Sacrul în muzică (I)

Standard

Studiul de faţă îşi propune să prezinte principalele ipostaze prin care sacrul se poate manifesta în şi prin muzică, conturând tipologiile muzicii sacre. Pentru a definitiva acest demers, este necesară o discuţie preliminară despre arhetip şi simbol: sensuri filosofice, sociologice, semiologice. Voi încerca, astfel, să expun principalele teorii şi definiţii ale celor două concepte, ilustrând modul în care acestea se reflectă în muzica sacră.

Poate muzica să opereze cu simboluri – altfel decât la nivelul strict grafic – acela al redactării partiturilor? Care sunt principalele arhetipuri utilizate în muzică? Există o diferenţă perceptivă în ceea ce priveşte modul în care un compozitor construieşte un opus pe baza unui simbol / arhetip şi modul în care ascultătorul receptează şi decodifică respectivul mesaj? Care sunt arhetipurile şi simbolurile utilizate în muzică?

Arhetipul şi simbolul. Definiţii şi diferenţieri teoretice

Arhetipul (< gr. Archetypes = model primitiv) are, la origine, un sens filosofic. Semnificaţia sa cea mai veche se raportează la noţiunea platoniciană de paradeigma – care reprezintă un model inteligibil, originar şi ideal al lucrurilor sensibile, al formelor şi al cosmosului – punerea inimaginabilului într-o formă cu un grad înalt de abstractizare, dar capabilă a fi percepută şi analizată de fiinţa umană.

Platon, în dialogul Timaios (dar nu numai) asimilează credinţe prezente în mitologia arhaică – credinţe şi idei ce se referă la modelele primare: pentru omul arhaic de pretutindeni, toate locurile, obiectele sau evenimentele terestre au prototipuri cereşti. Alegoria peşterii, din Republica, VII, 514 a – 517 c, binecunoscută, compară starea omului de pretutindeni – în privinţa culturii şi a inculturii – cu situaţia unor oameni ce locuiesc într-o peşteră subpământeană, deschisă pe toată lungimea ei către lumină; aceşti oameni se găsesc în peşteră încă din copilărie, în lanţuri; nu se pot mişca şi nu pot privi decât înainte. În spatele lor este aprins un foc, iar umbrele celor ce trec prin faţa peşterii se proiectează pe peretele peşterii. Locuitorii peşterii vor vedea mereu numai umbrele acestora pe perete – şi vor crede, deci, că adevărul nu este altceva decât umbra obiectelor. Un om care este dus afară din peşteră ar avea nevoie de timp pentru a se obişnui cu lumina, cu obiectele – şi să-şi reconsidere noţiunile despre adevăr.

Iubite Glaucon, trebuie să aplici această imagine, punct cu punct: să compari lumea vizibilă cu închisoarea, iar puterea soarelui cu lumina dintr-însa, produsă de foc. […] Ideea binelui este ultima care ni se face cunoscută şi este sesizată cu greu, dar – odată cunoscută, trebuie să conchidem că este cauza tuturor lucrurilor drepte şi frumoase, că ea dă naştere în lumea vizibilă luminii şi domnului ei; iar în cea inteligibilă, ea însăşi doamnă, dăruieşte adevărul şi înţelegerea. Pe ea trebuie să o cunoască acela care vrea să procedeze cu înţelepciune atât în chestiunile particulare – cât şi în cele publice. (Platon, Republica, VII, 514 a – 517 c)[1]

În cultura europeană post-platoniciană, termenul de arhetip s-a impus în principalele curente de gândire cu sensul de imagine tipică, recurentă, cu rol modelator, organizator[2]. John Locke l-a utilizat pentru a desemna constructul[3] spiritual exemplar al ideii umane – schela sau matricea ideii; Goethe denumeşte prin arhetip formele biologice, expresii ale unui fenomen originar; Jung explică prin termenul de arhetip zonele abisale ale inconştientului colectiv impersonal[4].

Sub influenţa gândirii creştine, noţiunea de arhetip este regândită şi redefinită. La Dionisie Areopagitul, arhetipul este principiul universal ante rem care determină activitatea spiritului. La Toma d’Aquino, arhetipul se realizează – şi, mai ales, se revelează fiinţei în şi prin realitatea concretă, devenind exemplară în procesul de cunoaştere şi de creaţie – modelul perfect, ideal.

Istoricii religiilor au oferit definiţii complexe ale termenului de arhetip. În Istoria religiilor şi credinţelor religioase, dar şi în alte lucrări, Mircea Eliade desemnează prin arhetip acel sens platonic, paradigmatic, dar şi un sens modern, profan (totalitatea actelor de repetiţie şi de imitaţie care se succed contemplării arhetipului) – celor două sensuri le corespund două funcţii: una genetică şi una euristică[5].

Ioan Petru Culianu defineşte arhetipul ca fiind o categorie acosmică, anistorică, preformală, cu valoare ontologică, asemănătoare Ideii platoniciene şi aparţinând esenţei sacralităţii, trăsătură ce îl va diferenţia de accepţia sa din domeniul psihanalizei, exprimă, deci, o situaţie ireductibilă, paradigmatică (aşa cum este cosmogonia, dar şi alte situaţii existenţiale primordiale, exemplare, faţă de care omul se conformează prin repetiţie). Ca şi pentru fenomenologi, arhetipul  este o categorie morfologică, un model a ceva ce a existat, care reiese din descrierea faptelor religioase.

Arhetipul este un concept operaţional, întrucât poate dezvălui semnificaţii profunde, camuflate ale imaginarului (cum procedează Gilbert Durand în Structurile antropologice ale imaginarului) dar şi ale existenţei (cum afirmă Adrian Marino[6]), căci omul simte nevoia constantă a realizării arhetipurilor, a actualizării lor practice (după cum demonstrează Eliade în Mitul eternei reîntoarceri, Aspecte ale mitului, Imagini şi simboluri).

Arhetipurile reprezintă punctul de joncţiune între imaginar şi procesele raţionale, au o mare stabilitate. Ceea ce diferenţiază arhetipul de simplul simbol este tocmai lipsa de ambivalenţă a celui dintâi, universalitatea lui constantă şi adecvarea lui la schemă. Roata, de exemplu, este marele arhetip al schemei ciclice.

Simbolul (<gr. Symbolon = semn) poate fi definit ca o imagine sau un obiect care face trimitere la o abstracţiune – o reprezentare convenţională concretă a unei noţiuni abstracte[7], urmărind fixarea accesibilă a unor mituri incomprehensibile în forma lor originară; astfel, pasărea este simbolul zborului, iar mitul lui Icar – simbolul aspiraţiei omului de a zbura.  Vom evita termenul „semn”; când îl vom folosi, nu va fi decât într-un mod general şi fără a-i da sensul său precis de algoritm arbitrar, contingent al unui semnificat. Un semn poate fi abstract – o linie, o cruce – şi nu are neapărat o semnificaţie simbolică. Expresia simbolică se opune expresiei raţionale; stă în natura gândirii umane să fie o gândire simbolică. Descartes defineşte gândirea simbolică  drept „capacitatea de a exprima imaginativ lucruri abstracte şi a exprima abstract lucruri concrete”; un sentiment nu se poate exprima în mod raţional (prin discurs conceptual); el nu se poate exprima în mod direct (cum ar fi sentimentul religios) decât prin simboluri şi mituri[8].

Aşadar, simbolurile sunt dezvoltări ale unor teme arhetipale.

Istoricii religiilor au conturat clasificări ale simbolurilor în funcţie de înrudirea lor mai mult sau mai puţin distinctă cu una dintre marile epifanii cosmologice. Alexander Haggerty Krappe, în Geneza miturilor, subîmparte miturile şi simbolurile în două grupe: cereşti (cer, soare, lună, stele, elemente atmosferice) şi terestre (vulcanice, acvatice, telurice). Gaston Bachelard presupune că sensibilitatea noastră este cea care serveşte drept mediator între lumea obiectelor şi cea a viselor şi conturează teoria celor patru elemente – pe care o elaborează în cinci cărţi, dintre care două sunt consacrate aspectelor antitetice ale elementului terestru[9]. Georges Dumézil pune accent pe caracterul funcţional şi social al motivaţiilor ritualurilor, miturilor – şi chiar al terminologiei. Gilbert Durand, în Structurile antropologice ale imaginarului, afirmă necesitatea de a căuta categoriile motivante ale simbolurilor – dar nu în psihismul uman (astfel a procedat psihanaliza) ci în plan antropologic. Vom apela deseori la instrumentele de lucru ale lui Gilbert Durand pe parcursul acestei lucrări.

În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Eliade integrează miturile şi simbolurile cataclismice (vulcanice şi atmosferice) în categorii mai generale, de unde rezultă vaste capitole consacrate riturilor şi simbolurilor uraniene, soarelui şi lunii.

Dicţionarul de simboluri elaborat de J.E. Cirlot[10] combate orice încercare de clasificare şi oferă o listă alfabetică a tuturor simbolurilor din istoria religiilor şi a culturii, neomiţând nici simbolurile onirice sau alchimice, pe parcursul a cinci sute de pagini. Ancora, în creştininsmul timpuriu, este simbolul salvării şi speranţei; îngerul este simbolul forţelor invizibile; simbolismul animal provine din totemism şi adorarea diferitelor specii; în creştinism, Dumnezeu e simbolizat prin turturele, peşte, miel; în alchimie, animalele mascul şi femelă ale aceleiaşi specii simbolizează contrastul esenţial dintre sulf şi mercur. Săgeata, arma lui Apollo şi a Dianei, simbolizează lumina puterii supreme, dar şi razele soarelui şi, în unele culturi, este simbol falic. Toporul este simbolul puterii luminii, dar şi al morţii poruncite de o zeitate. Mistreţul – simbolul încăpăţânării, al dorinţei irepresibile de a se sinucide – este, totodată, animal sacru în anumite culturi, fiind o forţă ostilă mai puternică decât un dragon, dar mai slabă decât un leu.

Toate aceste exemple au rolul de a ilustra faptul că, în timp ce arhetipul favorizează ideea, simbolul zămisleşte denumirea. Arhetipul are o mare stabilitate, simbolul poate avea o multitudine de variante, în funcţie de cultură, religie, perioadă istorică. Ascensio este un termen arhetipal; poate fi simbolizat de munţi, trepte, viziuni, semnificând dorinţa înnăscută a omului de a transcende şi având conexiuni cu conceptul de acumulare de energie (p<f; Cheia Fa < Cheia Sol, <); mai poate fi simbolizat prin copac, liană, frânghie, pânză de păianjen. Aşadar, arhetipul este idee iar simbolul este substantiv, nume, uneori chiar nume propriu[11]. Pentru un grec, simbolul Frumuseţii este Doriforul sculptorului Policlet; de la această apropiere semiologică, simbolul dobândeşte o fragilitate deosebită, extremă chiar. În vreme ce schema ascensională şi arhetipul cerului rămân neschimbate, simbolul care le demarchează poate fi o scară, o săgeată, un avion sau un campion la sărituri în înălţime.

(continuarea în numărul următor)

Veronica Anghelescu

[1] Prezenta traducere îi aparţine lui Nicolae Şerban Tanaşoca, Antologie filosofică. Filosofia antică, vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, p. 111.

[2] Sabina Frânaru, Eliade prin Eliade, Editura Univers, Bucureşti, 2003, p. 10

[3] Concept abstract realizat pe baza activităţii practice intuitive, sistem teoretic ipotetic. Cf. şi René Wellek, Conceptele criticii, Editura Univers, Bucureşti 1970.

[4] Pentru Jung, basmul şi mitul reprezintă forme de manifestare a inconştientului colectiv (o macro-perspectivă, aşadar) care au capacitatea de a se impune inconştientului individual prin simboluri arhaice.

[5] Sistem de procedee logice şi de reguli metodice ale cercetării teoretice având scopul de a descoperi cunoştinţe noi.

[6] Marino defineşte arhetipul mitologic prin raportare la mitul eternei reîntoarceri, prin opoziţiile binare: anistoric-istoric, arhaic-modern.

[7] Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, p.642.

[8] Ernst Cassirer, Filosofia formelor simbolice, vol. I, Editura Paralela 45, Piteşti 2008, p. 130

[9] La psychanalyse du feu, 1938; L’eau et les rêves, 1942; L’air et les songes, 1943; La terre et les rêveries du repos, 1946, La terre et les rêveries de la volonté, 1948.

[10] J.E. Cirlot, A Dictionnary of Symbols, London, Routledge & Kegan Paul, 1962, 1971.

[11] Sabina Frânaru, op. cit., p.12

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s