Castelul Prinţului Barbă Albastră – o premieră inedită

Standard

Opera lui Bela Bartók, Castelul Prinţului Barbă Albastră,  şi-a câştigat locul în panteonul celor mai importante capodopere ale modernităţii de aproape un secol,  însă puţini ştiu că notorietatea acesteia, se datorează eforturilor unor contemporani luminaţi  peste care istoria a aşternut un văl de uitare. Unul dintre aceşti iluştri înaintaşi este şi contele Miklós Bánnfy, originar din Transilvania, director al Operei din Budapesta între 1912-1918, care, nu numai că s-a luptat cu prejudecăţile şi miopia autorităţilor culturale ale vremii pentru reprezentarea operelor lui Bartok, dar a şi creat scenografia, decorurile şi costumele pentru premierele baletului Prinţul cioplit în lemn (1917) şi a operei Castelul lui Barbă Albastră (1918) fiind un apărător al artei contemporane în acele timpuri.

Personalitate de anvergură renascentistă, pictor, sculptor, designer, scenograf, arhitect, scriitor, om politic şi director de instituţii culturale,Miklós  Bánnfy (1873-1950) a fost comemorat de către Opera Maghiară din Cluj într-un proiect realizat în colaborare cu Opera din Budapesta. Zilele Miklós  Bánnfy au reunit astfel, în perioada 18-20 noiembrie 2014, evenimente diverse: expoziţii, conferinţe, vizionări de film şi două spectacole de operă: Castelul prinţului Barbă Albastră într-o inedită reconstituire după planurile scenografice şi costumele create de Bánnfy la premiera din 1918, şi o Gală de Operă conţinând  fragmente din spectacolele reprezentate  în vremea directoratului acestuia şi a reformei repertoriale pe care acesta a impus-o.

Reînvierea universului scenic a unui spectacol de acum aproape un secol,  reprezintă o inţiativă cu adevărat inedită, ca de altfel şi  reluarea unei opere atât de semnificative şi bogate în simboluri şi frumuseţi muzicale, care, din păcate figurează destul de rar pe afişele operelor de pretutindeni. Procesul reconstituirii a fost unul neobişnuit, după cum mărturiseşte  scenograful Gyula Lörincz: “…în loc de libertatea creatorului am avut ca punct de plecare o schiţă şi o imagine cât un timbru. …proiectantul trebuie să învie pe scenă şi înţelesul ascuns al porţilor, …însă au fost necesare şi anumite modificări în spiritul prezentului, pentru a facilita transmiterea mesajului operei şi a accentua importanţa simbolurilor”.  În ceea ce priveşte designul costumelor, creatoarea Szebeni Zsuzsa a urmărit să redea fineţea, eleganţa dar şi simbolistica cuprinse în schiţele lui Bánnfy, astfel costumul Juditei, prin coloristica pe contrastul vermillon-violet al rochiei cu arabescuri de inspiraţie orientală, cu mâneci, jupon, cingătoare din voal alb, şi pelerina de un albastru „înserat” au marcat simbolic momentul întâlnirii şi intrării în eternitate a celei de-a patra soţii a lui  Barbă Albastră.

Spectacolul a fost coordonat de unul dintre cei mai importanţi regizori maghiari, Miklós Szinetár,  autorul celebrului film Castelul Prinţului Barbă –Albastră,  realizat în 1981(dirijor Georg Solti).

Sub bagheta lui György Selmeczy şi a orchestrei  Operei Maghiare a prins viaţă într-o oră magică, uimitoarea, fascinanta  şi eterna poveste a naşterii, înfloririi şi morţii iubirii, aşa cum a creat-o prin arta sunetelor Bela Bartók pentru frumoasa şi tânăra sa soţie, Marta Ziegler-Bartók.  O superbă alegorie muzicală a două universuri ce se caută. se regăsesc şi strălucesc împreună pentru o clipă; o călătorie psihologică, atemporală şi imaterială care ne vorbeşte despre paradoxul fragilităţii şi eternităţii iubirii. Muzica revelează frumuseţi sonore imortalizând  eternul, imuabilul, inaccesibilul, tenebrosul masculin în opoziţie cu solaritatea, fragilitatea, căldura, candoarea  eternului feminin, leagănul şi fermentul vieţii.  Prologul rostit, ca în vremurile aezilor, ori a barzilor populari de actorul Dimény Áron ne-a vorbit despre  oglinzi şi oglindiri a lumilor dinăuntrul şi din afara  noastră,  de pe scena  teatrului sau de pe scena vieţii pe care o jucăm cu toţii; viaţa,  ca o mare scenă, pe care se desfăşoară un joc a căror personaje suntem noi, puşi faţă în faţă cu trăirile reacţiile pe care le provocăm unii în alţii; scena operei revelându-ne ipostazele jocurilor vieţii noastre oglindite.

Scenografia monumentală a fost reprezentată de interiorul unui castel impunător, cu creneluri şi turnuri înalte situate pe două nivele, intrarea făcându-se de sus, pe poarta principală şi având de o parte şi de alta, de-a lungul scărilor simetrice câte trei uşi, cea de-a şaptea fiind situată în centrul scenei la primul nivel, unde o curte şi o cameră cu divan şi birou, oferă spaţiu desfăşurării dialogului celor doi protagonişti. Szilágyi János şi Molnár Mária au întruchipat muzical şi teatral, două personaje exemplare, arhetipale a căror interacţiune gestual-teatrală de tip efigie a mizat atât pe o viziune de frescă suprarealistă şi cât şi pe umanizarea coordonatelor narative şi psihologic-discursive. Orchestra a creat un cadru absolut magistral, un personaj în sine, care, prin subtilităţile de nuanţe şi colorit timbral, prin logica frazărilor, retorismul şi plasticitatea imagistică au dat intensitate şi subtilitate psihologică momentelor dramatice.

Cu un timbru pregnant şi irizaţii coloristice de mahon,  Szilágyi János a fost un Barbă Albastră care a jucat cartea inaccesibilităţii, a stăpânului absolut, al cărui tenebros şi întunecat suflet-castel se va lăsa cucerit, capitulând în lumina iubirii. Varianta interpretativă a  Iuditei, realizată de Molnár Mária, a mizat pe construirea unui  personaj în care a dominat fragilitatea şi sensibilitatea, imaginea victimei care înaintează cu mare siguranţă pe calea fatalităţii, împletită cu cea a voinţei pasionale descătuşate, a unei feminităţi care devorează şi distruge tabuuri, convenţii şi luminează tenebre, în calea ei către sufletul demiurgic întunecat al lui Barbă Albastră. Călătoria sa iniţiatică înspre finalul implacabil este presărată cu gesturi şi obiecte cu valoare de  simbol: pumnalul, coroana, florile însângerate, pe care Iudit le aduce din camerele castelului şi care, la deschiderea uşilor izbucnesc în fante luminoase. Momentul pătrunderii în cea  de-a cincea cameră, în care muzica şi imaginile revelează întinsul ţinut stăpânit de Barbă Albastră, a oferit o  emoţionantă surpriză: luminile s-au aprins şi sala, publicul, au devenit dintr-o dată, simbolic, regatul prinţului, fiecare dintre noi putându-se identifica cu personajele basmului, apoi imaginea sălii proiectată pe fundalul scenei a oglindit într-o perfectă simetrie universurile realităţilor paralele dar întrepătrunse, cea a basmului şi cea a realităţii  trăite de fiecare personaj  din public: o minunată metaforă a picăturii în care se reflectă întregul ocean, a individualităţii şi universalităţii, a frumuseţii iluziei că suntem reflexie şi refracţie a universului, uneori creat de noi înşine, pe loc, în sufletul nostru, prin intermediul interpreţilor, regizorilor, compozitorilor. Proiectarea unor imagini cu castelul de la Bonţida al cărui ultim proprietar a fost contele Bánffy, a suprapus un alt nivel al semnificaţiilor, cel omagial, celebrativ  accentuat de grandoarea muzicii.

Încărcătura dramatică a fost amplificată de cei doi protagonişti în ultimele două scene: lacul de lacrimi, prin intensificarea momentelor de tăcere, de frică reţinută, prin replici pe voci stinse, tremurate, şi tensiunea crescută la maxim pentru a ilustra voinţa Juditei de a deschide ultima cameră, contrabalansată de tonul disperat şi implorator al  lui Barbă Albastră: Iudit, nu întreba! Iubeşte-mă!. Scena finală a fost  impresionantă prin patetismul expresiei vocale a protagonistului şi pasionalitatea muzicii create de Bartók la apariţia celor trei neveste, apoi acceptarea, cufundarea în bezna singurătăţii, în negurile legendei ( geniala pentatonie cu dublă funcţie: introductivă şi de repriză). Frumuseţea clasică şi atemporală a costumelor a contribuit de asemenea la crearea unei feerii vizuale potenţând la maxim emoţia artistică a auditorului. După reprezentarea operei, publicul a putut viziona filmul realizat de Miklós Szinetár în anul 1981, în care tensiunea psihologică, tragismul, subtilităţile mimicii şi gesticii, frumuseţea vocilor au întregit un spectacol cinematografic de mare anvergură artistică.

Reluarea acestei opere în ianuarie 2015 va fi o bucurie pentru melomani. Compozitorul şi prietenul lui Bartók,  Zoltán Kodályi, a afirmat după premiera din 1918 că, acest geyser de 60 de minute de emoţie condensată îţi sădeşte o singură dorinţă în suflet, aceea de a o reasculta. Dacă ne imaginăm că Zoltán Kodályi, s-a putut delecta chiar şi numai vizual cu o asemenea sărbătoare a artisticului, atunci ne putem numi privilegiaţi că am putut fi parte, după 100 de ani, din acest inedit proiect istoric-comemorativ.

Mirela Mercean-Ţârc 

Această prezentare necesită JavaScript.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s