos celui ce doreşte a se apropia de Dumnezeu. Cel care cântă trebuie să se concentreze în mod primordial asupra textului şi nu asupra volutelor melodice.

Şi alte confesiuni creştine pun un mare accent pe muzică în cadrul ritualurilor. Cultul penticostal (termenul provine din greacă, pentecost, Cincizecime), un cult recent, a fost întemeiat la începutul secolului al XX-lea şi promovează doctrina botezului de la Duhul Sfânt, unul din darurile primite la botez fiind acela al glosolaliei („vorbirea în limbi”), asemenea celor doisprezece apostoli la cincizeci de zile de la Înviere. În anul 1901, pastorul baptist Carol Parham din Kansa a declarat că asupra sa şi asupra unui grup de treisprezece persoane, Duhul Sfânt a coborât, astfel că ei au început să vorbească „în limbi”. În cele mai importante ritualuri, penticostalii folosesc muzica. Charles T. Crabtee, superintendent al Asociaţiei Assemblies of God în Springfield, Missouri, amintea că muzica este esenţială ritualului religios, dat fiind că posedă capacitatea de a transmite atât un mesaj verbal, cât mai ales unul non-verbal[6].

Cuvintele unui imn sunt importante pentru că se întipăresc în memoria membrilor congregaţiei – ei nu vor continua numai să le repete, spiritul lor, melodia, dulceaţa acesteia – le vor influenţa evoluţia spirituală. Dincolo de cuvinte, aşadar, există ceva la fel de important. Spiritul lui Dumnezeu cere performanţă, trebuie să studiem muzica în aceeaşi măsură în care studiem teologia.

Pastorul trebuie să aibă, în tradiţie penticostală, o bună educaţie muzicală, el trebuie să fie şi magister musicae, direct responsabil pentru viaţa muzicală a congregaţiei sale. Melodiile imnurilor nu sunt originale, ele fiind preluate de la alte culte (în România, de exemplu, se foloseşte o carte de cântări aparţinând Bisericii Baptiste) şi uneori cântarea este transmisă oral. Există cărţi de imnuri care conţin doar textele, iar titlul acestora este reprezentat de primul verset al cântării[7]. Cântarea comună este deseori supusă intervenţiilor orale ale liderilor de cântare; uneori, un membru al congregaţiei, fără pregătire muzicală, se poate ridica şi cânta spontan un imn, improvizând linia melodică, congregaţia văzând în aceasta un semn al prezenţei şi inspiraţiei divine. Fondul cântărilor este de provenienţă americană, presupunând coruri, solişti şi formaţii mixte vocale şi instrumentale. Din punct de vedere stilistic, se remarcă, aşadar, o mare varietate – de la cântarea pe moduri şi melodii populare, romanţe, la adaptarea unor cântece de muzică uşoară, cu text religios, desigur, corale şi imnuri gospel din repertoriul american.

Confesiunea adventistă conferă muzicii o mare  importanţă, muzica având capacitatea „de a înălţa sufletele până în proximitatea lui Dumnezeu”[8]. Muzica potrivită pentru congregaţie ar trebui să întrunească nouă condiţii esenţiale: 1) să îl glorifice pe Dumnezeu, conform principiului enunţat la 1 Corinteni 10,31: „Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu”. 2) Muzica, fie sacră sau seculară, trebuie să fie de calitate superioară, aşa cum este indicat la Filipeni, 4,8: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească”. 3) Muzica trebuie să fie potrivită şi autentică, deoarece are darul de a îmbogăţi viaţa spirituală, psihicul, sensibilitatea socială, intelectul. 4) Muzica are efect atât asupra intelectului, cât şi asupra emoţiilor şi corpului, acţionând, deci, holistic. 5) Melodiile trebuie să fie calitative, armonizările interesante şi potrivite cu melodiile, iar ritmurile – calme şi în concordanţă cu metrica versurilor. 6) Versurile trebuie să fie creative, calitative, pline de bogăţie stilistică, să reflecte valori morale puternice, pozitive. 7) Elementele muzicale şi cele poetice trebuie să fie armonizate unul cu celălalt. 8) Muzica are capacitatea de a menţine echilibrul între spirit, intelect şi emoţii. 9) Trebuie să recunoaştem diferenţele culturale şi contribuţia fiecărei congregaţii ca fiind în mod egal valoroasă. Iată, aşadar, o listă de principii ce ilustrează importanţa muzicii în cadrul serviciului religios adventist.

Prima ediţie a unei cărţi de imnuri cu text religios în cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea a fost tipărită în anul 1913 la Hamburg. Prin „imn”, membrii congregaţiei înţeleg, de fapt, lieduri, imnuri, marşuri, colinde. În practica de zi cu zi, se cântă imnuri la deschiderea şi la închiderea serviciilor divine; de asemenea, există şi alte ceremonii care cuprind programe muzicale, unde corurile de adulţi şi copii, precum şi solişti vocali şi formaţii instrumentale au rolul principal[9]. Educaţia religioasă pentru copii are un rol esenţial în comunitate, aceasta începând când copii au 2-3 ani, fiind utilizate cântece şi anumite instrumente muzicale adaptate vârstei copiilor. Există, de asemenea, şi un repertoriu dedicat adolescenţilor şi un altul pentru taberele de educaţie creştină.

În comunitatea Bisericii Creştinilor după Evanghelie, imnurile sunt, de asemenea, nelipsite de la fiecare ceremonie religioasă: se cântă atât la orele de rugăciune, cât şi la slujbele duminicale. Serviciul divin de duminică dimineaţa, spre exemplu, este structurat în trei etape: timpul de laudă, „zidirea credincioşilor” şi Cina Domnului – acest ultim element structural fiind una dintre principalele caracteristici ale cultului. Fiecare dintre cele trei etape este însoţită de imnuri tematice[10]. În România, prima culegere de imnuri ale Bisericii Creştinilor după Evanghelie este publicată în 1930, fiind intitulată Pe drumul credinţei, fiecare imn având indicată tonalitatea, cât şi primul sunet aferent. În prezent, ultima ediţie a culegerii cuprinde 456 de imnuri, având, în Anexă, şi un Mic dicţionar muzical unde sunt prezentate sumar elemente de teorie muzicală.

În Biserica Baptistă se practică intonarea comună de imnuri la deschiderea şi la închiderea serviciului divin, dar există alte momente din cadrul practicii, când se cântă, iar membrii congregaţiei sunt îndemnaţi să povestească experienţe de credinţă din viaţa personală. Există, de asemenea, o preocupare permanentă de a educa tinerii membri, copiii şi adolescenţii, de a le oferi o cât mai solidă pregătire muzicală, o educare a auzului, a muzicalităţii, o însuşire a unui vast repertoriu de imnuri. Stilistic, cântările sunt influenţate de cele americane.

Analizând practicile muzicale ale bisericilor creştine de dată recentă (dar nu numai), putem constata că se pune un accent deosebit pe educaţia muzicală a copiilor, de la cele mai fragede vârste. În grădiniţele confesionale şi în şcolile educative religioase ale fiecărei biserici există o permanentă preocupare pentru educarea copiilor şi a tinerilor. Muzica este, aşadar, utilizată ca un mijloc eficient de transmitere a principiilor teologice specifice fiecărei confesiuni.

Care este rolul imnului în cadrul credinţei? Imnul (cântarea de laudă, cântarea de mărturisire, de închinare, de mulţumire, de adorare) are rolul de a sensibiliza şi de a purifica gândirea, prin simularea capacităţilor afective. Memoria afectivă este mult mai eficientă în cadrul religiei decât memoria raţională, bazată doar pe argumente. Au fost cazuri când persoane rătăcite pe marea vieţii şi afundate în păcat s-au trezit la realitate prin reascultarea unui imn pe care îl ştiau din copilărie, de la părinţii lor credincioşi. Glasul Evangheliei este mult mai puternic şi mai atractiv pentru sunetele în derivă, atunci când este dublat de muzică, decât o practică simplă, indiferent cât de elocventă ar fi ea. Acest adevăr îl cunoşteau toţi marii evanghelişti, de la Moody la Billy Graham, dovadă în acest sens fiind faptul că în campaniile lor de evanghelizare – muzica era nedespărţită de predicare[11].

Preocuparea pentru educaţia muzicală este, deci, o constantă a tuturor confesiunilor creştine. În lucrarea Cântecul religios şi rolul lui în educarea tinerei generaţii[12], preotul ortodox prof. dr. Gheorghe Belean nota:

Aşadar, atunci când înălţăm o cântare către Tatăl Ceresc pentru a fi ascultată, trebuie să avem sufletul curat iar mintea să fie la Dumnezeu… iată îndemnurile Sfântului Vasile cel Mare, care sunt mai actuale decât oricând: Aşadar, să nu ne îngrijim de trup mai mult decât este necesar, ochii să nu se desfete cu spectacole prosteşti sau cu privirea trupurilor, care strecoară în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cântece de ruşine. Din cântecele acestea se nasc patimile, odrasle ale josniciei şi ale umilirii; iar noi trebuie să urmărim alte cântece, care ne fac mai buni, de acestea folosindu-se David, poetul sfintelor cântări, care a slobozit pe împăratul Saul de duhul rău. (Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmi, p. 237, Bucureşti, 1986).

(continuarea în numărul următor)

Veronica Anghelescu

 

 

 

 

[1] Raga este un termen cu semnificaţie asemănătoare celei deţinute de modurile greceşti sau de maqam-urile arabe, presupunând organizarea melodică a unui material muzical prin cincisprezece calităţi ale sunetului, având trepte specifice, ritm şi formule melodice stricte.

[2] Dicţionar de termeni muzicali, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, p. 76, 254.

[3] Josquin des Prez (1450 / 1455 – 1521), compozitor aparţinând şcolii franco-flamande.

[4] Ludwig Senfl (1486-1542), compozitor suedez activ în Germania în perioada Reformei.

[5] Oliver Skunk, op.cit., p. 365.

[6] Crabtree, Charles T., Pentecostal Music and the Pastor, în Enrichment Journal, http://enrichmentjournal.ag.org/200001/076_music.cfm, accesat la 2 august 2013

[7] Harfa Bisericii Creştine Penticostale Elim Timişoara, Colecţie de cântări spirituale, Timişoara 1995, apud Felician Roşca, Imnuri protestante româneşti, Timişoara, Editura Brumar, 2011, p. 75

[8] Conciliul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, Silvrer Spring, USA, 2004,

http://www.adventist.org/beliefs/guidelines/music-guidelines.html#_ftn3, accesat la 2 august 2013

[9] Felician Roşca, lucr. cit., p.74

[10] Ibid., p. 71

[11] Studii de imnologie, Editura Universităţii de Vest, Timişoara (2006), Geantă Cezar, Teologia imnului, p. 54, apud Roşca, Felician,lucr. cit., p. 68

[12] Ibidem, p. 68

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s