Psalmii lui David – temelia, stâlpul şi acoperământul cântării creştine

Standard

Stimată doamnă Anghelescu,

 

            Vă felicit din nou, cu mult entuziasm, pentru bogata dvs. activitate dvs. din cadrul revistei online  „No 14 Plus Minus” pe care o redactaţi şi  în care, lună de lună,  publicaţi lucrări diverse  –  texte, studii, anunţuri, înregistrări, partituri.

            În acest caleidoscop un loc deosebit îl au înregistrările de muzică bizantină română ca,  spre exemplu, cea din 10 octombrie 2014 cu „Pripelele lui Filotei Monahul” (terminologia exactă este „Pripelele lui Filotei Monahul de la Cozia”, pentru a-l diferenţia pe acest Filotei Cozianul din secolul XIV/XV, autorul Pripelelor, de celălalt Filotei sin Agăi Jipei din Bucureşti din secolul XVIII, autorul românirii cântărilor din biserica ortodoxă română). Am admirat Pripelele în interpetarea corului Te Deum Laudamus şi a solistului Pr. Zaharia Matei  sub conducerea dirijorului Dan Mihai Golea.

            În internet-YouTube mai circulă şi alte interpretări ale Pripelelor lui Filotei Monahul de la Cozia, în variante asemănătoare celei publicate de dvs. ca, spre exemplu, cea a Corului Seminarului Râmnicul Vâlcea, cea a Corului Vox Medicalis, cea a Corului din Barcelona… Nu toate din acestea respectă ordinea desfăşurării rânduite a celor trei elemente constitutive ale Pripelei :căci  întâi vine Stihul psalmic, apoi Pripeala propriu zisă, apoi Aliluia. Nu toate înregistrările publicate declară data, locul şi ocazia înregistrării, nu toate arată cine este autorul partiturii utilizate, nici una nu e însoţită de partitură.

            Cunosc Pripelele din cadrul studiilor mele particulare de bizantinologie. Am avut marea şansă să am ca mentori în ale muzicii psaltice personalităţi ca Preotul compozitor Ion Popescu-Runcu (1901-1976),  bizantinologul Grigore Panţîru (1905-1981) şi mai cu seamă  etnomuzicologul şi bizantinologul Gheorghe Ciobanu (1909-2000), primul fiindu-mi şi unchi, iar ultimul şi pacient, dascăl, şi prieten.

 1

Etnomuzicologul şi bizantinologul român  Gheorghe Ciobanu

(1909-2000)

            Încă înainte de plecarea mea din Ţară în 1973 şi stabilirea în Germania am întreţinut o vie legătură cu Gheorghe Ciobanu pe cale directă, legătură pe care am continuat-o prin corespondenţă în cadrul activităţii mele de dirijor de cor şi compozitor. În repertoriul corului de cameră german „Collegium Byzantinum – Aachen/Aix la Chapelle” înfiinţat de mine în 1978 am inclus lucrări bizantin-române, aproape exclusiv cântări psaltice provenite din vechi manuscrise de la Iaşi, Cozia, Putna, Bucureşti puse la dispoziţie de Gheorghe Ciobanu şi acoperind o perioadă de aproape 1000 de ani. În virtutea acestei activităţi, şi pe baza unei documentări corespunzătoare, am ajuns la realizarea de compoziţii  şi interpretări proprii ale unei serii de vechi cântări psaltice, printre care şi  compoziţia corală intitualtă „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David – Pripele.” Această compoziţie este o suită de melodii atribuite lui Filotei Monahul de la Cozia. Împreună cu alte compoziţii în acelaşi stil, lucrarea a fost prezentată în primă audiţie în 1983 şi înregistrată pe discuri în acelaşi an în cadrul unei „Antologii de muzică bizantin-română”  (Ein Jarhrtausend rumänisch-byzantinischer Musik) publicată de „TABOR – Ton Archiv zum Byzantinisch-Ostkirchlichen Ritus” – o  instituţie germană de prim rang care posedă cea mai mare colecţie din lume de înregistrări de muzică bizantină. Compoziţia „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David -Pripele”, ca şi multe alte lucrări corale din aceeaşi Antologie iscălite de mine, este rezultatul colaborării pe plan muzicologic cu Gheorghe Ciobanu. 

            Având în vedere importanţa cu totul deosebită a Pripelelor lui Filotei Monahul de la Cozia ca primă creaţie literar-muzicală apărută pe pământ românesc de către un român, m-am gândit că ar putea să fie interesant pentru unii din cititorii Jurnalului dvs. să compare varianta mea de Pripele cu cea publicată de dvs. în octombrie în Jurnal, precum  şi cu cele publicate în YouTube.  

            În acest scop vă trimit anexat, în vederea postării în unul din numerele viitoare ale Jurnalului, partitura şi înregistrarea lucrării corale  „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David – Pripele”, dimpreună cu  studiul meu  „Psalmii lui David –  temelie, stâlp şi adăpost ale cântării  creştine – Cazul Pripelelor lui Filotei Monahul de la Cozia”. Acest studiu va fi inclus în „O Introducere la Psaltirea Renascentistă Franceză şi la versiunile ei româneşti”, lucrare aflată, după cum ştiţi,  în curs de elaborare.

Cu deosebită stimă,

Mircea Valeriu Diaconescu

Aachen, Germania

 P.S. Înregistrarea din 1983 a lucrării corale a fost făcută în biserica Salvator din Aachen şi a avut ca interpreţi pe soliştii Mihaela Ionescu – Sopran şi Mircea Duţescu – Bariton şi Corul Collegium Byzantinum – Aachen / Aix la Chapelle dirijat de Mircea Valeriu Diaconescu.

Partitura lucrării în format PDF:

Mircea Valeriu Diaconescu – Adu-ti amine, Doamne, de David

*

Psalmii lui David – 

temelia, stâlpul şi acoperământul cântării creştine

Cazul Pripelelor românului Filotei Monahul de la Cozia

(Notă de lucru pentru „O introducere la Psaltirea Renascentistă Franceză

şi la versiunile ei române”)

 

                                                            Acel „Ceva” ce precede şi adăposteşte noile cântări creştine este Psalmul

(Gheorghe Ciobanu)

 

Apariţia, creşterea şi dezvoltarea cântării bisericeşti creştine s-au făcut în directă legătură şi continuitate cu tradiţia sinagogală.

Se ştie că Isus şi Apostolii au practicat cântarea din Templu şi din Sinagogă.

Apostolul Pavel îndeamnă, în epistolele sale către bisericile iudeo-creştine din Efes şi Coloseni, pe credincioşi să se energizeze reciproc prin cântarea de Psalmi (psalmoi), Cântarea de laudă (hymnoi) şi Spiritualuri (odae pnemautikai).  Dacă la prima categorie – cea a Psalmilor – vechiul caracter biblic este evident, şi dacă la Cântările de laudă – poziţie secundă  în enumerarea Apostolului – caracterul lor poate fi considerat tot biblic, vechi-testamentar, în schimb, la cea de a treia categorie – Cântări duhovniceşti – se poate admite că ele aparţin unor creaţii noi, poate chiar ad-hoc, creştine, nou-testamentare, cu text extra-biblic.

 

Psalmii

În ce priveşte categoria primordială a Psalmilor Vechiului Testament, prezenţa lor masivă în slujbele religioase creştine a fost esenţială, obligatorie, de la sine înţeles, pentru afirmarea Bisericii ortodoxe încă de la începuturile ei. La adăpostul Psalmilor a putut apare şi s-a putut dezvolta un repertoriu imnologic sacru creştin. Fără acest adăpost, noile cântări creştine nu ar fi putut căpăta caracter legal, canonic.

De la început, Psalmii au fost, în întregimea lor, cântaţi sau recitaţi în biserica creştină. Ei constituie iscălitura, ştampila, aprobarea dată noilor cântări creştine de a fi cântate în biserică. Creaţiile creştine din pericope, din imnuri, din tropare, condace, din stihiri, canoane sunt dezvoltări ale muzicii tradiţionale sinagogale. Până şi celebra Ectenie Mare (Ectenia Păcii) nu este decât o preluare modificată a „Rugăciunii celor 18 Cereri” (Şemone esre) din Sinagogă [1].

În cântarea bisericească ortodoxă întâlnim Psalmi, de exemplu :

– În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur:

Doamne, miluieşte (cântat la Ectenia Mare, este o preluare modificată a Psalmului 135: „Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui”).

Binecuvintează, suflete al meu pre Domnul, şi toate dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Bine-eşti-cuvântat, Doamne (cântat la Antifonul 1, este luat din Psalmul 102, 1).

Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie (cântat la Răspunsuri înainte de citirea Evangheliei).

Pre Tine Te lăudăm…, Doamne (cântat după Crez).

Bine-este-cuvântat Cel ce vine în numele Domnului (cântat după rugăciunea Tatăl nostru, luat din Psalmul 117, 26).

Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n veac (cântat după Împărtăşire).

Iubi-Te-voi, Doamne (cântat la Sărutul păcii din Liturghia credincioşilor, înainte de Crez, luat din Psalmul 17, 1).

– În Vecernie:

Psalmul 1: Fericit bărbatul.

Psalmul 102: Binecuvinzează, suflete al meu pe Domnul  şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui.

Psalmul 103: Binecuvintează, suflete al meu pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte.

Psalmii 140, 141, 129: Stihurile de la Doamne, strigat-am.

            Psalmii de la prochimenonul serii, de ex. pentru vecernia de vineri Ps. 57,1: Dumnezeule, Sprijinitorul meu eşti Tu şi mâna Ta mă va întâmpina.

– În Utrenie:

Hexapsalmul (Psalmii 3, 37, 62, 97, 102, 142), citit.

Catisma zilei (una din cele 20 catisme în care sunt împărţiţi cei 150 de psalmi), citită.

Psalmii cântaţi de la utrenia sărbătorilor mari:

Psalmii de la Polieleu

Pripele şi Mărimuri [2]

 

Cântarea de laudă

Dacă luăm acum în consideraţie Cântarea de laudă din imnologia iudeo-creştină – a doua categorie pomenită de Apostol – aceasta ar echivala cu forma imnică bizantină a Canonului, în care cea mai mare parte din cele nouă Ode ale Canonului prezintă figuri şi evenimente biblice vechi-testamentare comentate poetic din perspectivă creştină.[3]

Dezvoltarea acestei teme este rezervată pentru o altă notă de lucru.

 

Cântările duhovniceşti

Cea mai interesantă în contextul strânsei relaţii dintre cântarea iudaică şi cea creştină, în speţă dintre psalmul lui David şi pripela lui Filotei Monahul de la Cozia, este însă ideea preluării modificate a Cântărilor duhovniceşti proto-creştine de către Biserica grec-ortodoxă. Subiectivitatea şi libertatea de expresie a Cântărilor spirituale explică dezvoltarea, de la micro la macro, ca a grăuntelui de muştar, a tezaurului liturgic specific bizantin, de la imnul monostrofic (Tropar), la Condac, la Odă, la Canon, la cântările numite „Stihiri”, acestea din urmă  fiind de fapt comentarii poetice creştine dezvoltate ale „stihurilor” (versetelor) ebraice.

În acest sens o mărturie, un argument istoric, indirect ne este furnizat de cântările sectei iudaice din Alexandria a Terapeuţilor. Principala noutate liturgică a acestei secte constă din improvizarea de noi cântări cu tentă parabiblică, creaţii amplu stimulate de conducătorii sectei. Cine a trăit o slujbă religioasă performată de adepţi ai mişcării „Jews-for-Jesus” din America de azi, nu va putea să tragă altă concluzie decât că inspiraţia divină nu s-a limitat niciodată la Psalmi şi la strict textul Bibliei.[4] Şi la Terapeuţi, ca şi la Jews-for-Jesus, asistăm exact la aceeaşi intrare în transă colectivă cu ajutorul muzicii vocale şi instrumentale, în vederea comunicării directe cu Dumnezeu.

Poate că tocmai această tradiţie iudaică a fost preluată, chiar dacă în formă modificată, în biserica creştină primară. Modelul Cântărilor duhovniceşti pomenite de Apostol ar echivala cu primele imnuri creştine ca, de exemplu, în „Lumină lină”  din sec. III / IV, probabil cel mai vechi imn creştin, şi mai târziu cu formele poetic-melodice bizantine al Condacului ca, de exemplu, în condacele lui Romanos Melodus, spre exemplu în condacul Naşterii Domnului „Fecioara astăzi”.

În aceeaşi categorie de cântări creştine create după modelul Cântărilor duhovniceşti sinagogale se pot include şi Pripelele, formă poetic-melodică originală românească creată de Filotei Monahul de la Cozia.

Se cunoaşte ce importanţă mare au în Noul Testament referirile la versetele de psalmi. Concordanţa cu Psalmii constituie pecetea, iscălitura aprobatoare, O. K. -ul dat de biserică tuturor noilor creaţii imnologice creştine. Pentru Sfinţii Părinţi – ca Hristostom, Augustin –  Psaltirea constituia, împreună cu Decalogul – autoritatea de referinţă principală în creştinism.

Dar prezenţa tradiţiei sinagogale în biserica creştină născândă nu se limita la masiva utilizare a cântării de psalmi în liturghie. Exemplu este „Pripeala” – la plural „Pripelele” – prima formă poetic-muzicală de cântare bisericească cunoscută, născută pe pământ românesc, la Mânăstirea Cozia din Valahia, de către un român, Filotei Monahul de la Cozia, la începutul secolului al XV – lea. Şcoala de la Cozia precede cu circa 50 de ani creaţiile psaltice româneşti ale mitropolitului Kyr Gheorghie, cu circa 100 de ani pe cele ale şcolii de la Putna ale lui Eustatie Protopsaltul, cu circa 300 de ani pe cele ale şcolii de la Bucureşti ale lui Filotei sin Agăi Jipei.

Ideea că orice formă nouă de creaţie imnică creştină nu s-a putut instala în biserică decât sub protecţia Psalmului, această idee se desprinde cu uşurinţă la o analiză a Pripelelor  lui Filotei Monahul de la Cozia.

Despre Mânăstirea Cozia se ştie că este este una din cele mai vechi pe tărâm românesc. Situată pe malul Oltului, ea a fost zidită între 1387-1391 şi a fost ctitorită de  Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti (1355-1418).

Despre Filotei Monahul de la Cozia (sec. XIV/XV) se ştie că a fost un demnitar (logofăt) la curtea de la Târgovişte a Domnitorului Mircea cel Bătrân.

Despre Pripelele acestui Filotei se ştie că ele s-au răspândit şi la popoarele slave, la sârbi, la bulgari, la ruşi datorită limbii slave în care au fost scrise, limbă liturgică la români până în secolul al XVII-lea, limbă sacră, ca şi limba greacă şi latină, limbă de circulaţie universală. Pripelele lui Filotei Monahul de la Cozia se cântă până azi, în versiuni cu textul în limba română, cu neînsemnate diferenţe, în toate regiunile locuite de români

Circulaţia textului Pripelelor s-a făcut prin manuscrise copii – originalul nu se păstrează. Cel mai vechi manuscris-copie este cel din 1437. Cât priveşte melodia Pripelelor, aceasta  a circulat pe cale orală până în secolul al XIX -lea, când a fost fixată ân scris de diverşi psalţi români în variante foarte puţin diferite unele de altele.

2

Facsimilul în alb negru cu fila a doua a Manuscrisului românesc nr 35 aflat în Biblioteca Mânăstiri Sinaia, cu o variantă a  Pripelelor lui Filotei de la Cozia, copie scrisă la 1873 de dascălul Gheorghe Căciulă, „cantor săcelean”, „dascăl muscelean”,  întâlnit şi la Pietroşiţa ca dascăl şi autor de muzică psaltică.

Primele două rânduri conţin Stihul „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David” (Psalmul 131,1), ultimile trei Pripeala „Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie”.

Notaţia muzicală neumatică apare sub text.

(Sursă: Vasile Vasile, Un valoros şi inedit fond de manuscrise muzicale de la Mănăstirea Sinaia, Revista Muzica nr. 2/2012, p. 135)

 

Important de constatat în facsmilul de mai sus este ordinea corectă în care este redată desfăşurarea Pripelelor: Mai întâi Stihul („Adu-Ţi aminte, Doamne de David”) şi după stih Pripeala propriu zisă („Bucură-te, ceea ce eşti…”). Textul e redat de copistul Căciulă  într-un ciudat amestec de literaţie cirilică cu literaţie latină: „A Dўзi amiншє Doamнє De David щi дє шoaшє блынDeзiлє Lui…”

Ca şi alte forme de cântare bisericească grec-ortodoxă,  Pripelele lui Filotei Monahul de la Cozia constituie o dovadă peremptorie a primordialităţii Psalmilor în cult şi a rolului lor de autoritate supremă în ce priveşte aprobarea utilizării în cult a noilor forme imnologice creştine.

Mult timp confundată cu Polieleul, Pripeala – formă originală românească de creaţie imnologică creştină, – a fost denumită corect, categorisită şi explicată de Tit Simedrea şi apoi de Gheorghe Ciobanu. În studiul său, acesta din urmă aduce o lumină nouă în ceea ce priveşte rolul Psalmilor ca adăpost şi garanţie de dreaptă credinţă, de sprijin, în dezvoltarea creaţiei imnologice bisericeşti creştine în general.

Redau în continuare detalii semnificative din lucrarea lui Ciobanu [5] privind preluarea în biserica creştină a creaţiei imnice sinagogale şi legătura indisolubilă dintre Stihul psalmic şi Pripele, dintre Stihul psalmic şi Antifon, dintre Stihul psalmic şi Polieleu, dintre Stihul psalmic şi Stihiră…

Istoriografia românească consideră Pripelele monahului Filotei de la Cozia ca cea mai veche creaţie poetică [literară cultă] românească destinată cântării bisericeşti.[6] Până în 1846 Pripelele însoţite de muzică au circulat  pe cale orală. Cel mai vechi manuscris cunoscut care conţine textul  originar în slavă este o copie care „datează, pare-se, din anul 1437 în care a fost scris un Stihirar kriukovyi – Ms. 407 – păstrat în Biblioteca lavrei Troiţa-Sergiev” (după Tit Simedrea, Filotei Monahul de la Cozia, în „Mitropolia Olteniei”, 7  (1955), nr. 10-12, p. 529) (Ciobanu, p. 269).

Melhisedec Ştefănescu (1823-1892), episcop de Roman şi om de ştiinţă, este primul care,  pe baza unui manuscris cumpărat de el şi în care se menţionează că Pripelele aparţin lui „Kyr Filotei monahul, logofăt fostului Mircea  voivod”,  afirmă că aceste creaţii literare aparţin unui român. Manuscrisul respectiv se află la Biblioteca Academiei Române sub cota ms. sl. 727 (id.).

Ceea ce-l determină pe Ciobanu să redacteze în 1977 amplul său studiu asupra Pripelelor, este dezordinea, superficialitatea, incompetenţa în domeniu întâlnite la mulţi cercetători români, faptul că „oamenii nu se ostenesc să verifice datele pe care le preiau.”

(id., 270). În această categorie Ciobanu menţionează greşelile cu privire la Pripele făcute de cercetători ca, între alţii, P. P. Panaitescu (în 1953 care confundă pripelele cu polieleul), Ecaterina Piscupescu (în 1939, idem), N. Cartojan (în 1940, idem), G. Breazul (în 1954, 1960, 1970 idem ), R. Ghircoiaşi (în 1963, idem), L. Gáldi (în 1971, idem), O. L. Cosma (care în 1973 interpretează  necorespunzător termenii liturgici) (id., 270).

Ciobanu diferenţiază termenii de polieleu şi de pripele după cum urmează:

Polieleul  propriu zis este o cântare cu bază psalmică care se cântă la utrenia praznicelor împărăteşti şi a sărbătorilor sfinţilor mai importanţi („sărbătorile mari”). El este alcătuit din doi psalmi: Primul este Psalmul 134[7] „Lăudaţi numele Domnului, lăudaţi, robi pe Domnul” (numit şi „Polieleul Robii Domnului”) cu 21 de versete, iar al doilea este Psalmul 135 „Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui” cu 26 de versete.[8] Cei doi psalmi aparţin Catismei a 19-a. Fiecare verset (stih) psalmic este urmat de aclamaţia „Aliluia” (în ebraică Aliluia înseamnă Lăudaţi pe Domnul), drept pentru care psalmii 134 şi 135 se numesc şi „psalmi aleluiari”.  Pe vremuri erau cântate toate versetele (stihurile) acestor psalmi, azi numai 8 („stihuri alese”).  Versetul sau stihul corespunde unei strofe. Tradiţional, polieleul se cântă antifonic de către două grupe: cea din strana dreaptă şi cea din strana stângă, de obicei se începe cu strana dreaptă. Din punct de vedere stilistic, melodia versetelor Psalmului 134 este melismatică, adică în stil papadic, în timp ce cea a versetelor Psalmului 135 este silabică: în stil irmologic. De obicei polieleul propriu zis se termină cu cântarea „Slavă… Şi acum… „ (id., 272).

În afară de Polieleul propriu zis (psalmii 134 şi 135 cuplaţi), Ciobanu diferenţiază Polieleul care se cântă la utrenia praznicelor Născătoarei de Dumnezeu. El este alcătuit din versete (stihuri) ale Psalmului 44 „Cuvânt bun răspuns-au inima mea”, însoţite de laude la adresa Născătoarei de Dumnezeu. La mânăstiri acest polieleu se cântă după psalmii 134-135, la bisericile de mir fără ei. Stihurile se cântă tot antifonic şi tot urmate de aclamaţia Aliluia (id., 274).

În sfârşit mai există, arată Ciobanu, şi un al treilea polieleu bazat pe versetele Psalmului 136 „La râul Vavilonului”, care nu se cântă decât în trei duminici din anul liturgic : Duminica Fiului risipitor, a Lăsatului sec de carne şi a Lăsatului sec de brânză (id., 276).

Până în secolul XIV polieleul era urmat de „psalmii aleşi”, 20 la număr, alcătuire a Patriarhului Nichifor Vlemides din sec. XII / XIII, câte un „psalm ales” pentru fiecare din cele 20 de sărbători mari stabilite. Fiecare verset din psalmul ales era urmat de aclamaţia Aliluia. Începând cu secolul al XV – lea psalmii aleşi erau cântaţi împreună cu Pripelele (id. 277).

Trecând la clarificarea termenului de Pripeală-Pripele, Ciobanu (id., p. 278) preia integral definiţia dată de  Tit Simedrea (numele acestuia apare uneori şi ca S. Teodor):

„Pripelele sunt mici tropare [strofă formată de obicei din două versuri[9]] care se cântă cu stihuri alese din psalmii întocmiţi de Nichifor Vlemides după polieleul sărbătorilor domneşti, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor cuvioşi şi mucenici mai însemnaţi” (S. Teodor, Filotei monahul de la Cozia, în „Mitropolia Olteniei”,  R. Vâlcea, 6, 1954, nr. 1-3, p.35 ).

Ciobanu observă că „Stihurile se cântă  asemenea tuturor stihurilor care preced stihirile de la vecernia şi utrenia Învierii sau utrenia  Sfinţilor”. Prima pripeală se cântă la prima sărbătoare importantă a anului bisericesc care începe la 1 septembrie, deci la 8 septembrie – Praznicul Naşterii Maicii Domnului (id.).

Filotei a scris cel puţin 20 de Pripele – câţi Psalmi aleşi – cel mult 29. „Azi numărul Pripelelor – deci al sărbătorilor care au „Mărimuri” la Polieleu – este mai mare”, spune Ciobanu, la Pann: 30, la Suceveanu: 39, în Antologia de la Buzău 1856: 43 (id.).

 

Rolul adăpostitor al Psalmului în creaţiile imnologice creştine

Vorbind despre semnificaţia cuvântului Pripeală – care ar deriva de la verbul slav pripeati, Ciobanu aduce în discuţie două idei importante a căror semnificaţie merită o dezvoltare mai mare. Una din idei este preluată de Ciobanu de la slavistul român  Pandele Olteanu; este vorba de Precesiunea psalmului, precesiunea stihului, în raport cu noua creaţie imnologică creştină (stihiră, pripeală, antifon…). Cealaltă se datorează preotului Petre Vintilescu; este vorba de  Adăpostirea acordată de psalm noilor creaţii imnologice creştine.

Olteanu arată – într-o comunicare personală către Ciobanu – că pripeati înseamnă „a cânta împreună cu ceva cântat mai înainte”. „Acel ceva cântat mai înainte”, spune Ciobanu, „este Psalmul”(id.).  Identificăm aici ideea mare a Precesiunii psalmului.

Vintilescu, pe de altă parte, subliniază lucrul bine ştiut că „încă de la început noile creaţii creştine erau „„adăpostite”” la autoritatea textelor biblice cântate, pentru că altfel nu aveau şansa de a fi acceptate. Troparele – primele creaţii creştine -, ca şi stihirile de mai târziu, erau ataşate de psalm, trecând cu timpul pe prim plan, emanicipându-se şi nemaireţinând din psalmul care le preceda decât un stih”  (citat de Ciobanu după P. Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual…, Bucureşti, 1937, p. 60). Ciobanu spune: „Filotei, autorul Pripelelor, procedează în acelaşi fel, legând creaţiile sale de „„psalmii”” lui Nichifor Vlemides care fuseseră acceptaţi în cult, probabil fără nici o opoziţie, tocmai pentru că proveneau din psalmii biblici. Cu timpul, la fel ca şi troparele, pripelele se emancipează, se impun faţă de psalmii aleşi, reţinând doar câte 6 stihuri pentru fiecare sărbătoare” (id.).

Reluând remarca lui Tit Simedrea, Ciobanu arată că „iniţial pripelele constau dintr-un singur tropar (strofă) pentru fiecare sărbătoare din cele 20 pentru care a scris Filotei. La sfârşitul secolului al XVI – lea s-au adăugat la ruşi, de către „fericitul Macarie”, câte un nou tropar la fiecare sărbătoare pentru care exista o pripeală, tropar numit de ruşi „veliceanie”. Termenul apare alături de cel de „Mărimuri” în Psaltirea de la Neamţ din 1817… Noile tropare ale lui Macarie au fost preluate şi de români. Când sunt folosite, ele preced deobicei creaţiile lui Filotei şi au fost numite „Mărimuri” sub influenţa curentului latinist: „Mărimu-te pre tine…”. Prin imitaţie, pripelele au fost denumite „„Mărimuri””. Aşadar, termenii: pripele (sau pripeale), veliceanii (sau veniceanii), mărimuri şi stihiri care se cântă după polieleu, denumesc aceleaşi mici tropare care se cântă, precedate de versete din „psalmii aleşi”, după polieleu” (id., 279-280).

În ce priveşte autorul troparelor reţinem că în  lucrarea corală „Adu-Ţi aminte, Doamne de David – Pripele”acesta este  Filotei Monahul de la Cozia în ce priveşte poziţiile 1, 2, 3, 6, 7,  şi, probabil, Fericitul Macarie în ce priveşte poziţiile 4, 5.

Traducerea cântărilor din slavă în română, parafrazarea lor, se face la începutul secolului al XVIII -lea, cu care ocazie numărul silabelor ajunge, de la 30-40  în slavă, la circa 70 în română. „Cu toate acestea, melodia rămâne în esenţă aceeaşi pentru toate troparele.” În  Ideomelarul său din 1856 D. Suceveanu nu a creat melodii noi, ci doar le-a românit (id., 282).            Obligaţia de căpetenie era transferul integral al tuturor ideilor din text, fără adausuri, fără omisiuni, de unde şi caracterul lor de proză în contrast cu poezia orioginară.

În ce priveşte vechimea melodiilor care au circulat odată cu textele, Ciobanu confirmă pe Tit Simedrea, că Pripelele au fost scrise de la început în slavonă şi că au avut de la început melodia lor, odată cu textul „şi în stilul muzicii care se practica în Ţara Românescă şi care era de origină bizantină. Răspândirea Pripelelor la popoarele  slave a fost atât a textului, cât şi a muzicii.” (id., 283).

În momentul redactării lucrării sale, Ciobanu nu  a avut la dispoziţie pentru exemplificări decât publicaţiile din secolele XIX şi XX cu melodiile în notaţie lineară pe care le-a preluat ca atare. Mai recent au fost date publicităţii manuscrisele din Biblioteca Mânăstirii Sinaia. În Manuscrisul român 35 al acestei biblioteci se află la pagina 2 melodia la „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David” în notaţie neumatică efectuată de dascălul Gheorghe Căciulă (vezi mai sus facsimilul).

Comparararea  variantelor aflate în circulaţie ţine seamă, arată Ciobanu, de specificul celor două forme bizantine (greceşti) cunoscute sub denumirea de Irmos  şi de Automelă. Irmosul – melodia primului tropar (strofă) a fiecărei Ode[10] din Canon[11] devine model pentru toate celelate tropare (strofe) ale odei respective. La fel, melodia Automelei – melodia originară a unui tropar  – este folosită în alte cântări numite în greacă Prosomii, în slavă Podobii, în română Asemănânde. Ambele forme respectă cele două legi, cea a izosilabismului (acelaşi număr de silabe cu numărul de silabe din strofa model) şi a homotoniei (aceeaşi linie melodică). „ În traducerile făcute [din limba greacă] în limbile slavonă şi română, nu s-au putut respecta totdeauna menţionatele legi”, spune Ciobanu, „din care cauză textele traduse sunt uneori mai lungi sau mai scurte decât modelele lor bizantine [greceşti]. Cu toate acestea, melodia  automelei indicate se păstrează, lungindu-se sau scurtându-se fraza melodică după cerinţele textului, dar păstrându-se stâlpii melodiei [ambitusul], sistemul cadenţial şi formulele melodice specifice. Pripelele lui Filotei sunt create exact după principiile Odelor din Canon şi ale Prosomiilor. Aşa fiind, iniţial s-au cântat toate pe aceeaşi melodie…” inclusiv Mărimurile, îmbrăcând însă forme diferite, în variante, în funcţie de limbă, loc (id.).

În ce priveşte glasul melodiilor pripelelor (ehul), Ciobanu apreciază că acesta este unul şi acelaşi, şi anume glasul întâi autentic (1A). Formula melodică la melodiile 1, 2, 3, 6, 7 din „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David” este pe re (structura glasului întâi A1). La melodiile 4 şi 5 se schiţează tot glasul pe re „dar lasă impresia cadenţării la do şi a unui acord major, probabil sub influenţa muzicii armonice” (id., 291).

Concluziile studiului lui Ciobanu sunt că „Filotei monahul… a creat odată cu textele Pripelelor şi melodia pe care acestea s-au cântat; că melodia care circulă în prezent… este vechea melodie creată  de Filotei; că melodia pripelelor reprezintă cea mai veche creaţie muzicală românească din câte cunoaştem până azi”.

Întrebarea care se pune cu privire la forma literară a Pripelelor este dacă această formă  aparţine prozei sau poeziei?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să analizăm textul, luând în consideraţie numărul de accente incizice pe vers, una din principalele caracteristici lirice al prozodiei  psalmului. Acest caracter, propriu poeziei orientale ca şi parallelismus membrorum, se poate urmări şi în cazul traducerilor în română a textulului ebraic. În timp ce parallelismus membrorum  se poate asimila cu rima din poezia modernă sau din poezia populară – unde versul 1 are rima a, versul 2 are rima a,  numărul de accente principale pe vers (accente de incize) se poate asimila cu ritmul acesteia.

Pentru exemplificare redau mai jos analiza primului bloc de Pripele din lucrarea corală „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David” constituit din 3 elemente: Stih – Pripeală – Aliluia.

  1. Stihul: Psalmul 135, versetul 1 cu două versuri : Versul 1: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David” şi versul 2: „şi de toate blândeţile lui”[12]

Versul 1 conţine trei incize, fiecare inciză cu accentul  incizic pe vocalele I, OA, I                        a  – du-ţi  a – mIn – te, //  dOAm – ne, // de  da – vId

tempoul este allegro, stilul este irmologic-ecfonetic (silabic).

Versul 2 conţine două incize, fiecare cu accentul său incizic pe vocalele: OA, E :

şi  de  tOAte // blân – dEţi – le  lui

tempoul este moderat, stilul stihiraric (uşor melismatic).

  1. Pripeala propriu zisă cu 4 versuri: Versul 1: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar”,

versul 2: „dăruită, Marie”, versul 3: „Domnul este cu tine” şi versul 4: „zicând, şi prin tine cu noi”.

            Versul 1 cu trei incize, fiecare inciză cu accentul incizic pe vocalele: U, E, A :

bUcu – ră – te, // ce – ea  ce  Eşti //  pli – nă  de  dAr

tempo este allegro, stilul irmologic-ecfonetic.

Versul 2 cu două incize cu accentele pe vocalele I, I:

dă – ru – Ită, // ma -rIe

                        tempo moderat, stilul stihiraric-papadic (melismatic).

Versul 3 cu trei incize cu accentul incizic pe vocalele: O, E, I :

dOm – nul // es – tE[13] //  cu  tIne

                        tempo este moderat, stilul stihiraric-papadic

Versul 4 cu 3 incize cu accentul incizic pe vocalele: Â, I, OI

zi – cÂnd, //  şi  prin  tIne // cu  nOI

                        tempoul este moderat, stilul este stihiraric.

 

  1. Aliluia cu un singur vers format din 5 silabe şi o singură inciză cu accentul pe U:

                   a – li – lU – i – a

Există aşadar, după cum cer legile poeziei orientale, un ritm bazat pe un număr precis de accente principale (accente de inciză), şi nu pe o alternanţă regulată de silabe accentuate şi neaccentuate, aşa cum cer legile poeziei renascentiste.[14]

 

Ar mai  trebui adăugată o notă referitoare la  tratarea componistică şi la maniera de interpretare ale lucrării exemplificate, „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David – Pripele”.

În general, partitura din documentele originare ale cântărilor bizantin române nu conţine decât linia melodică, ceea ce presupune că maniera de interpretare arhaică era pe vremuri pur monodică. Trebuie să recunoaştem că, în ciuda unor frumoase calităţi vocale şi în ciuda unei frazări cu bune contraste ritmice şi agogice, maniera concertistică de interpretare arhaică – aşa cum apare în exemplele de Pripele care circulă în YouTube – provoacă plictiseală în auditor, chiar dacă melodia este însoţită de ison. Adaosul isonului este, probabil, o facere mai târzie. Oricum, punerea isonului la o melodie înseamnă deja intervenţia creatoare a unui compozitor, fie că e vorba de un ison pe o singură notă (ison staţionar) sau pe mai multe (ison schimbat), fie că e vorba de un ison multiplu (ison acordic). Ştim de la Pitagora că nu există sunet muzical pur, gol. Îndată ce apare pe lume un sunet muzical, el este îmbrăcat imediat într-o coloană de sunete complementare: sunt armonicele superioare şi inferioare. Melodia însăşi este creaţia unui sunet fundamental, de la care pleacă şi la care revine. Adăugarea isonului la un sunet al melodiei diferit de ison provoacă, prin rezonanţă, apariţia unui al treilea sunet diferit de cele două. Rezultă un complex sonor, de obicei un acord consonant. Celulele din organul Corti din urechea internă receptează acest complex sonor, iar creierul îl prelucrează şi-l  integrează, dându-i şi nota afectivă, estetică. Un compozitor care posedă un organ Corti suficient de sensibil, are posibilitatea să scoată şi mai mult în evidenţă caracterul melodic complex, alegând isoane după cum le simte şi provocând, prin aceasta, apariţia de alte acorduri la ascultător. Dacă la aranjamentul isonic compozitorul adaugă, într-o suită ca cea din Pripele, foarte scurte şi rar intervenţii de formule melodice şi ritmice în omofonie sau în contrapunct, întreaga lucrare câştigă în atracţie, fără să înăbuşe filonul melodic originar. Acest mod de lucru explică atât tratarea componistică din suita „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David – Pripele”, cât şi accentuarea reliefului general prin frecvente contraste agogice. Deasa  distribuire antifonică – la solişti, la coruri – a temelor melodice, creşte şi mai mult interesul şi încordarea  ascultătorului.

 

Blocul pripelic al lui Filotei conţine trei unităţi, trei elemente între care există o legătură foarte strânsă, indisolubilă: (1) Stihul psalmic Adu-Ţi aminte, (2) Pripeala propriu zisă Bucură-te şi (3) Aliluia, sau, altfel zis, (1) David, (2) Maria, (3) Dumnezeu. La fel ca în ghicitoarea „Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce e”, ghicitoarea pe care ne-o pune Filotei este: „David + Maria + Dumnezeu , ghici Hristos ce e.” În timp ce reducţionistul Protestant elimină din ecuaţie, cu al său sola fide, ca un macho, pe Maria, iată că Filotei ortodoxul, ortodox înseamnă bine-credincios, iată că bine-credinciosul Filotei este mai generos decât Protestant şi lasă în ecuaţie atât pe David (Legea şi faptele Legii), cât şi Crucea (credinţa în jertfa lui Hristos). Să vedem ce se ascunde în spatele ghicitorii.

Vorbind despre sine însuşi, Regele-profet David apelează la cumpăna justiţiei divine ca instrument de decizie privind propria mântuire: Pe un taler el aşază faptele lui bune, pe celălalt pe cele rele. Este vorba aici de faptele lui bune de rege, adică de purtător al poverilor propriului popor, cele care precumpănesc în judecata divină. Aducerea aminte la care apelează Regele-profet vizează de fapt promisiunea sosirii pe lume a lui Mesia, a unui David redivivus, a Mântuitorului poporului Israel. Când în Pripeala propriu zisă „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar”, care urmează stihului 1 din Psalmul 131, se declară bucuria sosirii, prin Maria, a Mântuitorului, această bucurie se răsfrânge asupra întregii lumi. Căci în : „Domnul este cu tine [cu Maria] şi prin tine [prin Maria] cu noi”, speranţa şi recunoştinţa poporului Israel [„noi”] se extinde asupra întregii lumi creştine. Totul se reazămă aşadar pe această mamă, pe Maria, mama Regelui David redivivus, Cel care a adus cu Sine nu numai vestea eliberării şi păcii, ci şi Vestea cea bună prin excelenţ: Această veste bună  prin excelenţă (Evanghelie) este şi ea o misiune a  Regelui David. Şi care este esenţa Vestei cele bune, a Evangheliei din Noul Testament? Pentru noi toţi, ea este una şi singură: Este vestea Învierii, după cum subliniază şi Apostolul. Căci prin moartea şi învierea „Regelui David redivivus”, a Celui „cu moartea pre moarte călcând”, ne este asigurată, odată pentru totdeauna,  Învierea noastră din morţi. Remarcabilă în Pripelele lui Filotei Monahul de la Cozia este redarea acestei „Veşti bune” prin intermediul unei melodii blânde şi line, ca cea din imnul „Lumină lină”, ca un zbor de porumbel, peste cei ce o cântă.

Ca o cloşcă ce-şi adăposteşte oul până la naşterea puiului de găină, tot aşa Psalmul templo-sinagogal protocreştin a adăpostit creaţiile imnice din categoria „Cântare duhovnicească”, cum sunt Pripelele lui Filotei Monahul de la Cozia în secolul al XV – lea, sau din categoria  „Cântare de laudă”, cum este Canonul Floriilor al lui Filotei sin Agăi Jipei in  secolul al XVIII – lea. Ideea adăpostirii este ideea-diamant, piatra preţioasă cea rară pe care o găsim în studiul lui Ciobanu ascunsă sub paiele muzicologice.

 

[1] M. V. Diaconescu: Vecernia Aquisgrana, în Adu-ţi aminte, Aachen, 2003, p. 258-262.

[2] Vezi mai jos.

[3] Este vorba de aşa numitele „Cântări biblice”, aflate în diferite ale cărţi ale Bibliei, atât în Tora (Legea), cât şi în Profeţi (Neviim), cât şi în Scrieri (Chetuvim), dar şi în Noul Testament: 1. Cântarea de laudă a lui Moise la Trecerea Mării Roşii (Exodul 15, 1-19), 2. Cântarea de mustrare a poporului evreu  (Deuteronom 32, 1-43),

  1. Cântarea de laudă a Anei, mama profetului Samuel (I Samuel 2, 1-10), 4. Cântarea profetului Habacuc (Habacuc 3, 2-19), 5. Cântarea profetului Isaia (Isaia 26, 9-20), 6. Cântarea profetului Iona (Iona 2, 3-10),
  2. Cântarea celor trei tineri (Daniel 3, 24-30), 8. Cântarea lui Zaharia (Luca 1, 67 – 79) şi 9. Cântarea Mariei (Luca 1, 46-55). Unii adaugă la grupa „Cântărilor biblice şi Cântarea lui Simeon (Luca 2, 29-32).

[4] Filon aminteşte în scrierile lui de la începutul secolului I d. H. de existenţa Terapeuţilor din vecinătatea Alexandriei, o sectă iudaică de bărbaţi şi femei care ţineau slujbe de tipul Vecerniei creştine de mai târziu, miezul slujbelor constând din psalmi cântaţi după manieră antifonală: un cor de femei, un cor de bărbaţi şi la urmă reunirea acestora. După rugăciune, după cântare, după o predică scurtă, „şeful comunităţii”, relatează Filon, „cântă un imn nou făcut chiar de el… După el vin toţi să cânte un imn… În urmă se ridică cu toţii în picioare şi îşi unesc vocile, atât bărbaţii, cât şi femeile…. Răpiţi de însufleţire, ei joacă în horă, apoi se unesc într-un singur cor care imită Cântarea de la Marea Roşie… Aşa petrec ei până în zori, îmbătaţi de acest sentiment de dragoste pentru Dumnezeu… treji şi vioi… stând cu feţele îndreptate spre răsărit” (A. Sendrey,  Musik und Alt-Israel, Leipzig, 1970?, p. 160).

[5] Gheorghe Ciobanu: Pripelele lui Filotei Monahul, în  Studii de Etnomuzicologie şi Bizantinologie,  vol. II, Bucureşti,  1979, 269-292

[6] N. Moldoveanu:  Istoria muzicii bisericeşti la români, Bucureşti, 2007: „Acest Filotei este menţionat într-un act domnesc din 1392. Filotei poate fi socotit primul imnograf român, ale cărui creaţii au străbătut veacurile pe calea  manuscriselor în ceea ce priveşte textul, şi pe cale orală în ceea ce priveşte melodiile”. Melodiile au fost notate abia în secolul al XIX – lea de Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu şi alţii… După părerea lui Tit Simedrea, pripelele au fost compuse ca text (în slavă) şi ca melodie probabil între anii 1400-1418.

[7] Este folosită versiunea sinodală a Bibliei.

[8] Cuvântul „polieleu”  înseamnă „multă milă” (din greceşte poli – multă şi eleos -milă), de la refrenul „că în veac este mila lui”. În versiunea mai puţin fericită a lui Cornilescu, psalmul, purtând numărul 136, are refrenul „căci în veac ţine îndurarea Lui”, unde „este” din versiunea sinodală a fost înlocuit cu „ţine”, iar „mila” cu „îndurarea”.

[9] Atenţie:  Versuri, nu versete!

[10] Oda mai este cunoscută  şi sub denumirea slavă de „Peasnă”, sau cea română de „Cântare”.

[11] Este vorba despre canon ca formă imnologică  bizantină, nu ca lege.

[12] Compară cu textul şi pronuncţia în ebraică (datele sunt luate din  biblehub.com şi  din theologie.uni-halle. de şi prelucrate de autor) :

versul 1: ze-co- Ar  a-do-nAI   le-da-vId  (cu 3 accente incizice pe A, AI, I)

versul 2et  cOl  un-no-tO  (cu 2 accente incizice pe O, O),

în care zecoár = adu-Ţi aminte; adonái = Doamne; ledavíd = de David; etcól = şi de toate; unnotó = blândeţile lui.

[13] Antiritmie!

[14] Ritmul prin accente incizice caracteristic poeziei orientale se poate întâlni, sub o altă formă, la elevii mânăstirilor tibetane, în cadrul argumentării retorice, unde pentru fiecare argument  adus  (= accent) este folosit, corporal, o mişcare: Argumentatorul,  stând în picioare în faţa adversarului său stând jos, însoţeşte argumentul cu o batere din palmă. Această batere din palmă, una pentru fiecare argument, poate fi asemuită cu accentul incizic din poezia psalmică.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s