Stupca, oază a viselor şi emoţiilor de neuitat

Standard

1

STUPCA, OAZĂ  A VISELOR ŞI EMOŢIILOR DE  NEUITAT

În aprilie 1865, pe când Ciprian frecventa clasa a II-a la Gimnaziul Superior Greco-Oriental K. K. din Suceava, Iraclie Porumbescu a obţinut transferul de la Şipote la Stupca. Noua parohie este situată la treizeci şi doi kilometri de Suceava şi înaintează ca un golf circular în inima pădurii din nord-vest.

Peste deal, la mai puţin de patru kilometri spre Gura Humorului, dincolo de codrii de brazi şi fagi, dai de satul bunicilor, Ilişeşti.

Stupca, e una din aşezările vechi moldoveneşti, cu oameni harnici ce ştiu a învârti atât coasa şi hora, caţa şi ţapina, cât şi  vorba cu tâlc. Stupcanii au fost păstrători ai portului strămoşesc, datinilor, obiceiurilor, tradiţiilor,  meşteri la cântece din fluier, nai, caval, cobză, vioară, solz, pieptene, bucium şi iscusiţi la jocurile din zilele de sărbătoare.

Ca şi la Ilişeşti, alături de băştinaşi, în secolul al XVIII-lea, în urma mişcărilor politice, religioase şi a anilor de secetă din Transilvania şi Maramureş, mai multe familii de pribegi şi-au aflat hrană şi adăpost printre obcinele Carpaţilor Răsăriteni.

În satul domnesc Stupca, devenit, la începutul secolului al XVII-lea, proprietatea mănăstirii Solca, pe lângă multe alte nume de familie, găsim şi antroponimele: Brăteanu, Căileanu, Logiganu, Moroşanu şi altele din această familie semantică, ce indică locul de baştină a noilor veniţi: Brătea-Odorhei, Logig-Cluj, Căilea-Năsăud, Maramureş etc.

Ca aproape în orice sat domnesc sau mănăstiresc, pe lângă clăcaşi se aflau şi robi ţigani, lingurari, fierari, lăutari, ce locuiau la marginea aşezării rurale, în bordeie risipite pe izlazul dinspre Ilişeşti.

În acest mediu natural şi uman, Ciprian şi-a petrecut adolescenţa şi cei mai frumoşi ani ai scurtei şi martirizatei sale existenţe.

Casa parohială în care a locuit familia preotului Iraclie Porumbescu era aşezată pe deal, într-o curte largă, împrejmuită de trei părţi de toloaca satului şi mărginită la nord-vest de o pădure vestită prin abundenţa fragilor, a zmeurii sau a murelor şi prin mărimea viorelelor ce se aflau la tot pasul.

 

De pe colina unde era aşezată tihnita casă parohială în care locuia familia Porumbescu se vedea panorama satului întins până departe pe vale.

În faţa principalului corp de clădire, alcătuit din bârne, se afla o grădină dreptunghiulară, cu alei, arbuşit ornamentali tunşi, rondouri cu flori, iar în mijlocul ei, o movilă  acoperită de vre-o două sute cinzeci de tufe de trandafiri “de la alb-roz până la roşu aproape negru”1, străjuită de un tei falnic ce avea atârnat printre ramuri o harfă eoliană împrejmuită de doisprezece clopoţei de cristal.

2

Conacul Poppovici din Stupca

“Casa mare era compusă din patru camere, despărţite printr-un coridor, unind veranda din faţă cu pridvorul din spate. Veranda, închisă cu geam, era colţul cel mai îndrăgit de familie.

Iraclie o vopsea, în fiecare primăvară, cu lac alb, aşeza aici glastre cu flori. În mijloc se găsea o măsuţă rotundă cu fotolii de paie. Aici îşi petrecea, după amiezile mama Emilia, cosând liniştită, aici se înjghebau jocurile de societate, când veneau prieteni din alte sate şi când timpul ploios îi împiedeca să joace popice sau să stea în grădină, îşi amintea Mărioara Porumbescu.

Camera din dreapta verandei era salonul unde se afla pianul, biblioteca şi o mescioară la gura sobei, ce te îmbia la intimitate, mai ales toamna”2.

3

Casa memoriala Ciprian Porumbrescu

Din gospodăria cu numeroase anexe şi acareturi, astăzi a mai rămas doar fosta bucătărie de vară a familiei, unde Emilia făcea proviziile pentru iarnă, iar părintele Iraclie îşi primea enoriaşii veniţi pentru sfat de taină. E  o mică construcţie, cu două camere şi o tindă, actuala Casă memorială Ciprian Porumbescu.

Pe timpul vacanţelor de vară şi în răstimpul celor de iarnă, Ciprian, _Ștefan şi Mărioara se bucurau din plin de raiul casei de la Stupca, de iscusinţa mamei şi de priceperea şi hărnicia gospodarului părinte.

De cum ieşeai din verandă afară şi te strecurai printr-o boltă de viţă de vie, aflai pomătul încărcat, vara cu cireşe şi caise, iar toamna cu mere, pere şi prune brumării. La capătul livezii, mai spre sud, descopereai prisaca, iar spre nord zăreai întinsa grădină de zarzavat şi locul de păşunat.

4

Casa parohială din  Stupca în care a locuit familia Porumbescu şi a murit Ciprian,

desen de Louis Hartel                             

“Curtea păsărilor stârnea uimirea copiilor satului când priveau printre uluce, îşi amintea Mărioara. În afară de orătăniile ce mai creşteau prin părţile locului, erau aici curcani şi bibilici. Curcanii, mai ales, îi ducea preoteasa la târg la Suceava, să mai facă un ban pentru copiii ce se găseau la școală”3.

Stupca, cu împrejurimile ei pitoreşti, leagăn al adolescenţei şi al emoţiilor de neuitat, a fost şi martora primei mari iubiri, a viselor înaripate, a regretelor nostalgice, a creierii multor compoziţii, a legăturilor trainice cu cei din neamul său, cu comorile lor spirituale cu melosul lăutăresc, a fost o oază stenică, generatoare de energii, bucurii şi necazuri, ce l-au atras irezistibil până în ultima clipă a vieţii pe cel ce avea să fie creatorul operetei române.

Copilul din primele clase liceale se simţea la Stupca în largul său, ca şi la Ilişeşti, unde mergea să-şi vadă bunicii, colegii de şcoală, prietenii şi, mai ales, pe băieţii preotului Bucevschi.

În zilele de lucru, se zbenguia, bătea mingea pe toloacă împreună cu alţi băieţi ai satului, nedespărţit de el era fiul vornicului Toader Brăteanu.

Duminicile şi în zilele de sărbătoare, cei doi prieteni, Andrei şi Ciprian, însoţeau copilele din vecini în expediţiile lor prin poienele tăinuite ale codrilor stupcani, după poame şi flori de pădure.

Când a mai crescut, Ciprian prefera, uneori, singurătatea şi atunci era văzut rătăcind prin holde, mergând în sus la stână sau afundându-se în desişul pădurii dinspre Ilişeşti

Sărbătorile de iarnă erau pentru fiul preotului din Stupca un prilej de a cunoaşte viaţa sătenilor şi de a strânge legătura cu ei. Adesea îşi însoţea părintele pe la casele oamenilor în ajunul Crăciunului sau a Bobotezei.

Ajunul Anului Nou era așteptat cu multă înfrigurare de Ciprian. Împreună cu alţi băieţi de seama lui, se pregăteau de zor pentru a umbla cu uratul. Făcându-se ecoul doleanţelor majoritarilor autohtoni din Bucovina, tânărul le-a inclus într-un pluguşor al băiețanilor, astfel:

 “Sus pe cer ne străluceşte,

O stea nouă ce vesteşte

Că se curmă de acum

Al nevoilor greu drum.

 

Asta-i steaua României,

A Unirii şi-a frăţiei,

Stea de viaţă, stea de spor,

Stea de binevoitor.

 

Fă-o Doamne, să lucească,

Steaua noastră românească,

Să steie tot între noi,

Să nu mai avem nevoi!

 

Ori ce rele şi nevoi

Să se ducă dintre noi, 

Să se ducă pe pustie

Şi în veci să nu mai vie4.

În familia Porumbescu domnea un adevărat cult pentru muzică. Iraclie era un “cântăreţ din gură cum mai rar se întâlneşte şi povestitor aşa de dulce şi plăcut, încât parcă-l văd şi acum cum istoriseşte înaintea mai multora despre unele lucruri mari la care a luat parte sau a fost martor, apoi, deodată, începea a suspina şi ochii lui frumoşi şi strălucitori… i se umpleau de lacrămi”5,  mărturisea o contemporană.

Cunoscutul compozitor şi textier a unor cântece îndrăgite în epocă, era dublat de interpretul la flaut a unor melodii populare sau de lume.

Mama Emilia cânta frumos, Ştefan avea o voce plăcută şi putea să folosească mai multe instrumente.

Un coleg de clasă, de la gimnaziul din Suceava, îşi amintea “că profesorul nostru de cântare, răposatul Ştefan Nosievici, îl avea aşa de drag pe Ştefan Porumbescu pentru glasul lui, încât îl gogolea ca pe un copil”6.

Mărioara ştia să folosească cu pricepere pianul şi, ori de câte ori se ivea ocazia, îşi acompania fraţii. Mai târziu, pentru a se putea întreţine, a fost profesoară de pian la o şcoală de fete din Buzău, calitate în care a pregătit mai multe serbări şcolare cu elevele sale.

Pianul, după cum singură se destăinuie într-o epistolă, “a fost ecoul fidel al durerilor mele, căci eu cu el am plâns, cu el m-am mângâiat, nu m-a contrazis niciodată!”7.

Dintre toţi copiii Emiliei şi ai lui Iraclie, Ciprian a fost cel mai sensibil la această pasiune transmisă de părintele lor. La insistenţele celui de al doilea copil al familiei, preotul a acceptat ca Ciprian să aducă acasă lăutarii de pe toloaca satului.

“Ca elev de liceu şi student, îşi amintea o consăteancă, chema la el acasă mai ales pe Bibul, pe Ionel al lui Leonteş, pe Pârsână şi, cântând din vioară alături de ei, o ruga pe Mărioara să acompanieze la pian acest cvartet improvizat. Iar satul, care la început se mira de aceste “toane” ale “domnişorului Ţâprian” de a cânta cu ţiganii, se obişnuise până la urmă”8.

Clăcile şi toate sărbătorile de peste an erau tot atâtea ocazii când orchestrele şi fanfarele tarafurilor de lăutari stupcani cântau pe la casele gospodarilor din sat şi de aiurea. Pentru Ciprian asemenea momente erau de neuitat. Legătura cu muzica lăutărească stupcană era menţinută şi prin intermediul rapsozilor locali: Cimpoeş, Bidirel-Nagâţ, Alexa Litră şi mai ales prin frumoasa Ilinca a  Mielului-Capra, de la care a cules şi etnofolcloristul S. Fl. Marian câteva piese folclorice pe care le-a inclus în colecţia sa.

Ilinca ţiganca se remarca printr-un bogat repertoriu folcloric şi lăutăresc, prin “vocea ei alto puternic şi totuşi dulce”9 şi prin frumuseţe.

Cei ce au cunoscut-o spuneau că era de statură mijlocie, cu ochi mari, negri, totdeauna înrouraţi. Părul de abanos şi bogat şi-l pieptăna prins pe cap cu fir de aur sau pe spate în două cozi lungi.

Se îmbrăca cu ie înflorită cu cusături bătrâneşti, catrinţa bătută-n fir, se încingea cu bârneţe alese şi în picioare purta pantofi negri cu toc jos.Era întradevăr plină de “lichici”și “vino-încoa”,cum ziceau stupcanii

De la această colportoare a melosului folcloric şi lăutăresc, Ciprian a ascultat multe doine, hore, cântece de lume, care l-au urmărit toată viaţa şi au lăsat urme în unele din compoziţiile sale.

Se povestea că pe junele Porumbescu l-a impresionat vocea pătrunzătoare a Ilincăi, mai ales cînd intona

Frunză verde de piper,

Câte stele sunt pe cer,

Toate până-n ziuă pier.

Numai luna şi o stea

Ştie de patima mea!”10.

Ilinca putea, cu uşurinţă, improviza versurile cântecelor ei. Edificator prin coloritul local, muzicalitate, spontaneitate şi plasticitate este catrenul:

Ieşi Ilincă de la pânză,

Că te strigă Gheorghe-n frunză.

În frunză de pădureţ,

Gheorghe a lui Bocăneţ”11.

Este vorba de un anume flăcău din Stupca, care, ca şi Ciprian, era îndrăgostit de frumoasa ţigancă.

Cântecele lumeşti de nuanţă antonpanescă, ca cel ce urmează, erau foarte gustate, nu numai de stupcani, ci şi de întreaga parte de sus a Moldovei, pe unde erau solicitate tarafurile lăutarilor din Stupca:

Lumea-i tristă-amăgitoare,

Ticăloasă, `nşelătoare.

Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu,

Amorez eu vreau să fiu.

 

Fie alţii împăraţi,

Fie domni, fie bogaţi!

Eu sunt mult, mult mai avut,

Când am ochi dulci să-i sărut!”12.

Ciprian mărturisea că, în timpul vacanţelor, era un vizitator fervent al lăutarilor din bordeile de la marginea comunei Stupca. Stătea de vorbă ceasuri întregi, cu scripcarii bătrâni şi tineri, le asculta şi le învăţa cântecele, le observa tainele meşteşugului cu care au cucerit admiraţia multor sate din Ţara de Sus şi  Ţara de Jos a Moldovei.

În vara lui 1866, pe când Ciprian nu împlinise încă treisprezece ani, în bordeieie de pe toloacă se pripăşise mai multe familii de ţigani lăutari alungaţi dintr-un loc în altul de foametea ce bântuia de doi ani, în urma secetei.

Întreaga violină era, la vedere, n Într-una din zilele lunii iunie, Iraclie vede oprindu-se la poarta curţii sale doisprezece oameni tuciurii lihniţi de foame. Din rândul lor s-a desprins un bătrân cătrănit şi gârbovit, ce se sprijinea pe o cârjă.

Era lăutarul Stănică, care, în tinereţe, pe timpul zaverei lui Ipsilanti, cântând în faţa unor boieri moldoveni refugiaţi de frica turcilor la conacul lui Canta de la Horodniceni, a căpătat în dar, de la unul din ei, o vioară.

După ce, aproape trezeci de ani şi-a hrănit nevasta şi cei şapte copii cu dânsa, acuma, bătrân şi neputincios, dorea să o vândă pentru a nu muri de foame.

Aflând de la scripcarii din Stupca că feciorul preotului ştie să cânte la vioară, a venit pentru a o vinde lui Iraclie.

Cercetând ceea ce mai rămăsese din fostul instrument cu coarde, după ce nepoţii lăutarului se jucaseră cu el, tatăl lui Ciprian constata că “pieptu-i era spart, coardele, urechia şi tarniţa-i lipseau.

umai o vechitură nearătoasă, atâta că era de un fason sprinten şi fudul, iar gardinele-i de pe împrejur se vedeau atât de bine sleite la un loc, încât păreau a fi una”13.

Fiindu-i milă de hămesiţi, o cumpără şi le dete, pe deasupra şi de mâncare pe săturate.

După ce se consultă cu câţiva localnici cunoscători, părintele Iraclie expediază vioara la atelierul lutierului Martin Richter din Lemberg.

Peste câteva săptămâni, Iraclie primeşte vioara restaurată, însoţită de o scrisoare prin care i se propunea să i-o vândă pentru de 150 de florini.

Uimit de suma oferită, parohul de la Stupca a cercetat instrumentul muzical cu coarde mai atent pentru a dezlega taina ofertei lui Richter.

Privind-o cu băgare de seamă a zărit, pe fundul ei, o “ţidulică”14 galben întunecată, de culoarea viorii, pe care scria:

Fecit Cremonae Nicolaus Amatti, 1626″15.

Intrând în posesia fiului său, vioara l-a întovărăşit pe Ciprian Porumbescu peste tot: la liceu, la închisoare, la studiile universitare din Cernăuţi sau Viena, la Braşov, în Italia la Nervi, pretutindeni.

Cu ea a cântat până în ultima clipă a vieţii, considerând-o ca fiind mireasa sa credincioasă.

După timpuria dispariţie a artistului de la Stupca, la Suceava s-a înfiinţat o asociaţie muzical-dramatică Ciprian Porumbescu16, care urmărea să-i pună în circuitul culturii locale şi naţionale moştenirea muzicală lăsată în diferite faze de lucru.

Iraclie, pentru a o putea sprijini financiar a vândut vioara cu 250 florini17. Ea a fost achiziţionată de George Crăiniceanu, din Bucureşti şi, mai apoi, recuperată de urmaşi.

În timpul primului război mondial, când capitala României a fost ocupată de trupele germane, vioara a dispărut în urma arestării familiei Mărioara Raţiu-Porumbescu, sora lui Ciprian.

Prin lăutarii “academiei” de la Stupca, Ciprian a pătruns în tainele practicienilor muzicii lăutăreşti. Multe din creaţiile sale de mai târziu îşi au punctul de plecare în cele auzite de la rapsozii satului, inclusiv melodia Ţiganii se sfătuiră, ori cele auzite de la colportorii satelor, sau de la horele de duminică, unde artistul era nelipsit.

Din expozitia brasoveana

Ciprian participa de-a valma cu flăcăii şi fetele la jocurile: ciofu, bătuta, corăbeasca, brâul, sârba şi arcanul, al căror ritm şi tonalitate l-au impresionat profund.

Câteva din cântecele populare, româneşti sau ţigăneşti, culese de la lăutari sau  de la de colportori, le-a inclus în Colecţiunea de cântece sociale pentru studenţii români, publicată la Viena, în 1880.

Pentru compozitorul Ciprian Porumbescu Stupca a constituit ceea ce a fost Livenii pentru George Enescu, germenii unor creaţii viitoare, leagănul multor vise şi emoţii ce l-au contorsionat, l-au transformat într-un martir al inimii sale.

5

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

N O T E

  1. N. I. Huţuleac, Iraclie Porumbescu în Făt-Frumos, anul IV, 1931, p. 141.
  2. Ciprian Raţiu, În umbra fratelui drag, în Ciprian Porumbescu – Documente şi mărturii, Muzeul judeţean Suceava, 1971, p. 159-160.
  3. Ibidem, p. 160.
  4. Silvia Bălan-Brăteanu, Stupca lui  Ciprian  Porumbescu, în Bucovina, anul II, nr. 6, 1934, p. 277.
  5. Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu după 25 de ani de la moarte lui, Suceava, 1908, p. 5.
  6. Ibidem.
  7. Ciprian Raţiu, loc. cit., p. 175.
  8. Silvia Bălan-Brăteanu, loc. cit., p. 278.
  9. Ibidem.
  10. Ibidem, p. 179.
  11. Ibidem.
  12. Ibidem, p. 180.
  13. Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Partea I, Editate de Leonida Bodnărescu, Cernăuţi, 1898, p. 176.
  14. Ibidem, p. 179.
  15. Ibidem.
  16. Vezi: Paul Leu, Reuniunea muzical-dramatică Ciprian Porumbescu, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, vol. V, Suceava, 1978, p. 404-412.
  17. Vezi anunţul dat de Iraclie Porumbescu în Revista  politică, anul III, din  15 august  1887, p.11.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s