Gottfried van Swieten şi compozitorii clasici

Standard

1Gottfried Freiherr van Swieten (FOTO) (29 octombrie 1733, Leiden – 29 martie 1803, Viena)  a fost diplomat, bibliotecar, persoană oficială guvernamentală care a servit imperiului austriac în secolul XVIII. A fost un entuziast muzician amator şi amintit astăzi drept patron al compozitorilor  clasici: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven.

 

 

 

S-a născut în Leiden, Olanda, unde a crescut până la vârsta de 11 ani. Tatăl său, Guerardus van Swieten a fost fizician care a câştigat faimă şi recunoaştere prin înaltele standarde atinse în domeniul cercetării în planul medicinei, anume descoperirea unei formule farmaceutice denumită licoarea van Swieten, folosită ca agent vindecător. În 1745 tatăl a acceptat să devină fizicianul personal al împărătesei austriece Maria Tereza şi s-a mutat cu familia în Viena. A fost numit şi directorul Bibliotecii Curţii, servind şi în alte posturi oficiale. Tânărul Gottfried a fost educat într-o şcoală iezuită de elită, Theresianum, unde a studiat filozofie, muzică, teologie, limbi clasice (latina şi greaca) şi moderne.

Tânărul van Swieten a excelat în studiu, vorbind fluent mai multe limbi străine. După o scurtă practică în serviciul civil, devenise evident că va urma  cariera de diplomat. A ocupat posturi importante la Bruxelles (1755-1757), Paris (1760-1763), Varşovia (1763-1764) şi ambasador la Curtea lui Frederic cel Mare de Prusia la Berlin (1770-1777). Ultima sa poziţie cerea mare responsabilitate întrucât tratatele diplomatice priveau împărţirea de teritorii (datorită eforturilor sale, Silesia a rămas Prusiei).

La începutul carierei sale din Berlin, tânărul Gottfried a susţinut cariera lui Carl Phillip Emanuel Bach. Primul caiet al lui C.Ph.E. Bach, Sonaten für Kenner und Liebhaber (1781) îi este dedicat lui Van Swieten. Johann Nikolaus Forkel (1749-1818), primul biograf al lui C.Ph.E. Bach, a dedicat baronului cartea vieţii şi creaţiei lui Emanuel Bach.

Pe parcursul carierei diplomatice, Van Swieten şi-a cultivat fervent înclinaţiile şi interesele muzicale. Supervizorul său din Bruxelles, contele Cobenzl, notează că muzica este partea cea mai bună a vieţii lui Van Swieten şi că a primit o solidă educaţie în această direcţie. La Berlin, tânărul Van Swieten studiază cu Johann Pilipp Kirnberger, un elev al lui Johann Sebastian Bach şi face parte din cercul muzical al prinţesei Anna Amalia, unde muzica lui Bach şi Händel era admirată.

La întoarcerea de la Berlin, în 1777, Van Swieten a fost angajat ca prefect al Bibliotecii Imperiale Austriece, post pe care îl va ocupa până la sfârşitul vieţii, după moartea tatălui său. Ca bibliotecar, el a introdus primul catalog mondial (1780). Bibliotecile aveau şi înainte cataloage sub forma volumelor legate. Inovaţia sa mult apreciată de disciplina denumită astăzi biblioteconomie constă în utilizarea fişelor şi numerelor de catalog, care permiteau noilor apariţii a fi uşor adăugate numeric (cota şi numărul de inventar). Acest tip de catalogare a fost curand adoptat peste tot, incepand cu Franta revoluţionară. Van Swieten a lărgit colecţia Bibliotecii in special prin cărţi de ştiintă, de asemeni prin cărţile bibliotecilor din mănăstirile desfiinţate prin decretele împaratului Joseph al-II-lea.

Colecţia de manuscrise muzicale Van Swieten a devenit referinţă pentru informarea muzicologică. În biblioteca lui Van Swieten studiază Mozart manuscrisul original al fugilor lui Bach; în singurătatea biroului lui Van Swieten cunoaşte Beethoven pe clasicii literaturii universale Homer şi Shakespeare… Prima simfonie beethoveniană poartă de altfel dedicaţia către pasionatul bibliotecar.

În 1780 când Joseph al-II-lea a urcat pe tron, cariera lui Van Swieten a atins culmea succesului. A fost numit consilier de Stat si director al Comisiei de Educatie Naţională in 1781, apoi director al noii Comisii de Cenzura in 1782. Van Swieten era afiliat ideilor împăratului Joseph al-II-lea de a reforma Imperiul iar poziţia sa în guvern era echivalentul de astăzi al postului de ministru al culturii. Van Swieten şi împăratul Joseph al-II-lea împărtăşeau aceeaşi viziune asupra refomei din sistemul educaţional, anume progresul educaţiei elementare şi universitare.

În 1784, Van Swieten a propus ca imperiul austriac să aibă o lege a dreptului de autor. O astfel de lege deja funcţiona în Anglia din 1709. Din Sugestia a fost respinsă de împărat. Dacă legea ar fi fost implementată, cariera compozitorilor tutelaţi de Van Swieten – Haydn, Mozart, Beethoven ar fi decurs mai lin şi cu mai mult succes. Baronul a avut câteva neconcordanţe cu împăratul şi pe tema reformei religioase. După ce Joseph al-II-lea a murit, a fost înlocuit de mai-conservatorul său frate Leopold, care a subminat poziţia lui Van Swieten, eliberându-l din funcţia de cenzor şi director al Comisiei pentru Educaţia Naţională.

În 1785, baronul este numit preşedintele Comisiei oficiale pentru aprobarea de tipărituri. În această calitate a luat contactul cu numeroşi muzicieni, scriitori şi diferiţi artişti. El însuşi era autorul cătorva eseuri şi lucrări de muzicologie, făcând dovada talentului unui adevărat literat.

Gottfried Van Swieten este autorul istoricului oratoriului ca gen muzical. El este acela care a demonstrat că paternitatea oratoriului îi aparţine lui Filip Neri, care a compus în 1530 pentru prima oară o astfel de muzică. În teza de doctorat a lui Van Swieten, muzica se împleteşte cu medicina practicată de tatăl său, aceasta fiind o lucrare mixtă, de muzicologie şi medicină ce poartă titlul Musik und Heilkunst (Muzica şi arta vindecării), primul tratat care se ocupă cu meloterapia ca disciplină experimentală.

Van Swieten a moştenit o avere de la tatăl său şi era plătit bine pentru funcţiile guvernamentale pe care le deţinea. Despre viaţa sa personală, ştim că nu a fost căsătorit, s-a convertit la romano-catolicism – religia de stat a imperiului iar mai târziu a devenit membru al societăţii masonice foarte bine reprezentate în Viena, “Zur Wahren Eintracht”. Prin poziţia sa în loja masonică a avut o atitudine neloială faţă de Mozart şi Beethoven.

Van Swieten l-a întâlnit prima oară pe Wolfgang Amadeus Mozart în 1768, când avea aproape 33 de ani iar Mozart 11. Familia Mozart se afla în turneu, completându-şi faima prin marea capitală austriacă. Potrivit tatălui lui Mozart, Leopold, Van Swieten s-a implicat în planificarea reprezentării în Viena a operei La Finta semplice, blocată de intrigi, ce cunoascuse lumina scenei numai la Salzburg. În 1791, imediat după strămutarea lui Mozart la Viena, Van Swieten l-a întâlnit din nou în salonul contesei Thun, unde cânta selecţiuni din recenta sa operă Idomeneo, în faţa unor importanţi oficiali. Acest eveniment a atras după sine solicitarea operei Răpirea din serai de către împăratul Joseph al-II-lea, moment în care baronul a susţinut propunerea lui Mozart ca opera să fie reprezentată în limba germană. Opera ce a constituit primul mare succes al lui Mozart la Viena, moment în care baronul a susţinut propunerea lui Mozart ca opera să fie reprezentată în limba germană.

Din 1782, Van Swieten l-a invitat pe Mozart să-l viziteze cu regularitate, pentru a verificare şi cânta manuscrisele lucrărilor lui Bach şi Händel pe care la colecţionase în timpul serviciului diplomatic la Berlin. Baronul i-a încredinţat lui Mozart îndatorirea de a transcrie un număr de fugi pentru ansambluri instrumentale, cu scopul de a le putea prezenta audienţei. Mozart reda partituri orchestrale al oratoriilor lui Händel, într-o spontană reducţie pentru pian care cuprindea deopotrivă părţile corale şi solistice. Astfel, este meritul lui Van Swieten de a-i fi facilitat lui Mozart să asimileze adânc muzica baroc în stilul său propriu şi tehnicile tradiţionale de compoziţie, fapt ce a generat apariţia unora dintre cele mei admirate lucrări ale sale: Große messe in C Dur (Marea Missă în do minor, 1784) şi preludiile în genul coralului din Die Zauberflöte (Flautul fermecat, 1791).

La moartea lui Mozart, Van Swieten s-a ocupat de funeralii, a acordat Konstanzei fondurile obţinute prin concertele de binefacere ale Societăţii şi a susţinut pe fiul lui Mozart – Karl – pe toată durata studiilor la Praga.

Mai târziu cu 12 ani faţă de Mozart, Beethoven a frecventat şi el seratele muzicale în şederea sa vieneză. Pentru a-şi manifesta respectul pentru Van Swieten, Beethoven îi dedică prima dintre simfoniile sale.

Relaţia lui Van Swieten cu marii compozitori era aceea de „patronat”. Aceasta nu înseamnă că ei primeau de la baron salariu sau comenzi, ci sume de bani sub formă de îndemnizaţii sau finanţări. Joseph Haydn împărtăşeşte biografului său Georg August von Griesinger (1756-1845) că era „patronat” ocazional cu câţiva ducaţi. Aceasta era o metodă obişnuită, practicată de aristocraţie pentru a finanţa muzicienii. Haydn a primit sume similare de la angajatorul său Nikolaus Esterhazy (1714-1790) sub forma salariului. Relaţia dintre patron şi artist nu era aceea de egalitate socială. O scrisoare a lui Haydn adresată lui Van Swieten în 1801, ne dezvăluie că Haydn nu folosea pronumele personal la persoana a doua singular ci se adresa baronului cu apelativul Excelenţa Voastră.

Seratele muzicale organizate de baronul Van Swieten în locuinţa sa au trezit interesul unor colegi ai săi. La sfârşitul anului 1786, baronul a înfiinţat Gesellshaft der Associierten (Societatea Cavalerilor Asociaţi), o Societate a nobililor iubitori de muzică. Având baza financiară asigurată, baronul a făcut posibilă reprezentarea unor opere integrale. În general, concertele aveau loc în palatele unor personalităţi ale societăţii ori în sala Bibliotecii Imperiale, la Burgtheater sau la Jahn’s Hall. Van Swieten era responsabil cu traducerea libretelor acestor lucrări din engleză în germană, sarcină pe care a îndeplinit-o mai târziu şi pentru Haydn.

În 1776, aflându-se într-o vizită la Viena prin postul ocupat la Berlin, Van Swieten l-a susţinut pe Haydn în faţa unor critici nefavorabile la adresa simfoniilor londoneze din publicaţiile berlineze. Haydn a menţionat notele apreciative ale baronului în caietele sale biografice din 1776 (Tagebücher).

În 1790, după moartea lui Nikolaus Esterhazy (1714-1790), Haydn a devenit compozitor semi-independent, s-a mutat de la Eisenstadt la Viena şi astfel a acceptat patronatul lui Van Swieten. Cu toate că aveau aceeaşi vărstă, baronul îndeplinea rolul de libretist şi şi sfătuitor artistic al compozitorului, patronândul-l ocazional cu o anume sumă de bani. Colaborarea lor a debutat în 1795-1796 cu versiunea micului oratoriul Cele şapte cuvinte ale Mântuitorului. Van Swieten înşăşi a revizuit versiunile utilizate de Joseph Friebert, capelmaistrul catedralei din Passau, unde Haydn a alcătuit propria versiune corală a pasiunii instrumentale din 1785.

Colaborarea lor a condus către realizarea celor două oratorii Die Schöpfung (1798) şi Die Jahreszeiten (1801). Baronul a tradus din engleză în germană şi a adaptat textele iniţiale, unul fiind poemul Paradise lost de John Milton în cazul Creaţiunii şi poemul The Seasons al scoţianului James Thomson pentru Anotimpurile. Baronul a realizat apoi şi varianta engleză a textelor readaptate, din necesitatea publicării şi interpretării lor la Londra (Covent Garden).

Creaţiile de operă comică (Les talents à la mode; Colas, toujours Colas; La checheuse d’esprit – pierdută) şi cele 10 simfonii ale compozitoruilui amator Van Swieten, sunt evaluate de specialiştii drept mediocre . . .

În schimb, Gottfried van Swieten a jucat un rol important în afirmarea creaţiilor unor compozitori contemporani lui, printre care şi Haydn. Practica de a cultiva muzica deceniilor trecute s-a instalat treptat, abia după 1870 lucrări mai vechi au început să domine scena. Baronul şi-a exercitat toată influenţa de care dispunea, pentru cauza muzicii. A fost promotor al muzicii baroce, încurajând tinerii compozitori să studieze stilul şi opera maeştrilor înaintaşi.

Baronul a menţinut o fermă distanţă socială între el şi compozitorii pe care îi patrona, o distanţă împământenită în sistemul de gândire al aristocraţiei austriece în care a fost educat. Sigismund Neukomm (1778-1858) notează că Van Swieten nu era atât prieten cât mai curând patron, consilier şi sfătuitor pentru Haydn şi Mozart. În timpul său, baronul a câştigat puţină afecţiune dar universal respect. Nu era foarte apropiat nici de amicii săi aristocraţi. Deşi rolul său în muzică şi în guvern era proeminent, a evitat societatea saloanelor iar după 1795 era mulţumit să trăiască în solitudine. În ceea ce priveşte libretele oratoriilor pregătite pentru Haydn, implicarea sa a fost substanţială.

Haydn a avut un cult pentru vocea umană, a ştiu să-i păstrundă sensurile, culorile, rigorile. În partiturile vocale semnate de Haydn – cu precădere în oratoriile de maturitate artistică – spirituală Creaţiunea (Die Schöpfung) şi Anotimpurile (Die Jahreszeiten) – descoperim o cunoaştere a tehnicii vocale şi respectul pentru ţesătura vocală adecvată în care interpretul nu doar străluceşte ci şi stăpâneşte unicitatea timbrală prin completa rezonanţă a spectrului armonic.

În munca de elaborare a celor două oratorii, scânteia de geniu a maestrului Haydn a fost permanent alimentată de eruditul Van Swieten, care i-a canalizat efluviul creativ prin prevederile textului în limba germană şi adnotările suplimentare constituite în sugestii despre cum ar trebui aranjate muzical vocile şi instrumentele, despre succesiunea scenelor. Toate aceste erau atent observate de  Haydn.

Vastitatea subiectelor abordate abordat a impus o nouă măiestrie compoziţională strălucitului simfonist Haydn. Inspiraţia şi spontaneitatea caracteristice i-au incitat curajul către noul stil al oratoriului, în care bogăţia imaginilor plastic conturate nu conţineau doar fraze cantabile şi efecte timbrale ci şi interpuneri de planuri vocal – simfonice în forme concise, alternând frazele scurte orchestrale cu cele vocal – solistice sau corale.

Haydn a avut o existenţă atipică, judecând în raport cu obiectivitatea clasică deoarece procesul transformării (neadmis de estetica clasică) în concepţia sa, nu se referea la idealul moral al epocii sale (ideal limitat şi accesibil doar celor cu stare materială bună). Idealul haydnian a trecut dincolo de subiectivismul tradiţiei, a cărei judecată apriorică, nesupusă verificării şi insuficient întemeiată logic, păstra în mod forţat unele stereotipii de gîndire (prejudecăţi). Acest simptom caracteristic tuturor societăţilor bazate pe clase antagonice a fost perceput de gânditorii şi artiştii şi gânditorii din toate timpurile ca pe o astenie socială răsfrântă asupra individului, asupra conştiinţei existenţiale. În atare situaţie, Haydn a intuit perfect sensul reflecţiei existenţiale, întoarcerea spre sursă însemnând nu o abandonare în limitele tradiţionalismului conservator, ci o transcendenţă supraintuitivă. Fără a se considera un metafizician, filozofia de viaţă haydniană a schimbat cugetările paralogismului filozofic (subiect / obiect, conştiinţă /existenţă), anticipând concepţia universală (legea relativului nelimitat) potrivit căreia forma, existenţa şi spiritul oricărei entităţi / univers sunt relative faţă de orice sistem referenţial, ele fiind supuse transformării.

Toate creaţiile haydniene pot fi analizate din acest unghi al obiectivării intuitive, asemenea creaţiilor lui Mozart şi Beethoven. Precursor al ideilor romantic – inovatoare, Haydn a fost conştient de propria valoare artistică dar inteligenţa sa spontană şi caracterul robust i-au condus instinctul spre soluţia ideală existenţială. Compromisurile unei servituţi princiare i-au asigurat baza materială pentru care Mozart a plătit cu propria viaţă…

În spatele unei aparenţe conservatoare şi lipsită de libertăţi, spiritul haydnian a evoluat odată cu societatea austriacă, ale cărui contraste psihologice le-a simţit în mod imanent acţionând în sinele fiinţei sale. Transformarea supraempirică ce s-a produs după anii 1790, pe care însuşi compozitorul a consemnat-o în paginile celor două Tagebücher, constituie experienţa suprasensibilă a evoluţiei sale creatoare.

Gândind la vulcanicul Beethoven, la capriciosul Mozart pe care baronul de asemeni i-a patronat, în mod evident gradul cel mai ridicat de compatibilitate în plan temperamental a fost fructificat în relaţia de colaborare cu Haydn. Prin firea sa blândă, liniştită, voiasă, bonomă, ce vorbea despre adâncimi de sens existenţial, Haydn a conferit un plus de echilibru şi căldură sufletească atmosferei de lucru sobre şi austere promovate de baron. Compatibilitatea dintre cele două personalităţi puternice dă roade frumoase în câmp poetic – muzical, colaborarea lor înregistrând în decursul vremii deopotrivă beneficii şi dezacorduri, nu atât de factură morală sau temperamentală cât de concept creativ. Din travaliul uneori dureros, s-au născut “copiii” Creaţiunea şi Anotimpurile, ca mărturie a faptului că geniul reclamă spiritualitate. Ambele premiere ale capodoperelor (Creaţiunea – 29 aprilie 1798, Anotimpurile – 24 aprilie 1801) au fost sponsorizate de nobilii din Gessechaft der Associirten, Societatea creată de van Swieten, care au plătit generos pentru a ocupa un loc în palatul Schwartzenberg.

Liberalizarea treptată a artelor a condus la afluenţa publicului larg în sălile de concert şi admisiunea oricui este posesor de bilet. După mai bine de două sute de ani ai evoluţiei gândirii civilizaţiei omeneşti şi în pofida nivelului elevat al performanţei artistice, arta muzicală este şi va fi mereu “patronată” . . .

Drd. SIMONA  NICOLETTA  JIDVEANU

Soprană

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s