Cărţile maeştrilor muzicii

Standard

Valentin Timaru – Stilistică muzicală, Editura MediaMusica, Cluj-Napoca, 2014

Aş dori să iniţiezgenericul „Cărţilemaeştrilor muzicii” pentru semnalarea unor titlurirecente, care s-ar încadra aici prin conţinutul lor. Al doilea criteriu prin care o carte ar merita să fie inclusă într-un asemenea demers este decisiv: recunoşti un maestru după îmbinarea dintre rigoarea ştiinţificăşi subiectivitatea sa creatoare. Criteriile se completează prin adeziunea receptivă: o carte de maestru are calitatea de a fi recitită, prin adăugarea de noi sensuri şinuanţe la fiecare parcurgere.

La deschiderea rubricii, titlul propus se concretizează într-un triptic de volume:

  • volumul 1 – de la monodiile liturgice bizantină şi gregoriană, până la finele secolului romantic;
  • volumul 2, tomul A – de la „disoluţia” romantismului european până la Xenakis;
  • volumul 2, tomul B – muzica religioasă modernă şi contemporană, cu accent pe creaţiile româneşti în domeniu.

Desigur, autorul oferă o definiţie proprie asupra stilisticii muzicale. Dar înainte de a-l cita, se cuvine subliniat că demersul său însumează perspectiva istoric-muzicală şi analiza partiturii, concretizate prin reprezentări sinoptice şi citate din textele muzicale, de la detalii semnificative la ample mişcări integrale. Se concretizează astfel, ideea fundamentală a stilisticii muzicale, ca încununare a studiului muzicii. De asemenea, efortul cititorului avizat este mult redus de susţinerea fiecărei afirmaţii a autorului, prin prezenţa fragmentului muzical la care acesta se referă.

În al său Cuvânt înainte, Valentin Timaru fundamentează noţiunile de bază ale demersului: „stilul este expresia vie a devenirii prin creaţie. Prin stilemele sale, este un ferment al dezvoltării limbajului artistic, iar prin configurarea metaforei, lărgeşte întru expresie dimensiunea spaţiului estetic” (vol. 1, p. 10, sublinieri originale).

Autorul are o mirabilă capacitate de a concentra – un exemplu relevant fiind polarizarea monodiei liturgice latine în două „modele structurale”: de psalm, respectiv, de imn (1, 22-31), iar Ars Antiqua şi Ars Nova sunt reunite într-un singur capitol, referitor la „cristalizarea treptată a conştiinţei de compozitor” (1, 32-39).

Perspectiva stilistică a compozitorului Valentin Timaru este centrată asupra marilor personalităţi componistice. Astfel, după trubaduri şi franco-flamanzi, autorul se opreşte asupra creaţiei lui Palestrina, Monteverdi, Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Paganini, Chopin, Liszt, Berlioz, în binomurile Wagner şi Verdi, Schumann şi Brahms, Ceaikovski şi Mussorgski.

Volumul al doilea continuă, în tomul A, cu acelaşi tip de abordare stilistică determinată de vârfurile componisticii: Franck, Dvořák, Grieg, Rahmaninov, Puccini, Mahler, Wolf, Strauss, Debussy, Ravel, Schoenberg, Berg, Webern, Vaughan Williams, Respighi, Bartók, Enescu, Stravinski, Varèse, Prokofiev, Honegger, Orff, Hindemith, Messiaen, Toduţă, Britten, Xenakis.

Din acest traseu deosebit de bogat, mă opresc asupra unui alt moment de concentraţie maximă, acela al atotcuprinderii creaţiei orchestrale enesciene într-o unică schemă, cu noţiuni-cheie precum: arhetipul, tematismul, variaţionalul – sub genericul Principii de organizare globală a timpului muzical (vol. 2A, p. 371-2).

Dincolo de rigoarea sa ştiinţifică, autorul este profund uman – uneori, liric („În paşii plopilor de la Tescani…”, 2A, 374), alteori sarcastic, atunci când îşi rememorează anii de desăvârşire parcurşi cu maestrul Toduţă (replică spontană a lui Toduţă la adresa unor detractori: „Vox populi, vox derbe-Dei” (2A, p. 457).

Tomul B al volumului al doilea este un veritabil îndreptar pentru cei interesaţi de compoziţia religioasă. Autorul se ocupă de compozitorii înaintaşi (predominant, de cei transilvăneni), prin parcurgerea unor creaţii de referinţă – de Francisc Hubic, Marţian Negrea, Paul Constantinescu, Zeno Vancea, Sigismund Toduţă, Liviu Comes, Tudor Jarda, Ştefan Niculescu: liturghii (comparate, pe alocuri, cu soluţii componistice ale lui Bortianski sau Ceaikovski), parastas şi recviem, marile oratorii religioase. Din moştenirea muzicii universale, sunt selectate exemple ca Simfonia Psalmilor de Stravinski şiRecviemulde Fauré.

Şi în acest tom, exegetul încadrează creaţiile în contextul lor istoric, inserând imagini ale unor monumente reprezentative de arhitectură, dar, bineînţeles, nu lipsesc fragmentele de partitură bogat selectate. Autorii români sunt relaţionaţi între ei, cu fior evocativ (citarea unei scrieri a lui Toduţă despre Hubic; 2B, p. 20-21) sau cu tente de umor cald (paralela Toduţă – Jarda; 2B, p. 47). Faptul de a considera tomul 2B ca o referinţă obligatorie pentru cercetări viitoare asupra muzicii româneşti nu este de natură să micşoreze aprecierea pentru volumele precedente.

Bibliografia selectivă a trilogiei stilistice este bogată şi esenţializată – dar dincolo de aceasta, se simte că lucrarea este rezultatul propriilor reflectări temeinice, îndelungate, poate chiar de decenii. Astăzi, chiar şi bibliografia muzicologică naţională(mult ramificată prin multitudinea de instituţii editoriale şi, din păcate, neintegrată într-un circuit comercial!…) este dificil de survolat. Totuşi, aş fi dorit ca din lista citată selectiv să mai facă parte şi autori precum Ovidiu Varga, Vasile Iliuţ, Valentina Sandu-Dediu…

Potrivit listei de cărţi tipărite ale aceluiaşi autor, trilogia de faţă este al zecelea său titlu. Cei care s-au format la cursurile profesorului universitar doctor Valentin Timaru cunosc îndeaproape Compendiul de forme şi analize muzicale (1997), Analiza muzicală între conştiinţa de gen şi conştiinţa de formă (2003), iar muzicologia românească nu poate să facă abstracţie de Simfonismul enescian(1992). Pot să afirm că există un stil muzicologic al lui Valentin Timaru – care culminează prin opusul prezentat aici.

Autorul scrie despre muzică în mod exigent şi pasionat, dar cu această ocazie mă simt obligată să afirm, măcar în treacăt, că am avut câteva ocazii privilegiate de a-i audia muzica(mult prea rare pentru valoarea sa, date fiind vremurile noastre de restrişte) – iar compozitorul Valentin Timaru este cu adevărat unul dintre cei mai autentici maeştri ai muzicii contemporane. Oratoriul Pe urmele Mioriţei ajunsese în ultima fază de repetiţii cu Filarmonica clujeană, când reprezentarea i-a fost oprită (?!) – iar de la circa 30 de ani de la acest eveniment, nu s-a mai ivit ocazia să fie programat. Creaţia sa aparţine, sunt convinsă,generaţiilor viitoare – atunci când, sperăm, lucrările monumentale se vor putea face auzite. Până atunci, în repertoriile bisericeşti curente, sufletul clujenilor este înălţat frecvent de Liturghia de tradiţie bizantină a lui Timaru – cu răspunsurile şi piesele sale eufonice, subtile şi expresive.

Să ne bucurăm acum de acest act de o generozitate umană şi profesională deosebită – tipărirea trilogiei de stilistică muzicală, având o ţinută intelectuală şi materială deosebită, cu hârtiede calitate (330+ 474 + 315 pagini)şi imagini color. Este mărturia respectului pilduitor al lui Valentin Timaru faţă de înaintaşii cercetaţi, precum şi faţă de cititorii săi, cei actuali şi cei din generaţiile viitoare.

Elena Maria Şorban

3albumev2

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s