Arhetipuri şi simboluri ale sacrului

Standard

Mircea Eliade îşi dezvoltă propria teorie despre arhetip şi simbol, asimilând sensurile doctrinei creştine şi configurându-şi viziunea – la care vom adera şi noi pentru a ne configura demonstraţia – într-un model formal deopotrivă românesc şi universal. El consideră că explicarea noţiunii de arhetip ar trebui raportată la conceptele platoniciene de mimesis, eidos, eikon.

Simbolul, mitul, ritualul şi – în ultimă instanţă, arhetipul, reprezintă un sistem complex de afirmaţii concrete asupra realităţii ultime a lucrurilor. Arhetipurile şi simbolurile, ca şi gesturile profane semnificative, îşi dobândesc sensul pentru că repetă deliberat acte îndeplinite ab origine de zei, eroi sau strămoşi. Realul prin excelenţă este sacrul, căci sacrul este într-o manieră absolută, acţionează eficient, creează şi face să dureze lucrurile. Pentru societăţile tradiţionale, toate actele esenţiale ale vieţii cotidiene au fost revelate in illo tempore de către zei sau eroi. Oamenii nu fac decât să reitereze gestul paradigmatic.

Memoria populară (a omului arhaic) este incapabilă să reţină altceva decât arhetipuri, ceea ce ne revelează caracterul secundar al individualităţii fiinţei umane. Pentru omul tradiţional, imitarea unui model arhetipal este o reactualizare a momentului mitic când arhetipul a fost revelat pentru prima dată. Acesta este un comportament general pentru societatea arhaică: obiectele lumii exterioare nu au o valoare autonomă, intrinsecă. Un obiect sau o acţiune dobândesc valoare şi devin reale numai pentru că participă efectiv la o realitate care le transcende. O piatră devine sacră – fie pentru că forma ei prezintă un anumit simbolism, fie pentru că ea constituie o hierofanie[1]. Obiectul este, aşadar, receptacolul unei forţe exterioare care îl diferenţiază de mediul său şi îi conferă sens şi valoare. Actele umane reproduc şi ele un act primordial, nutriţia nu este o simplă operaţie fiziologică, ci reînnoieşte comuniunea cu zeii.

Ce înseamnă, deci, „a trăi” pentru un om aparţinând culturilor tradiţionale? Înseamnă a trăi după modelele extraumane, conform arhetipurilor. A trăi conform arhetipurilor înseamnă a respecta „legea” – care este o hierofanie primordială, revelaţia ab origine a normelor şi regulilor existenţei – datorată divinităţii sau unei fiinţe mitice[2]. Toate locurile sau obiectele terestre – chiar şi amplasamentul oraşelor – au prototipurile lor cereşti, modele arhetipale. Nilul egiptean corespunde unui Nil ceresc; la fel şi fluviul Gange al Indiei vedice; marile temple se construiau după modelul templelor celeste a căror arhitectură a fost transmisă prin revelaţie, aşa cum a procedat, de exemplu, Yahweh în Vechiul Testament[3].

Să faci un cort din zece scoarţe ţesute de in subţire răsucit şi din mătase viorie, purpurie sau stacojie, răsucită. Să faci pe ele chipuri de heruvimi brodaţi cu măiestrie. Lungimea unei scoarţe să fie de douăzeci şi opt de coţi, lăţimea de patru coţi. Să fie aceeaşi măsură pentru toate scoarţele. Cinci scoarţe să fie înnădite împreună şi celelalte cinci, de asemenea, să fie legate una de alta […] Să-i faci cortului stâlpi din lemn care nu putrezeşte. Să faci fiecare stâlp de zece coţi lungime şi de un cot şi jumătate lăţime. Fiecare stâlp să aibă două cepuri, unul în faţa celuilalt […].

Cel mai vechi arhetip de sanctuar poate fi identificat în inscripţia regelui sumerian Gudea cu privire la templul clădit de el în Lagash[4]. Gudea o visează pe zeiţa Nidaba care îi arată un panou cu stele binevoitoare şi îl pune în contact cu un zeu care îi dezvăluie planul acestui templu. Oraşul Ninive îşi are arhetipul în Ursa Mare; Assur – în constelaţia Arcturus.

Sintetizând manifestarea sacrului de-a lungul istoriei, vom putea identifica, prin intermediul conceptelor eliadeşti, entităţile omoloage ale arhetipului: momentele originii (centru, omphalos, ochi), cele ale expansiunii (simbolul, semnul, cuvântul şi limba) şi cele de semnificaţie a existenţei omului în spaţiul cultural tradiţional – sacrul, religia, imaginarul. În Sacrul şi profanul, Eliade afirmă că lumea poate deveni sacră fie prin creaţia zeilor, fie prin „cosmizarea” împlinită de om, care „preia” funcţia lor (preotul, magicianul, sacerdotul, artistul). Prin împlinirea ritualurilor, omul se vrea „un altul”.

Cum putem încerca să definim, din această perspectivă, sacrul? Sacrul este o realitate „absolută”, „autonomă”, „originară” şi „ultimă”, devenită manifestă prin creaţia lumii şi a omului de către divinitate, adică prin „irupţia” sacrului în lume[5]. De aceea, mitul central al oricărei mitologii arhaice în legătură cu sacrul este cel cosmogonic, iar în jurul lui gravitează toate celelalte mituri.  Înţelegem, astfel, mai bine caracterul abstract şi explicativ al mitului, care evocă manifestarea creatoare a sacrului. Mitul dezvăluie un „mister”, un adevăr, un sens sau un mesaj ascuns despre ceva ce este real şi încărcat cu semnificaţie – mesaj ce nu poate fi decodificat decât de „specialiştii sacrului”, iniţiaţii, cei care depăşesc condiţia omului profan.

Ca şi simbolul, arhetipul sacru are, în viziunea lui Eliade, o funcţie ontologică, iar aceasta este concretizată prin transformarea care are loc datorită recreării lui şi învestirii realităţii cu sens[6]. Ajungem la concluzia că arhetipul posedă, astfel, şi o funcţie soteriologică, funcţie care nu presupune sustragerea omului din prezent sau recunoaşterea unui model aprioric, ci presupune regenerarea spiritului. Sacrul devine un element structural şi structurant al conştiinţei, reactualizat de creativitatea spiritului uman. Creaţia (de orice tip, inclusiv cea artistică) este o „aventură” arhetipală care angajează total fiinţa, proiectând experienţa personală în impersonal.

În Mitul eternei reîntoarceri, Mircea Eliade demonstrează că, pentru omul arhaic, realitatea per ansamblu şi toate elementele ei constitutive imită un arhetip celest. Ceea ce omul face, a mai fost făcut, iar viaţa este o perpetuă repetiţie a unor gesturi paradigmatice, inaugurate de altul[7].  Eliade clasifică arhetipurile în: arhetipuri celeste ale teritoriilor, templelor şi oraşelor; arhetipuri şi simboluri ale centrului; arhetipuri ale creaţiei (cosmogonia, geneza); arhetipuri ale ritualurilor şi arhetipuri ale activităţilor profane. El analizează deseori arhetipurile şi simbolurile împreună, fără a realiza o disociere fermă, argumentând dificultatea unei delimitări clare.

(continuarea în numărul viitor)

Veronica Anghelescu

[1] Noţiune definită de Mircea Eliade pentru a desemna, în orice religie, diferitele forme prin care sacrul se poate manifesta. Hierofania este ceea ce separă sacrul de profan. Iacob îşi pune capul pe o piatră şi visează scara ce uneşte pământul şi cerul (Geneza, 28, 16-22); această piatră se sacralizează; Iacob a uns-o cu untdelemn şi i-a dat numele de Betel („Casa lui Dumnezeu”) şi a considerat-o drept simbolul legământului dintre el şi Dumnezeu.  Piatra unsă cu untdelemn este, pentru tradiţia rabinică, piatra de temelie a Templului de la Ierusalim; pentru Iustin, ea este o prefigurare a lui Iisus. Cf. şi Septuaginta, vol. I, Editura Polirom 2004, p. 119.

[2] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.

[3] Exodul, 26-38. Cf. şi Septuaginta, ed. Cit., 261 şi urm. pentru simbolismul elementelor construcţiei.

[4] Victor Kernbach, op. cit., p.643

[5] Rudolf Otto, op. cit., p. 16

[6] Sabina Frânaru, op. cit., p. 23.

[7] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, p. 13.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s