La Putna, a cântat Daciei întregi

Standard

Odată cu oficierea solemnă a actului de la 2 iulie 1504, s-a îndătinat, în inima şi conştiinţa urmaşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca an de an, prin arşiţa şi gerurile istoriei, să se vină în pelerinaj la hramul mănăstirii Putna, pentru a se închina şi pentru a cinsti memoria celui care s-a identificat cu vrerea românilor dintotdeauna.

În momentele de bucurie sau de cumpănă ale existenţii locuitorilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic, gândurile şi speranţa tuturor au alergat către acel simbol al statorniciei, unităţii şi neatârnării ce odihneşte în prima sa ctitorie dintre obcinile împădurite ale Carpaţilor Răsăriteni.

Conştiinţa colectivă s-a manifestat adesea, de-a lungul secolelor, prin crearea a numeroase legende şi tradiţii ce au în centrul lor personalitatea şi faptele lui Ştefan Vodă.

Umbra eroului naţional, aşa cum şi-a imaginat-o creatorul anonim, o aflăm ilustrată, începând de la Ion Neculce în O samă de cuvinte auzite din om în om… şi continuă cu alte file de istorie nescrisă, imaginate de fantezia Marelui Anonim, pe care, parţial, S. Fl. Marian1, Tudor  Pamfile, Gh. T. Kirileanu, Teodor Bogdan şi alţii, le-au scăpat de la pieire în culegerile lor.

Mihai Eminescu, în articolul Răpirea Bucovinei, apărut în Curierul de Iassi, la 30 septembrie 1877, a consemnat, printre altele şi una din legendele care circulau pe această temă.

El povesteşte că, în noaptea de 12 octombrie 1777 [data decapitării lui Grigore Ghica pentru că s-a opus cedării Bucovinei Imperiului Austriac şi s-a apropiat de Rusia], chipul lui Ştefan Vodă de la mănăstirea Putna, s-ar fi întristat, iar, la miezul nopţii, Buga, clopotul cel mare al sfintei aşezări monahale “a început să sune de la sine, întâi încet, apoi mai tare şi mai tare.

1

Mănăstirea Putna, vedere panoramică

 

Călugării, treziţi din somn, se uitară în ograda mănăstirii […]. Biserica se lumină de la sine înăuntru de o lumină stranie şi nevăzută

Călugării coborâră într-un şir treptele chiliilor, unul deschise uşa bisericii…

Iraclie Porumbescu, fost staret al Manastirii Putba

Candela de pe mormântul lui Vodă se stinsese, deşi avusese untdelemn îndestul.

A doua zi, Voievodul Moldovei era atât de mohorât şi de stâns încât pentru păstrarea memoriei lui, un călugăr ce nu ştia zugrăvi, a făcut o copie ce există şi astăzi”

De mai bine de o jumătate de mileniu, în momentele lor  de deznădejde, speranţă sau bucurie împlinită, românii de pe cuprinsul Daciei întregi, au alergat, cu sufletul deschis, la mănăstirea Putna..

Sămânţa ideii sărbătorii naţionale de la Putna a fost răspândită, pentru prima oară, de părintele Iraclie Porumbescu3, tatăl lui Ciprian, cu paisprezece ani înainte de a fi căpătat contururile din 1870, cunoscute de posteritate.

În reportajul său: Monastirea Putna. 12 noiembrie 1856, gazetarul Iraclie Porumbescu, asistând la deshumarea osemintelor şi făcându-se ecoul comisiei de cercetare a relicvelor străbune, propune ca reînhumarea lor să aibă loc  în mai sau la 2 iulie 1857, în faţa reprezentanţilor Bucovinei şi din celelalte ţări române.

În acest sens, preotul reporter mai pune în dezbaterea publicului şi următoarele probleme:

“3-lea. Să se reproiecteze pentru consacrare şi aşezare a relicvelor lui Ştefan cel Mare şi ale familiei lui, în locul unde se va ordona de înaltele instanţe, o celebraţie solemnă.

Să se concheme întregul cler greco-oriental din Bucovina.

Să se inviteze şi alte notabilităţi ale naţiunii române din Bucovina şi din celelalte ţări româneşti şi în acest mod să se urmeze invitarea acestora; circulare oficiale în Principate, prin consulate sau prin jurnale publice şi, care, să fie acele notabilităţi”4

Ideile celebraţiei solemne, a convocării la mănăstirea Putna a reprezentanţilor naţiunii din Bucovina şi din celelalte ţări româneşti pentru a sărbători pe cel care a ridicat însângerata spadă căzută din mâna lui Decebal şi modul de organizare a acestei serbări a plutit în atmosfera socio-culturală a timpului fără a se materializa.

Abia, după aproape paisprezece ani, ele au reapărut public în conştiinţa altei generaţii de intelectuali, ce studia la Viena, în ambianţa unor discuţii de la Societatea literar-socială România.

În şedinţa din 4 decembrie 1869, după dizertaţia lui C. Aronovici, intitulată Despre geniul lui Ştefan cel Mare,  propunerea organizării unei serbări naţionale la  Putna a fost preluată de la Iraclie Porumbescu şi însuşită de tânăra intelectualitate, după cum o confirmă Eminescu într-un articol din ziarul bucureştean Românul, din 15 august 1871.

Printre adepţii fervenţi ai înfăptuirii actului epocal, ce a avut loc la 15 august 1871, de Sântă-Măria mare, s-a numărat şi Mihai Eminescu

De cum a sosit la Viena, în toamna anului 1869, poetul  şi-a aflat colegii grupaţi în două societăţi, ce nu se înţelegeau în privinţa unor probleme de formă.

Eminescu s-a înscris în ambele asociaţii spre a milita, din interiorul lor, în vederea realizării unirii necondiţionate. Pentru a-i convinge, tânărul “auditoriu la filozofie”5  a recurs, cu înţelepciune,  la următoarea pildă:

Domnilor! Un comerciant are un capital de 1.000.000 fl..

 Firma sa este Z! Capitalul său nu ar fi acelaşi dacă el s-ar numi Y, sau Z!

Noi suntem o societate cu capital de principii şi de inteligenţă.

Firma noastră este “România”.

Presupunem că firma noastră ar fi, de exemplu, “Românismul”- fondul nostru, fiinţa noastră morală n-ar fi aceeaşi?

Comerciantul de sub X presupunem că bancrutează, oare caracterul firmei lui, cu toate că numele a rămas acelaşi, nu se schimbă?

2

Mormântul lui Ştefan cel Mare

Dovadă dar cum că, numele nu e lucrul, fiinţa însăşi – cum e haina ce o poartă un om nu-i omul însăşi – cum zdrenţele unui nume obscur poate acoperi un geniu – cum purpura unui nume regal poate învesti pe-un idiot.

Cine conspiră contra legii fundamentale a României, acela e mai conspirator decât cel care conspiră contra numelui, a hainei, pentru că acea haină e strâmtă şi noi vrem să-i croim, tot acestei societăţi, o haină largă, în care să încapă toată lumea românească din Viena”6.

Nereuşind de la prima încercare să realizeze unitatea necondiţionată a tuturor studenţilor români din capitala imperială, Eminescu a persistat să susţină unirea în cuget şi simţiri pe alte căi, aşa, încât, abia la sfârşitul anului 1870, a putut să determine unificarea definitivă, iar în primăvara lui 1871, cele două asociaţii s-au contopit în România jună, sub deviza: Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri!

Ideea comemorării a 400 de ani de la ctitorirea lăcaşului de veci al marelui voievod moldav a avut, de astă dată, profunde ecouri în rândurile tinerilor ce studiau la Viena şi aiurea.

La sfârşitul anului 1869, cele două asociaţii vieneze, au ales un comitet provizoriu şi au lansat un Proiect de program pentru serbarea naţională la mormântul lui Ştefan cel Mare, la 15/27 august 1870, şi un Apel către “fraţii comilitoni” de la universităţile şi academiile din: Bucureşti, Iaşi, Torino, Berlin, Pesta etc., prin care chema tinerii să se adune “din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pe alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne conţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm, pentru progres şi  pentru cultivarea naţională”.

La Proiectul de program, Mihai Eminescu a mai adăugat un paragraf nou prin care se stipula ca după desfăşurarea festivităţilor să se întrunească un congres al tuturor tinerilor.

A doua zi, iertând împrejurările, se va improviza, afară din mănăstire, un congres al studenţilor români de pretutindeni. Programul congresului îl va avea să-l statuească comitetul aranjator al serbării7.

Cele două documente, publicate în revista Traian şi reluate de alte gazete româneşti, au avut un ecou mobilizator deosebit.

Tinerii din principalele centre universitare ale Europei au alcătuit comitete locale de acţiune, au lansat liste de subscripţii pentru strângerea fondurilor necesare acţiunii ce se va întreprinde etc.

Studenţii români din Paris vedeau în iniţiativa vienezilor un act ce urmărea să şteargă graniţele arbitrare ce vrăjmăşiile istorice le ridicase în acel moment. “Nivelarea Carpaţilor politici, Carpaţilor ce despotismul a voit să petrifice pentru eternitate între părţile aceluiaşi tot; formarea unui lanţ indisolubil între ţările române; iată scopul suprem către care trebuie să jurăm că vom ţinti”8.

Necesităţile organizatorice şi imperativele economice, sociale şi politice au determinat asociaţia de tineret ca, în primăvara lui 1870, să aleagă un Comitet central de pregătire a serbării de la Putna, care să continuie acţiunile iniţiale ale Comitetului provizoriu şi să înlăture numeroasele obstacole ce le stăteau în cale.

Sub influenţa ideilor politice ale lui Eminescu, noul apel adresat tinerilor, de la universităţile şi academiile europene, se încheia cu următorul îndemn:

“Să demonstrăm lumii că geniul poporului nostru viază, să-i arătăm că naţiunea noastră înţelege misiunea sa”.

Conţinutul articolelor şi a mesajelor, agitaţia provocată de febra pregătirilor a alertat pe guvernatorul ducatului Bucovinei.

Într-un raport către Ministerul de Interne vienez, el scria că studenţii români vor să folosească serbarea religioasă, de la 15/27 august ca “să demonstreze legăturile românilor din Bucovina cu cei din Principatele dunărene şi din Transilvania şi, în urmă, să aranjeze, pe această cale, o serbare naţională”9.

Că acesta era scopul nemijlocit al serbării de la Putna, o explică şi Mihai Eminescu în Convorbiri literare, din septembrie 1870, unde preciza că “exteriorul acestei festivităţi are să fie de-un caracter istoric şi religios; interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o voiesc din toată inima”10.

Consistoriul mitropolitan din Cernăuţi ignora deliberat scopurile politice, iar egumenul mănăstirii, Arcadie Ciupercovici, le încuraja cu multă diplomaţie, pentru a nu irita autorităţile austriece şi pe mitropolitul Eugeniu Hacman.

Deoarece izbucnise războiul franco-german, cu urmări gra

ve asupra Franţei şi atenţia opiniei publice era atrasă de această situaţie internaţională explozivă şi complexă, banca la care Comitetul central depusese, vreo 5.000 coroane, a dat faliment, autorităţile imperiale au înăsprit presiunile asupra naţionalităţilor negermane şi nemaghiare etc., serbarea proiectată, în august 1870, la Putna, nu a mai avut loc.

După acest eşec temporar, Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, pentru a asigura înfăptuirea ţelului propus şi unitatea de acţiune, intervin energic în adunările studenţeşti şi în presa vremii, ce apărea de ambele părţi ale Carpaţilor.

Deşi Comitetul de coordonare era convins că serbarea  nu va mai avea loc, în Instrucţiunea de funcţionare a Comitetului central, întocmită în mod judicios de Slavici, se prevedea, printre altele, că serbarea “are să se ţină tot la Putna, de e cu putinţă, în 15/27 august 1871″11.

Venind în întâmpinarea acestei idei, Eminescu, în adunarea din 25 mai 1871 a României June, cerea cu însufleţire:

“- Azi e momentul să facem un pas rezolut, să realizăm dorinţa noastră comună!

Pierdem un an din viaţa noastră comună, dacă mai amânăm serbarea pentru anul viitor!”12, iar Slavici, cu aceeaşi ocazie, vorbind de lupta înaintaşilor: Traian, Decebal, Ştefan şi Mihai, le spunea celor de faţă că stăpânirea austriacă nu-i va împiedeca să organizeze serbarea proiectată, iar dacă vor încerca “avem să mergem la Putna cu desagii în spinare, cum s-au dus moţii, în ziua de 3/15 mai 1848, la adunarea de la Blaj”13.

Poliţia vieneză, sesizată de agitaţia făcută de Eminescu şi Slavici, îi convoacă pentru a da socoteală de corespondenţa pe care o purtau cu “întreaga Europă”, cum spuneau ei.

Deoarece Eminescu era plecat în “ţară” pentru a conduce campania de presă, la chestură s-a prezentat numai Ioan Slavici.

În urma discuţiilor avute, după câteva zile, i se aduce la cunoştinţă că guvernul austriac nu se va amesteca, însă totul va depinde de autorităţile ducale bucovinene, cărora le ordonă să supravegheze toate mişcările junimii române.

În iulie 1871, Comitetul central de organizare, format din Ioan Slavici – preşedinte, Mihai Eminescu – secretar, I. V. Morariu – secretar II şi Pamfil Dan – casier, s-a deplasat la Cernăuţi pentru a pregăti desfăşurarea serbării, însă “fruntaşii bucovineni se declarară împotriva ţinerii serbării şi făcură studenţilor, spre marea surprindere a acestora, o primire lipsită de entuziasm […].

O atitudine diferită are Silvestru Andreevici-Morariu, al cărui fiu, Vasile Morariu, făcea parte din Comitet. Tinerii decid, la sfatul lui Silvestru Andreevici, să nu ceară permisiunea autorităţilor austriece  pentru serbare, ci să le pună în faţa unui fapt împlinit”14.

Tot acuma, Eminescu şi Pamfil Dan, publică, în  ziarul Românul, din Bucureşti, din 15 august, o scrisoare deschisă către D. Brătianu, făcând referiri la atitudinea organizatorilor faţă de evenimentul trăit.

“Dacă o generaţie poate avea un merit, e acela de a fi aginte al istoriei, de a purta sarcinile cu necesitate de la locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpilor15.

În drum spre Putna, pentru a-şi asigura sprijinul populaţiei, Slavici şi cu Dan au vizitat mai multe localităţi bucovinene. “Ne-am oprit pretutindeni unde speram să ne găsim agenţi, scria Slavici.

Toţi se bucurau că serbarea se va face şi, mai ales la Siret, unde Teodor Ştefanelli făcuse o vie propagandă, am ţinut chiar o mică întrunire”16.

Nu ştiu dacă tinerii organizatori, în călătoria lor “cu mare înconjor”17, vor fi trecut şi pe la părintele ideii ce o puneau în practică, dar am aflat că Iraclie Porumbescu a fost un participant entuziast la desfăşurarea serbării.

Un contemporan, bun cunoscător al istoriei Bucovinei, nu demult, remarca locul principalilor organizatori şi înfăptuitori ai propunerii părintelui Iraclie:

“Contribuţia lui Eminescu şi Slavici la pregătirea şi desfăşurarea serbării a fost dintre cele mai importante şi intervenţia lor, în momentele de impas, a fost salvatoare.

Eminescu îşi aduce contribuţia şi pe tărâm teoretic; Slavici, mai ales, pe tărâm organizatoric”18.

Ajuns la capătul călătoriei sale, Slavici găseşte în toi  pregătirea pentru hramul de Sântă-Măria mare.

Egumenul Arcadie Ciupercovici, unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai ideii lansată de preotul Iraclie Porumbescu, cu ocazia deshumării osemintelor lui Ştefan Vodă, dă studenţilor un sprijin nelimitat.

Erau mobilizaţi, printre mulţi alţii, şi elevii din Cernăuţi sau Suceava, între care se număra şi Ciprian Porumbescu, din clasa a VIII-a gimnazială, însoţit de un  grup numeros de colegi.

Ei au lucrat, alături de dulgherii şi zidarii plătiţi cu ziua, la ridicarea porticulului festiv, a arcului de triumf, la zidirea cuptoarelor şi a vetrelor, la împletirea şi montarea ghirlandelor sub conducerea pictorului ilişeştean Epaminonda Bucevschi, la confecţionarea lampioanelor, la turnarea seului în ulcele şi a răşinei în ştiubeie, la căratul proviziilor, la adunatul celor necesare festinului ce urma să aibă loc etc. etc.

Amintindu-şi de toate acestea, Slavici exclama:

“Zece vieţi de-aş trăi, tot n-aş uita niciodată zelul neobosit, îndelung răbdător şi spiritul de disciplină al acestor muncitori, care, adeseori, se mulţumeau cu mămăligă goală, căci pâinea eram nevoiţi s-o cumpărăm de la Rădăuţi şi, adeseori, ne lipseau banii.

Pe când unii purtau socotelile ori scriau în biroul comitetului, alţii făceau munca de salahor, iar alţii cutreierau satele ca să angajeze căruţe pentru ziua 14/26 august, ori să adune velniţe, cearşafuri şi perini pentru aşternuturi, farfurii, tacâmuri, feţe de masă pentru banchetul festiv şi, până în ziua de astăzi, mi-a rămas inexplicabilă încrederea cu care românii din Bucovina ne-au încredinţat avutul lor”19.

La munca de organizare, pregătire şi primire a oaspeţilor veniţi la importantul eveniment naţional au participat cu entuziasm, dăruire şi tineri din celelalte provincii locuite de români.

Rememorând zilele fierbinţi ale lui august 1871, unul din organizatori scria: “Eminescu, venit cu vreo opt zile înainte de serbare, a luat şi el parte la mulţumirile noastre.

Tot acuma a sosit şi delegaţia colegilor noştri din Bucureşti: G. Dem. Teodorescu, Ioan Brătescu şi Grigore Tocilescu, toţi trei băieţi inimoşi, plini de focul sacru al tinereţii…

Nepreţuit ne-a fost însă ajutorul care ni-l dădea I. Brătescu, care ştia să conducă lucrările şi să pună mâna când era nevoie. Mai ales în seara de 14/26 august, când publicul a dat năvală asupra mănăstirii, cel mai activ dintre membrii comitetului de primire era el.

Răposatul G. Dem. Teodorescu, pe atunci un tânăr foarte simpatic, vioi şi zelos, alerga iute ca piperul de ici până colo, observa cu ochi ageri toate neajunsurile, nu trecea cu vederea nici un amănunt şi astfel se făcuse, în curând, indispensabil.

Tocmai de aceea ne supăram pe el, căci ne pomeneam că a dispărut şi stă ascuns în vreun colţ retras ca să-şi scrie dările de seamă pentru Românul.

Abia astăzi am ajuns să-i dau dreptate, căci fără dările  de seamă făcute de dânsul, multe din cele petrecute atunci ar fi fost date uitării şi avea Gr. Tocilescu dreptate când zicea că abia peste o sută de ani va putea să ne spună dacă au ori nu vreo valoare steagurile noastre.

Ieşenii au sosit mai târziu, dar la timp şi mai numeroşi.

N-au luat parte la lucrările de pregătire, dar au ostenit, cu atât mai vârtos, în seara primirilor şi în ziua serbării.

Stâlpul lor era Moroneanu, unul din cei mai buni prieteni ai lui Eminescu, şi C. Istrati, tânăr, înalt nu numai la făptură, ci totodată şi la fire şi om pe care timpul îl lasă neschimbat în trecerea lui.

Deasupra tuturor se ridicau doi oameni scurţi şi îndesaţi, pe care toţi îi socoteam mai chibzuiţi decât noi, T. Nică şi A. Xenopol, atunci, cu treizeci şi doi de ani mai tineri decât astăzi.

Împrejurul nostru steteau, în sfârşit, adunaţi vreo cinzeci de băieţi împărţiţi în secţiuni, fiecare cu rostul lui”20 îşi amintea preşedintele Comitetului de organizare al jubileului de 400 de ani de la ctitorirea mănăstirii Putna.

Toţi lucrau de zor ca să poată adăposti şi hrăni circa 1500 de musafiri, timp de mai multe zile şi nopţi.

În acest scop, organizatorii au angajat măcelari, bucătari, au cumpărat douăzeci vite mari, mai mulţi saci cu făină de grâu pentru a face pâine şi cozonac, două cazane mari pentru preparat bucatele, au confecţionat o frigare lungă de cinci metri, pentru a rumeni fripturile şi multe altele.

Pictorul Carol Popp de Szathmáry a fost invitat pentru a imortaliza momentul cu penelul său, iar Epaminonda Bucevschi pentru a se preocupa de ornamentarea cadrului în care se vor desfăşura festivităţile.

Pictorul vienez Bucevschi, încă din 1870, avea pregătit un plan în acest scop. Sub conducerea fiului preotului din Ilişeşti s-a construit şi ornat porticulul cu o capacitate de circa 2000 locuri.

Noua lucrare arhitectonică a fost împodobită cu cetină şi ghirlande, pe frontispiciu “au fost puse: stema României libere iar alături, în dreapta şi în stânga, stemele celorlalte ţări româneşti.

Între steme se fixau flamuri”21.

Aleea ce duce de la portic până la arcul de triumf a fost împodobită cu brazi aliniaţi deoparte şi de alta.

Poarta mănăstirii era ornată cu cetină de brad şi străjuită de două mari steaguri tricolore.

La hotarul dinspre Vicov s-a ridicat arcul de triumf, al cărui stâlpi erau acoperiţi cu ghirlande de cetină.

Iată cum înfăţişează acest aspect Mihai Eminescu în calitatea sa de gazetar, în Curierul de Iassi, din 22 august 1871:

“Din sat până la mănăstire, de-amândouă părţile şoselei, pe lângă arborii naturali, erau înplântaţi, în pământ, cetini de brad în două şiruri paralele.

Ici şi colo, în direcţia acestor alei artificile erau aşezate lampioane mari şi mici pentru luminaţie.

La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăsture, se înălţa un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad şi decorat cu o mulţime de   flamuri.

Pe frontispiciul arcului se ceteau cuvintele: Memoriei lui Ştefan cel Mare, Mântuitorul neamului.

De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivelul drumului, era situat colosalul portic, o construcţie într-adevăr minunată, încăpătoare de 1500 persoane.

Înăuntrul acestei clădiri erau aşezate, de-a lungul, mese şi laviţe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau emblemele ţărilor române şi-o sumă de flamuri mici.

În fine, aranjamentul dinaintea porticulului, făcut din mai multe şire de cetină împlântate în pământ şi împodobite cu drapele, era de o frumuseţe rară”22.

Dacă stemele erau pictate de mâna lui Epaminonda Bucevschi, pentru scrierea inscripţiilor, pentru confecţionarea ghirlandelor şi a celor cinci sute de lampioane roşii, galbene şi albastre, pentru umplerea celor cinci mii de candele şi a o sută de stupi cu răşină, pe lângă călugării de la mănăstire, fiul părintelui Dumitrache a mai folosit elevii şi studenţii bucovineni, printre care se afla şi cei veniţi de la gimnaziul din Suceava, sub conducerea lui Ciprian Porumbescu.

Lângă portic a fost improvizată o bucătărie, în care bucătarii şi ajutoarele lor lucrau febril,  sub conducerea unei inimoase şi destoinice gospodine, delegată de Asociaţia doamnelor române.

Aici, s-au pregătit, pentru sătenii ce veneau la hramul mănăstirii, numai în prima zi, două cazane cu tocană şi s-a fript un bou.

Pentru invitaţii sosiţi de pe cuprinsul întregii Dacii, la mesele frumos aranjate, au fost puse 1600 de tacâmuri, ce s-au dovedit a nu satisface cerinţele, după cum mărturisesc unii dintre  organizatori.

Curtea mănăstirii, poienile din jur, pădurile bărâne ce împrejmuiau, odinioară, această oază de verdeaţă şi lumină, fremătau de voie bună, de munca neobosită a celor adunaţi să serbeze hramul mănăstirii şi pe ctitorul ei.

Zarva bucuriei colective a fost zăgăzuită, pentru o clipă, de venirea unei unităţi a jandarmeriei austriece, ce a ordonat sistarea lucrărilor care se aflau în toi.

Comandantul unităţii primise ordin, de la prefectul de Rădăuţi, să ocupe satul şi împrejurimile mănăstirii şi să aresteze pe acei ce nu vor înceta pregătirile.

Seminariştii şi liceenii, ce veniseră fără consimţământul şcolilor din Cernăuţi şi Suceava, s-au risipit, de îndată, prin desişul codrilor din preajmă.

Slavici, alertat, a plecat  la Rădăuţi şi, în urma unor tratative intense, duse cu prefectul Orest Renney, a obţinut contramandarea ordinului de evacuare silită.

Autorităţile centrale şi ducale, ale Imperiului Austriac, erau speriate de amploarea pe care o luase pregătirile de la Putna, mai ales că printre sătenii bucovineni circula zvonul că, după serbare, locurile lor de baştină vor trece la patria mamă.

Despre aceste dorinţe a aflat şi Slavici, chiar de la sosirea sa la mănăstire, deoarece oamenii locului i se destăinuiau:

“- Ştim noi de ce aţi venit! Acum se împlinesc o sută de ani de când ţara a fost luată de la Moldova şi aţi venit ca s-o întoarceţi!”23.

Constatând că ideea serbării de la Putna luase proporţii de masă şi era prea târziu să  stăvilească avântul colectivităţii, autorităţile districtuale au fost nevoite să accepte garanţiile oferite de Slavici, că manifestarea se va menţine la nivelul sărbătorii religioase, fapt pentru care prefectul nu a admis să se desfăşoare sub preşedinţia lui Mihail Kogălniceanu, ce se afla printre oaspeţii de seamă.

Bunăvoinţa autorităţilor districtuale era dictată nu numai de raţiuni statale, ci şi de sentimentele proromâneşti ale prefectului de Rădăuţi, amic al părintelui Iraclie Porumbescu.

Legăturile sufleteşi de tinereţe, dintre preotul de la Şipotele Sucevei şi Orest Reney au fost trainice şi de lungă durată.

La începutul lunii iunie 1890, cu ocazia unei vizite făcută la Cernăuţi, părintele Iraclie a trecut şi pe la ”bietul consilier Reney, carele a ologit de dambla la o mână şi un picior şi nu mai iese din casă.

Cu lacrămi în ochi mi-a mulţămit, că acuma, când toată lumea l-a părăsit, eu  mi-am adus aminte de el şi l-am vizitat.

La dânsul am şezut preste o oră”, după cum rezultă dintr-o  scrisoare către fiica sa, Mărioara.

Era preferabil ca, în conjunctura internaţională în care se afla Austria, să nu se acutizeze entuziasmul juvenil.

Pentru un imperiu, format dintr-un amestec etnic exploziv, era mai înţelept ca unele manifestări naţionale, care nu-i erau pe plac, să se desfăşoare într-un sat din Carpaţi, de la graniţa răsăriteană şi nu în Viena, cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi interzis serbarea studenţească.

În acest caz, România jună ar fi organizat manifestări de protest nu numai în capitala imperială, ci şi în alte centre universitare ale Europei apusene, iar efectul lor politic ar fi fost cu totul altul.

Agitaţia studenţescă ar fi solidarizat în jurul ei şi pe unii din muncitorii vienezi, care erau şi aşa aţâţaţi după izbucnirea revoluţiei pariziene, reprimată de forţele versaieze, aliate cu armata prusacă, iar riscul autorităţilor imperiale, în noua situaţie, ar fi fost, poate, insurmontabil.

După reîntoarcerea lui Slavici de la Rădăuţi, forfota pregătirilor pentru hramul jubiliar a fost reluat “cu zel îndoit, dar şi cu inima îndoită”24, deoarece conflictul era aplanat doar pentru moment.

Organizotorii şi participanţii erau timoraţi de faptul că subunitatea de reprimare, cu manu militari a manifestării. era cantonată în cel mai apropiat sat, Vicov.

Atmosfera de lucru s-a mai destins după apariţia articolului Das Säkularfest im Kloster Putna în gazeta guvernamentală Czernowitzer Zeitung, prin care se comunica publicului că de Sântă-Măria mare, hramul bisericii de la Putna, va avea loc tradiţionala sărbătoare religioasă la care va lua parte şi o delegaţie de studenţi români ce vor depune o urnă de argint şi două învelitori, pe mormântul lui Ştefan cel Mare.

Sfaturile date de Silvestru Andreievici-Morariu se adeverise, iar obstrucţia hurmuzăcheştilor se dovedise a fi neîntemeiată.

Deşi norii incertitudinii nu se risipise complet, vestea confirmării oficiale a desfăşurării serbării de la Putna a dat naştere la un nou avânt general şi a dezlănţuit dorinţa de a înfăptui programul stabilit de studenţii României June, în cele mai mici amănunte.

În momente de răgaz sau în cele de activitate febrilă, Eminescu şi Slavici se retrăgeau, împreună sau însoţiţi de câţiva colaboratori, în clopotniţa mănăstirii,(denumită mai apoi Turnul lui Eminescu), unde, de fapt, îşi aveau sălaşul de noapte şi aci se odihneau în fânul adus de ei, pentru a le fi şederea mai lesnicioasă, sau discutau şi rezolvau treburi organizatorice şi politice ale momentului ce avea să devină istoric.

De îndată ce lucrările pregătitoare se apropiau de sfârşit, Comitetul de coordonare lărgit, cu studenţii sosiţi de la Bucureşti, Iaşi şi din alte părţi, a stabilit programul de desfăşurare a serbării ce urma să înceapă cu seara zilei de 14/26 august 1871 şi să dureze până luni, 18/28 august, după care avea a se ţine primul Congres al studenţilor români, propus de Eminescu.

În cursul zilei de 14/26 august invitaţii începură a sosi. O parte din membrii comitetului de primire, format din G. Dem. Teodorescu, U. Luţa, N. Ciurea şi Stere, împodobiţi cu mari eşarfe tricolor, au întâmpinat, călare, pe oaspeţii ce soseau cu trenul în gara Hadikfalva [Dorneşti] şi s-au îngrijit de transportul lor la destinaţie.

Eminescu a imortalizat principalele momente ale desfăşurării festivităţilor jubiliare mai bine ca oricare alt gazetar al vremii.

În reportajul intitulat Serbarea de la Putna întru memoria lui Ştefan cel Mare, apărut în Curierul de Iassi, anul IV, nr. 92, 93, din 25 şi 26 august 1871, poetul reporter crede că e în interesul publicului “ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna, a-i face, întrucâtva, cunoscută poziţia topografică a acestui lăcaş sfânt, mândră şi duioasă suvenire a timpului depărtat”25, în calitate de bun cunoscător al locurilor pe care le îndrăgise încă din copilărie.

“Când pleci de la Hadikfalva către Putna, pe un drum a cărui împrejurime, dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpesc vederile şi-ți dezmiardă sufletul!

Ziceam, când pleci spre Putna zăreşti, în depărtare, înălţându-se către cer, falnicele coame şi spete ale munţilor Carpaţi.

Pe de o parte ţi-ar plăcea să ajungi cât de curând la ţelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu printre aceste holde înflorite, printre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de a privi impozantele alei de plopi şi mănoasele ţarini din Bucovina cea drăgălaşă.

După o călătorie de patru-cinci ore, în fine, regiunea vegetaţiei bogate dispare, poalele munţilor se arată, un vânt rece te abureşte, o tăcere sfântă te împresoară şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor.

Aici, la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi, acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei maiestoase.

De toate părţile împresurată de munţi sfâşiaţi de crăpături şi văi adânci şi înguste, în apropierea unor plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de lăcaş etern al celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine.

Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spaţioasă, care, într-una din despărţiturile sale, cuprinde mormintele Domnului Ştefan cel Mare […] şi-a mai multor Doamne din epocile gloriei noastre militare.

În jurul bisericii sunt ridicate, în formă pătrată, odăile destinate pentru călugări, odăi, dintre care cele mai multe sunt adevărate saloane.

La intrare, deasupra zidului, este aşezată clopotniţa cu-n turn înalt, înlăuntru, în partea dreaptă, o altă clopotniţă mai mică, ce conţine clopotul lui Ştefan cel Mare, Bugea.

Spaţiul dintre biserică şi edificiul dintre chilii este acoperit cu verdeaţă şi de-o grădină plină cu flori, organizată după gustul cel mai bun”26.

După itinerarul încântător, căruţele cu invitaţi ajung la hotarul satului Putna.

La arcul de triumf, noii veniţi erau întâmpinaţi de o altă parte a Comitetului de organizare, care le urau bun venit.

Vreo patruzeci studenţi şi elevi, printre care se afla şi Ciprian, îi aşteptau, ceva mai încolo, la poarta mănăstirii, pentru a-i conduce la locurile dinainte stabilite pentru cazare.

Rând pe rând soseau oameni de vază din România. Mihail Kogălniceanu şi I. G. Sbiera veneau din partea Academiei Române să transmită salutul înaltului for ştiinţific al tuturor românilor. A urmat  primarul oraşului Iaşi, H. Cerchez, o delegaţie a Mitropoliei Moldovei, alcătuită din: F. Scriban, I. Bobulescu, I. Buăureanu, N. Apostol şi alţii.

Oaspeţii de seamă au fost găzduiţi în arhondaric, iar în celelalte încăperi, amenajate cu paturi rustice, au fost repartizate doamnele.

Restul musafirilor au fost “adăpostiţi parte pe la săteni, parte într-un mare pătul, pe care băieţii îl prefăcuseră într-un vast şi foarte frumos dormitor”27.

Şuvoiul celor ce voiau să ştie ce se va petrece la hramul de Sântă-Măria mare era neîntrerupt. S-au adunat oameni de pe întreg cuprinsul vechii Dacii, precum şi cler, poporăni din satele învecinate şi de mai departe.

Odată cu lăsarea serii, aleea de brazi, ce se desfăşura de la portic până la intrarea în mănăstire, era iluminată de lampioane roşii, galbene şi albastre, aninate de copacii ce străjuiau, deoparte şi de alta,  calea de acces.

Când bubuiturile de treasc au vestit că primele căruţe cu oaspeţii de seamă au ajuns la arcul de triumf, principalii organizatori şi animatori, Eminescu şi Slavici, au lăsat primirea de la poarta mănăstirii în sama altora, care ştiau să o facă mai bine decât ei, şi s-au urcat pe un muncel învecinat.

Privind în linişte panorama însufleţită de la picioarele lor, erau mulţumiţi şi încântaţi de rezultatul strădaniei ce o depusese cu atâta osteneală.

“Treascurile bubuiau, steagurile fâlfâiau, vestitul taraf de la Suceava, vreo treizeci de lăutari, îmbrăcaţi în antireu, cânta marşul lui Mihai Viteazul”28, “transparentele erau luminate, lampioanele şi miile de candele ardeau, mulţimea izbucnea în urale, la sosirea fiecărei trăsuri şi, ni se cuvenea lui Eminescu şi mie – scria Slavici – să ne bucurăm în toată liniştea de priveliştea, pe care n-ar fi putut nici ceilalţi s-o aibă dacă noi am fi fost tot atât de slabi în credinţă şi tot atât de puţin stăruitori ca dânşii.

Peste puţin ne-am încredinţat că va veni prea multă lume şi nu o să găsim adăposturi destule.

La poarta mănăstirii învălmăşeala era din ce în ce mai mare, căci toţi dădeau năvală asupra mănăstirii, toţi protestau contra dispoziţiilor luate de comitet.

Adevăraţii vinovaţi erau  însă, cum G. Dem. Teodorescu zicea în Darea de seamă, numai cei ce veniseră fără ca să fie anunţați.

În mijlocul acestei gălăgii a sosit deputaţiune din Moldova.

Pe drum, membrii deputaţiunii aflase că unii dintre fruntaşii bucovinenilor stăruiau, şi acum, în hotărârea lor de a nu lua parte la serbare şi Vasile Alecsandri s-a despărţit, la Hadikfalva, de deputaţiune şi a urmat drumul spre Cernăuţi, ca să se întâlnească cu Hurmuzaki.

Kogălniceanu era neliniştit şi dorea să vorbească cu mine, scria Slavici, ca să afle cum stăm cu stăpânirea şi dacă poate ori nu să ieie parte la serbare.

Alergau, dară, băieţii în toate părţile ca să mă găsească şi alergătura acestora a produs un fel de panică în mulţime şi dealtfel agitată.

N-are prostia omenească margini şi, în mintea multora era aproape gândul că, văzând primejdia, Eminescu şi cu mine am fugit!

Iar noi făceam filozofie la marginea pădurii de brad.

Îl ştiu pe M. Kogălniceanu, om totdeauna scurt şi clar, vioi şi tânăr până la adânci bătrâneţe. Nu-l mai văzusem, dar îl ştia Eminescu şi-l aveam sus, în gândul meu.

I-am spus, cu inima deschisă, că amicii săi din Bucovina văd lucrurile rău, că guvernul nu ne face nici o greutate şi că, căpitanul districtului va asista şi el la serbare şi va închina la masă pentru poporul român.

A rămas”29, mărturisea Slavici, însă Vasile Alecsandri nu a mai venit, fiind reţinut, la Cernauca.

La orele 22, prin douăzeci şi una salve de treasc, ce izbucneau în scurte flame purpurii de pe culmele muncelelor, care împrejmuiau, ca un zid de fortăreaţă, lăcaşul de veci al slăvitului Ştefan Vodă, s-a vestit deschiderea serbării jubiliare de la Putna.

Atunci, în tânguios dangăt de clopot, oaspeţii, din incinta sfântului lăcaş şi din afara lui, s-au îndreptat, cu  pioasă reculegere, spre locul unde se aflau osemintele marelui voievod pentru a asista la seara de priveghere.

“De-abea preoţii intrase în altar, de-abia începuse sântele ceremonii, când, la pomenirea numelui neuitatului erou, clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

 

Muşchiul zidului se mişcă… pântre iarbă se strecoară:

O suflare, care trece ca prin vine un fior.

 

Este ceasul nălucirii: un mormânt se desveleşte.

O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…

Iese.. Vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte.

Râul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc.

 

Ascultaţi!… marea fantomă face-un semn… dă o poruncă…

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…

Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,

Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.

 

Sărutare, umbră veche! Priimeşte-nchinăciune

De la fiii României, care tu o ai cinstit;

Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;

Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..

Este imposibil de exprimat bine, prin cuvinte, acea impresiune înălţătoare, ce te pătrunde la auzul acelor cuvinte, îşi continua Eminescu reportajul de la faţa locului.

Sunetele clopotelor împreunate, cu trăsniturile bubuitoare ale săcăluşelor străbăteau munţii departe-departe, şi mult în urmă auzeai clocotind ecourile repeţite.

Mai adaugi la aceasta splendida luminaţie din mănăstire şi strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de prin prejur, şi-o fericită iluzie te răsplăteşte şi te transportă în timpurile când viteazul, pe carele-l celebrăm după patru secole, sta cu fierul în mână ca un zid de apărare al creştinătăţii contra furiei musulmane.

Târziu, noaptea, oaspeţii se retrag, reprezentanţii şi doamnele în odăile mănăstirii, iar cealaltă parte a publicului pe la casele ţăranilor”30.

*

A doua zi, sâmbătă 15/27 august, de  adormirii Maicii Domnului, la opt dimineaţa, prin trei rânduri de salve de treasc, publicul e vestit să poftească la marea sărbătoare  ce se va desfăşura la porticul festiv.

În torent uman adunat, ce se ridica la circa trei mii de persoane, se afla şi cel care propusese pentru prima oară înfăptuirea unei manifestări de  asemenea ampluare, părintele Iraclie Porumbescu, însoţit de fiul său Ciprian şi alţi tineri şi vârstnici din Bucovina.

Într-o astfel de zi memorabilă oaspeţii purtau panglici care simbolizau culorile drapelului României libere, în timp ce Comitetul de organizare îi întâmpina încinşi cu eşarfe tricolor.

Deschiderea adunării festive a fost făcută de Ioan Slavici.

În scurtul său discurs inaugural, după ce a evocat pe Negru-Vodă, Dragoş-Vodă, Mircea cel Bătrân, Bogdan, Mihai Viteazul, pe care-i consideră “temelia existenţii noastre” şi aminteşte junilor participanţi că datoria lor este să militeze pentru trezirea conştiinţei de neam şi împlinirea “aspiraţiilor comune”, preşedintele Comitetului de organizare urează tuturor un bun venit:

“- Vă salut dară fraţilor! Vă salut surorilor! Vă salut românilor din câteş patru unghiurile!

Vă salut la mormântul lui Ştefan cel Mare, umbra eroului să privigheze peste noi şi să ne conducă la adevărul speranţelor noastre!”31.

În acest timp, din iniţiativa lui Eminescu, s-au împărţit participanţilor o foaie volantă ce cuprindea poezia La mormântul  lui Ştefan cel Mare de Dimitrie Gusti32, tipărită la Iaşi din iniţiativa poetului şi în care se declama că în afară de Moldova şi Muntenia şi alte teritorii sunt “româneşti pământuri”.

Mulţimea adunată la porticului festiv, în frunte cu Comitetul de organizare şi oamenii de vază veniţi de pe cuprinsul vechii Dacii, s-au îndreptat spre lăcaşul de veci al voievodului comemorat.

Mormântul lui Ştefan Vodă era împodobit cu ghirlande, făclii şi străjuit de o gardă formată din patru tineri ce reprezentau patru provincii române.

“Aici, în decursul serviciului divin, patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ştefan, detalia Eminescu în reportajul său.

Pe la priceasnă, părintele egumen al mănăstirii, domnul Arcadie Ciupercovici, ţine o predică corespunzătoare hramului, prin care, eminentul preot, ştiu atât de bine să vorbească sufletelor auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puţin am simţit inima noastră mişcându-se de patriotism şi însufleţire”33..

 

După liturghia de Sântă-Măria mare, participanţii au revenit la portic, unde erau expuse darurile aduse.

Pe o masă se afla un votiv de argint, pe care sta scris:

”Eroului, Învingătorului, Apărătorului existenţei române, Scutul creştinătăţii. Lui Ştefan cel Mare şi Bun.

Junimea academică română.

Anul MDCCCLXX”34.

Mai erau două învelitori de catifea, una roşie şi alta albastră, mai multe steaguri ce aveau brodate pe ele nume ca: Traian, Dragoş, Radu Negru, Iancu, Horea-Cloşca-Crişan, Tudor Vladimirescu, precum şi chipul lui Ştefan cel Mare.

După ce darurile au fost binecuvântate de egumenul mănăstirii Putna, studentul A. D. Xenopol a rostit discursul festiv pregătit cu mult înainte sub îndrumarea lui Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor.

Printre altele, oratorul sublinia că adunarea de la  Putna nu are menirea numai de a cinsti trecutul glorios al eroului de la Războieni, ci “venim aici, spune Xenopol, şi pentru viitorul după care năzuieşte orice suflet mai nobil al poporului nostru, venim aici pentru a sugera puterea ce susţine, pentru bine şi adevăr, puterea ce izvorăşte de la mormintele oamenilor mari […].

Cu patru sute de ani aruncăm noi gândurile şi simţirea noastră înapoi şi totuşi, de vom privi bine sufletul nostru, vom vedea, cum se amestecă în cel îndepărtat trecut, farmecul viitorului, cum fiecare faptă a lui Ştefan cel Mare e cu atât mai măreaţă cu cât noi, astăzi, putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simţim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viaţă, ce pot să ne întărească în propăşirea pe calea dreptului şi adevărului, care susţine şi înalţă pe popor.

În această împrejurare a amintirii trecutului cu năzuinţele şi speranţele în viitor, figura lui Ştefan cel Mare încetează de a fi eroul unei părţi a ţărilor locuite de români şi devine un centru pentru acelaş neam35.

Spre a dinamiza într-un torent unic toate forţele naţionale, Xenopol îşi arată încrederea în potenţialul biologic şi spiritual al poporului, exprimându-şi, totodată şi credinţa fermă că se va afirma în concertul internaţional de valori.

“Avem acea putere, spunea oratorul, avem acea încredere, pentru că sufletul acelei părţi a omenirii ce se numeşte poporul român, încă nu şi-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc.

În adâncul lui se mişcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri în cea a adevărului, noi tipuri de caracter ce trebuie să iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii.

În acea fierbere interioară, a cărei urmări stau încă ascunse în sânul viitorului, stă dreptul nostru la trai, îndreptăţirea speranţelor ce ne încântă”36.

Printre noile vlăstare şi caractere în formare despre care vorbea Xenopol, ce trebuie să iasă la iveală din sânul poporului, printre armoniile embrionale din sfera frumosului uman, ce se pârguia la dogoarea zilelor fierbinţi de la sfârşitul lui august 1871, se afla şi viitorul artist-cetăţean de la Stupca, pe atunci elev la Gimnaziul Greco-Oriental din Suceava.

Spiritul său a înmugurit la iradierea benefică a profesiunii de credinţă a României June: Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri şi a ideilor junimiste emanate de viitorul istoric Xenopol.

Referindu-se la acelaşi moment al prăznuirii, Mihai Eminescu, în reportajul amintit, relua:

“Săvârşindu-se liturghia, publicul, cu preoţii în frunte, se aranjează într-o procesiune maiestoasă care se opreşte la portic.

La mijlocul porticului, pe o masă se vedeau: urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră al doamnei Maria C. A. Rosetti, epitaful lucrat pe catifea roşie al doamnelor din Bucovina, iar lângă masă, răzimate de stâlpi, străluceau în toată pompa lor: frumosul stindard al doamnelor din Iaşi şi măreţele flamuri ale doamnei Haralambie ş-al Şcolii de belle arte din Iaşi. Prevăzut cu portretul lui Ştefan cel Mare, ornat cu diferite simboluri de aspiraţie şi glorie în viitor şi înzestrate cu inscripţii minunate şi demne de memoria marelui domn.

Toate aceste odoare se sfinţesc de către clerul oficiant, în urmă lumea se stropeşte cu aghiazmă, ş-apoi, în mijlocul unei tăceri adânci, domnul Xenopol rosteşte cuvântarea festivă.

Această cuvântare întruneşte în sine, aprecia Eminescu, toate elementele ce constituie un adevărat op de elocinţă şi nu-i de mirare dacă mintea fiecăruia era fixată, cu toată puterea, asupra pasagelor instructive, ce se desfăşura într-însul, asupra învăţăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ştefan cel Mare, asupra stării noastre de faţă.

După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni şi intonară, în quartet, imnul religios al lui Alecsandri, compus anume pentru serbare.

În fine, lumea se înturnă, în ordinea de mai-nainte, la biserică pentru a se continua şi sfârşi sfânta liturghie”37.

Quartetul bărbătesc a trezit în sufletul lui Ioan Slavici emoţii de neuitat.

“Întâia oară românii din cele patru unghiuri s-au adunat la un loc ca să preamărească, împreună, numele unuia dintre marii susţinători ai neamului românesc, să se îmbărbăteze unii pe alţii şi să-şi întărească credinţa în viitor şi mulţi ochi s-au umplut de lacrămi când corul a intonat imnul:

 

Etern, atotputernic, o, creator sublim,

Tu dai lumii viaţă şi omului cuvânt.

În tine crede, speră întreaga românime;

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ”38.

 

La vrema prânzului, masa festivă a fost servită de elevi şi studenţi.

Pentru desfăşurarea ceremonialului impus de acest moment solemn, Mihail Kogălniceanu a fost proclamat preşedinte de onoare.

3

Putna

Prefectul Orest Renney s-a opus şi a cerut ca masa să fie prezidată de Ioan Slavici, deoarece împotriva lui, ca supus austriac, putea oricând folosi jandarmii pe care îi avea cantonaţi la câţiva kilometri de Putna.

Slavici, având deoparte pe M. Kogălniceanu, iar de alta pe reprezentantul puterii austriece, a dat curs ceremonialului de rigoare.

Pe timpul festinului s-au rostit numeroase tuasturi. I. G. Sbiera a vorbit din partea Academiei Române. El a felicitat pe acei ce au iniţiat, sprijinit şi înfăptuit o asemenea manifestaţie memorabilă, ce are meritul de a fi împrospătat, în sufletele tuturor, gloria străbună, în vederea înfăptuirii unităţii culturale a românilor de pretutindeni.

În încheiere, prof. Sbiera îndemna generaţiile să-şi dea mâna “ca să cultive şi să ridice la un grad mai înalt, prin  ştiinţă, prin artă şi industrie, ceea ce străbunii ne-au păstrat pe câmpul luptelor cu sabia-n mână”39.

Au mai vorbit: Bosie, Lupaşcu, Mureşan şi alţii.

Prefectul de Rădăuţi a pretins lui Slavici ca discursurile să-i fie prezentate, în scris, înainte de a fi expuse public, iar când Bosie, delegatul Societăţii Românismul, nu s-a conformat, reprezentantul oficial imperial a hotărât să fie amânat pentru a doua zi.

Cu toate restricţiile impuse s-au rostit şi “o serie de tuasturi întovărăşite de discursuri patriotice şi naţionale, constata Eminescu, în care se releva sentimentele aprinse şi entuziasmul viu al vorbitorului, care nu puteau înăduşi, în sufletul lor nobil, pornirea focului patriotic, pe lângă toată supravegherea riguroasă a comisarului rânduit din partea guvernului.

Cele mai mari emoţii au produs discursurile înfocate şi adânc simţite ale domnilor: Silaşi, prefect la gr. or., din Viena, Sbiera, redactorul Foiei Societăţii pentru cultura şi literatura română din Bucovina, Mureşanu, reprezentant din Transilvania şi Procopeanu, preot din Dorna”40.

Grigore Silaşi, om studios şi cumpătat, sobru, trecut de vârsta entuziasmului juvenil, a emoţionat până la frenezie prin alocuţiunea:

 

“Onorabilă adunare!

Ca pe un român din Transilvania, ca pe unul din reprezentanţii din centrul şi inima Daciei traiane, la acest festin etern-memorabil pentru întreaga românime, inima mea de român nu mă lasă să nu vă rostesc, înainte de plecare, la toţi şi la toate un frăţesc şi cordial rămas bun!

Noi ne-am adunat aici din toate unghurile româneşti, de pretutindeni, unde răsună dulcea limbă strămoşească, unde palpită o fibră a inimei române.

Am peregrinat conduşi de vii simţăminte patriotice la  Sfântul Mormânt al românilor, ca să vărsăm deasupra lui o lacrimă de recunoştinţă, să-l reverim şi să dăm onoarea acelui care cu onoare şi mărire a încoronat numele românesc.

4

Iraclie Porumbescu

Am peregrinat la locul de repaos al acelui principe erou, despre care nu numai simţământul nostru românesc ne măguleşte, ci şi scriitori străini, contemporani, atestează cum că singur ar fi fost demn să fie ducele, să poarte sabia Europei întregi contra inamicului comun al creştinătăţii.

Însă noi n-am celebrat, prin prezenta serbare, măreţia lui Ştefan-Vodă-cel-Mare numai pe principele erou, înainte de toate, pe principele român, naţional şi patriotic.

De, fraţi români! Patriotismul, naţionalitatea sau românismul […] sunt marile virtuţi care strălucesc şi se răsfrâng din toate faptele, din întreaga viaţă a lui Ştefan-cel-Mare.

Totdeauna, când cerul s-a-ndurat spre bunul nostru popor, i-a trimis, din când în când, atari meteori, atari străluciţi bărbaţi şi principi, care, înzestraţi cu acele virtuţi alese, s-au năzuit a înălţa ginta noastră românească la acea poziţiune în concertul popoarelor, ce-l compete după numărul, după însemnătatea şi multe însuşiri eminente, ce cu frunte-nălţată putem zice că le posedăm.

Acestor năzuinţe eminente avem mare parte de-a mulţumi noi, că conştiinţa naţională, în corpul naţiunii române, putem zice, niciodată n-a încetat cu totul, că-n ciuda tuturor restriştelor din trecut, în ciuda tuturor opintirilor adversarilor noştri seculari, din trecut, toţi românii au rămas una: una în limba noastră, una în datinile noastre, una în credinţele şi aspiraţiile noastre.

Şi acum, la despărţire, ce să luăm de suvenir de la sfântul nostru mormânt?

Ce alta decât aceea ce ne-a lăsat ereditate Ştefan cel Mare, decât patriotismul, românismul!

Asta  să luăm şi să ducem cu noi întru memoria acestor zile neuitate, să le nutrim cu scumpătate şi piepturile noastre, să le lăţim în tot modul între conaţionalii noştri, să le plantăm,  de s-ar putea, până şi în inimile românaşilor din leagăn.

Credeţi, fraţilor, că numai pe temelia acestora vom putea ajunge la ţinta dorită de noi: drept pentru care să şi tindem în ăst mod a ajunge la ea, năzuindu-ne din răsputeri a ridica cultura intelectuală şi buna stare materială a poporului român […].

Deschideţi istoria şi veţi vedea că gintele cele mai glorioase şi mai puternice ce au nesocotit morala […] au vestejit, s-au uscat şi au căzut din culmea măririi lor, ca stejarul de pe piscuri, pe care viermele stricăciunii a început a-l roade din rădăcină. Însă, o condiţie, nu mai puţin necesară, e şi iubirea de patrie şi naţionalismul.

Ideea naţionalităţii a fost, este şi va fi de-a pururi una din miezurile cele mai puternice, care sunt în stare de a oţeli forţele unui popor în totalitatea sa luat, sunt în stare a i le potenţa spre o activitate corespunzătoare marii probleme de cultură, prosperitate şi-nflorire, ce dânsul năzuieşte a le rezolva.

Din această cauză afăm la cele dintâi naţiuni ale vechimii, la greci şi la romani, ideea naţionalităţii, a patriotismului nutrindu-se, cu atât mai mare grijă, în familie şi stat, prin scrieri şi prin fel de fel de aşezări publice.

Da, să nu ne amăgim iubiţii mei confraţi! Nicodată vreun popor n-a trăit altă viaţă, decât viaţa naţională.

Un popor, la care în orice împrejurări fatale ale timpului a reuşit a întuneca conştiinţa naţionalităţii, acel popor, ori s-a şters din cartea vieţii popoarelor şi-ncet, pe încet s-a stins de pe faţa pământului, sau dacă a mai vieţuit câtva, viaţa aceasta n-a fost decât o nefericită dormitare, un somn premergător morţii.

Facă cerul ca după asemenea dormitare, mai mult sau mai puţin generală a românilor, solemnitatea prezentă să fie un bun augur al deşteptării noastre universale, să aibă pentru românimea întreagă rezultatele cele mai îmbucurătoare.

Facă cerul ca bătrânii noştri, părinţii patriei române, care cu atâta generozitate au sprijinit realizarea acestei festivităţi şi-n parte au contribuit la ea, să aibă a se bucura încă de numeroase manifestări de acestea ale concordiei frăţeşti dintre români şi s-ajungă a vedea cu ochii proprii mântuirea traianizilor.

Facă cerul ca naţiunea română să posede totdeauna o junime aşa de bravă şi fidelă chemării sale, cum e junimea academică, care a conceput şi realizat, cu atâta înţelepciune, astă frumoasă şi memorabilă serbare.

Veniţi, sfinţi părinţi, dulcilor fraţi români şi dulci surioare române! Veniţi să ridicăm, cu toţii, împreună, pocalul nostru, dar să ridicăm şi să-nălţăm totdeauna vocea inimii noastre române şi să strigăm în armonie:

– Să trăiască în vecii vecilor românismul!”41.

Alocuţiunea lui Gr. Silaşi a stârnit un entuziasm de nedescris, iar oratorul a fost purtat pe umeri de mulţimea dezlănţuită, ce cânta Deşteaptă-te române, supranumit de atunci şi “Marseileza românilor”42.

Duminică şi luni, după ospăţ, a început petrecerea populară.

“Aşa erau de înveseliţi cu toţii, scria Eminescu, în calitate de martor ocular, încât nici ploaia ce picura din când în când, nu putea să întrerupă cursul danţului”43.

Oaspeţii s-au amestecat în învălmăşeala multicoloră de pe tăpşanul înverzit, de lângă porticul festiv, şi s-au prins în horă de-a valma cu sătenii şi sătencele venite la hram, cu studenţii şi elevii sosiţi de la Suceava şi din alte localităţi bucovinene, iar taraful lăutarilor din fosta Cetate de Scaun a Moldovei a desăvârşit atmosfera festivă a jubileului.

Când hora înfrăţirii se învârtea mai cu foc pe plaiul înverzit, elevul Cipran Porumbescu, entuziasmat de măreţia momentului istoric, ia vioara din mâna lui Grigore Vindieru  şi continuă să conducă pe cei peste treizeci de interpreţi.

Terminând de cântat, cu ochii scăpărând de bucurie pentru că a  contribuit şi el, alături de ceilalţi juni, la desfăşurarea înălţătorului moment istoric din viaţa moşilor şi strămoşilor săi, se aruncă în braţele deschise ale părintelui Iracle, exclamând:

– Tată, am cântat Daciei întregi!44

Gestul spontan, izbucnirea adolescentină neostoită determinată de un moment crucial, atestă începutul orientării sale etice ce se va desfăşura plenar în activitatea  artistic-cetăţenească.

Dacă tatăl său, reprezentant al paşoptiştilor, a gândit, pentru prima oară, la o asemenea lecţie de patriotism, iar mesajul lui l-a preluat şi întrupat generaţia lui Eminescu, activitatea componistică a lui Ciprian va fi o altă verigă în lanţul conştiinţei moştenită de la antecesorii, a cărei continuitate va reverbera şi în secolul al XX-lea.

Voia bună, cântecul şi jocul au ţinut până seara târziu, când participanţii, obosiţi şi mulţumiţi au plecat să se odihnească şi să viseze pe la gazdele unde fusereră cazaţi sau au dormit sub cerul liber.

 

*

A doua zi, luni 16/28 august, pe la ora opt dimineaţa, “publicul iarăşi se adună în portic şi pleacă, ca în ziua precedentă, la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii.

După liturghie, procesiunea, cu preoţii oficianţi, reîntorcându-se la portic, iau darurile, adică urna, epitafurile şi stindardele, le transportă în biserică, unde se depun pe mormântul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor.

Dar înainte de a ridica darurile din portic, Prea Cuvioşia Sa, Părintele egumen al mănăstirii se suie la tribună şi dă cetire Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare45.

“Această oraţiune funebră este un monument literar găsit în Basarabia de Hurmuzaki, scria Eminescu. Când şi de cine s-a compus, nu se ştie, dar că nu s-a rostit la îngropăciune lui Ştefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat.

Fie însă compus de oricine, cu drept se potriveşte aproape de un model de elocinţă română şi, până azi, el te pătrunde până în adâncul sufletului şi te farmecă prin stilul său plăcut şi energic.

Bună idee a avut dar Comitetul a-l pune în program, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul dintre momentele cele mai impresionanle ale serbării..

– Unde se descrie mai bine eroismul lui Ştefan decât în acest necrolog?:

“Ca fulgerul de la răsărit la apus a strălucit; marturi sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru, marturi ungurii care-şi văzură soţiile şi cetăţile potopite de foc, marturi tătarii, care cu iuţeala fulgerului n-au scăpat de fierul lui, marturi turcii, care nici în fugă nu-şi puteau afla mântuire… marturi sunt toate neamurile de pe împrejur, care au cercat ascuţitul sabiei lui…”.

În fine, iată ce spune necrologistul despre Ştefan cel Mare pe când se afla ţara în zile de pace, încheia prezentarea discursului lui Arcadie Ciupercovici:

Departe de curtea lui minciuna, zavistia legată, pisma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot, dreptatea împărţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supus ei şi şerb!

De apuca armele, cu ea se sfătuia, de judeca, pe dânsa o asculta, de cinstea, ei îi urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei!

Cei vechi băsmuiau că dreptatea a fugit dintre oameni, iar noi putem adeveri că la noi stăpânea.

O, viaţă fericită! O, obiceiuri de aur! O, dulce stăpânire! […]46.

După acest moment evocator şi profund emoţionant, în dangăt de clopot, membrii Comitetului de iniţiativă se aliniază pe două rânduri, deoparte şi de alta a drumului.

Convoiul, în frunte cu preoţii şi călugării ce purtau prapuri, icoane şi evanghelia, e urmat de steagurile primite de la Iaşi, Vaslui, Arad şi din alte localităţi.

Urna votivă, cu   pământ din toate provinciile române, aşezată pe un

piedestal negru, era purtată, pe umeri, de patru studenţi, cele două învelitori erau duse, fiecare, de către patru fete îmbrăcate în alb şi urmate de stindardul ce avea brodat pe el chipul lui Ştefan cel Mare.

Cortegiul jubiliar se încheia cu oficialităţile, invitaţii şi oamenii locului veniţi la hramul mănăstirii de Sântă-Măria mare.

“În biserică urna a fost aşezată la căpătâiul mormântului. Cele două epitafe, adică învelitorile, au fost întinse pe mormânt, iar stindardele sau flamurile au fost legate de stâlpii boltei de marmură.

Patruzeci salve date de pe dealurile învecinate acompaniară depunerea darurilor pe mormânt”47.

În acest moment solemn, când întreaga asistenţă îngenunchiase în faţa rămăşiţelor pământeşti ale eroului naţional înhumat la Putna, “un ofiţer român, maiorul Boteanu, care se întorsese din Franţa, unde luase parte la război, a rostit, plin de o vie emoţie, câteva vorbe, apoi şi-a descins centurionul de la brâu şi l-a lăsat, drept prinos din partea tinerii oştiri române, pe mormântul marelui căpitan.

Acest act de spontaneitate a dat nota întregii serbări; oricine a putut să-şi manifeste, în toată libertatea, simţămintele”48.

Imnul lui Ştefan cel Mare, intonat de un cor de teologi, a contribuit şi mai mult la sporirea tensiunii emoţionale, provocată de gestul maiorului Boteanu.

Versurile bardului de la Mirceşti, create anume pentru acest moment jubiliar, dublate de muzica lui Flechtenmacher, vin, parcă, să reverbereze semnificaţia momentului istoric trăit:

Ca sentinele falnice,

Carpaţii te păzesc

Şi de sublima-ţi glorie,

Cu secolii vorbesc…

 

În timpul vitejiilor,

Cuprins de-un sacru dor,

Visai Unirea Daciei

C-o turmă şi-un păstor.

 

O, mare umbră, eroică!

Priveşte visul tău:

Uniţi suntem în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!”

 

La vremea amiezii a avut loc un praznic dat de călugări hrămarilor veniţi să cinstească pe Maica Domnului, patroana bisericii şi pe Ştefan cel Mare, ctitorul ei.

A fost un prilej de glorificare a  virtuţilor ce se răsfrâng din faptele şi întreaga viaţă a eroului de la Putna.

Prefectul de Rădăuţi, văzând că spiritele românismului se înferbântă din ce în ce mai mult, a ordonat ca serbarea să ia sfârşit şi a pus, în acest sens, afişe peste tot.

Spre indignarea multora, la 16/28 august 1871,  sărbătoare românismului, revitalizat la  mănăstirea Putna, a luat sfârşit.

Dacă contribuţia lui Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, la pregătirea şi desfăşurarea sărbătorii de la hramul jubiliar al mănăstirii Putna, a fost capitală, iar intervenţiile lor, în momente de criză au fost salvatoare, cea a egumenului Arcadie Ciupercovici a fost decisivă, dovedind, încă odată rolul Bisericii Ortodoxe în păstrarea fiinţei şi conştiinţei noastre.

“Arcadie Ciupercovici, superiorul mănăstirii, erudiţiune şi inimă cu excelente simţăminte româneşti, se poate numi, pe drept cuvânt, patronul serbării.

Fără puternicu-i sprijin şi luminatu-i concurs nu ştiu ce am fi putut realiza în privinţa serbării”49, evidenţia G. Dem. Teodorescu, în Românul.

*

După revelaţia de la Putna, în conştiinţa gimnazistului sucevean  au început să gesteze noi modalităţi de a răspunde la comandamentele contemporaneităţii sale.

5

Desen de Veronica Gridinoc

 

Plecând de la convingerile antecesorilor direcţi, pe linie paternă, elevul Ciprian Porumbescu a răspuns imperativelor prezentului, folosind alte mijloace decât eroul sărbătorit.

Înlocuind spada Măriei Sale cu pana şi buzduganul de fier cu militantismul socio-politic, el a acţionat asupra conaţionalilor săi prin intermediul celei mai eficiente arte: muzica.

Conţinutul avântat  şi semnificaţia etico-estetică a viitoarelor compoziţii i-au fost sugerate de comandamentele majore ale României June şi ale Junimii: unirea în cuget şi simţire, folclorul, tradiţia, istoria românilor de pretutindeni.

Trecutul istoric şi folclorul s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea fostului elev al liceului din Suceava, Ciprian Porumbescu, şi, din această cauză,  înfăptuirile componistice de mai târziu şi-au asigurat perenitatea, lăsând urme de neuitat în memoria posterităţii.

Întâlnirea de la Putna, cu toată încărcătura emoţională ce a produs-o, a contribuit la cristalizarea conştiinţei de neam în sufletul şi mintea tânărului gimnazist.

Aspiraţiile generaţiei de la 1871, vor prinde contururi sonore, cu rezonanţă în timp şi spaţiu, în compoziţiile: Imnul Unirii, Cântecul tricolorului, Imnul lui Ştefan cel Mare, Altarul mănăstirii Putna, Dup-un veac de suferinţă, Cântecul primăverii, Crai nou etc.

Ecoul manifestărilor patriotice de la Putna a avut reverberaţii profunde în conştiinţa mai multor generaţii de artişti ai cetăţii, începând cu cea a lui Alecsandri şi Iraclie, continuând cu a lui Eminescu, Slavici, Ciprian şi alţii.

Dacă studentul Mihai Eminescu a participat nemijlocit în calitate de organizator, animator, şi gazetar, V. Alecsandri, deşi nu a luat parte la sărbătorirea eroului naţional împreună cu Kogălniceanu, sufleteşte a fost alături de entuziasmul juvenil.

O altă formă de manifestare a solidarităţii bardului de la Mirceşti cu idealurile exprimate în august 1871, la mormântul lui Ştefan cel Mare, a constituit-o şi poemul Dumbrava Roşie, apărut în 1872, în Convorbiri literare şi retipărit, imediat, într-o plachetă.

Broşura, apărută la Iaşi, în 1872, s-a răspândit de îndată pe întreg teritoriul locuit de români, trecând, clandestin, graniţa şi în Imperiul Austriac.

Iraclie Porumbescu s-a numărat printre primii bucovineni care au intrat în posesia poemului şi l-a dedicat, după cum se poate citi pe un exemplar aflat în biblioteca urmaşilor: “Fiului meu, Ciprian”50.

Junele participant la serbare, a subliniat gestul patern cu următoarea adnotare făcută la sfârşitul plachetei:

“De suvenir de la părintele meu Iraclie,

Ciprian Golembiovschi,

Gimnazist absolvat, 1872, august”51.

 Paul Leu

Kenmore, WA, USA

 

1 Simion Florea Marian, Legende istorice din Bucovina, Ediţie îngrijită,  note şi studiu introductiv de Paul Leu, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. XXVIII + 194.

3 Vezi: A. Vasiliu, Iraclie Porumbescu, iniţiator al serbării de la Putna, în Bucovina literară, anul III, (1943, nr. 46(18 aprilie) şi D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei R. S. R., 1963, p. 103.

 

4 Iraclie Porumbescu, Mănăstirea Putna. 12 noiembrie 1856, în  Calendarul pentru români pe anul 1857, XIV, Iaşi, 1857, p. 83.

5 D. Vatamaniuc, vol. cit.,p. 85.

6 Fondul Eminescu, 2257, f. 67, Ms. B. A. R.

7 A. A. Mureşeanu, Eminescu, Aurel Mureşeanu  şi serbarea de la Putna, Cernăuţi, 1935, p. 24.

8 Traian, anul II, (1870), nr. 12 (15 februarie).

9 T. Bălan, Serbarea de la Putna 1871, Cernăuţi, 1932, p. 13.

10 Convorbiri literare, anul IV (1871), nr. 14 (15 septembrie}.

11 Federaţiunea, anul IV (1871), nr. 57 (26 mai/7 iunie).

12 D. Vatamaniuc, vol. cit., p. 110.

13 Ioan Slavici, Amintiri, Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indice de George Sanda, 1967, Editura pentru literatură, p. 49.

14 D. Vatamaniuc, vol. cit., p. 112-113.

15 Românul, anul XV (1871), din 15 august.

16 16, Ioan Slavici, vol. cit., p. 55.

17 Ibidem.

18 D. Vatamaniuc, vol. cit., p. 120.

19 Ioan Slavici, vol. cit., p. 56-57.

20 Ibidem, p. 59-60.

21 T. Bălan, vol. cit., p. 39.

22 [Mihai Eminescu], Serbarea de la Putna întru memoria lui Ştefan cel Mare, în Curierul de Iassi, anul IV, nr. 92-93, din 22-25  august 1871, p. 1.

23 Timpul, anul III, nr. 119 (1 iunie}.

24 Ioan Slavici, vol. cit., p. 58.

25 [Mihai Eminescu}, reportajul cit., p. 1.

26 Ibidem.

27 Ioan Slavici, vol. cit., p. 61.

28 . Unii istoriografi nu sunt de părere că taraful sucevean ar fi cântat marşul lui Mihai Viteazul.

29 . Ioan Slavici, vol. cit., p. 62-63.

30 . [Mihai Eminescu], reportajul citat., p. 2.

31 D. Vatamaniuc, vol. cit., p. 116.

32 T. V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, [p. 111-112], poezia La mormântul lui Ştefan cel Mare, unde  e publicată, fără să indice autorul, şi din această cauză a fost atribuită lui Eminescu. Perpessicius, în  Alte menţiuni de istorie literară şi folclor, rectifică eroarea. Apud: D. Vatamaniuc, vol. cit., p.115.

33 [Mihai Eminescu], reportajul citat, p. 2.

34 O copie a urnei votive se află, turnată în plumb,  la Muzeul judeţean Suceava.

35 Românul, anul XV, nr. 23-24, august 1871.

36 Ibidem.

37 [Mihai Eminescu], reportajul citat, p. 2.

38 Ioan Slavici, vol. cit., p. 61.

39 . I. G. Sbiera, op. cit., p. 259. Vezi: Alexandru Dobre, Idealul unităţii naţionale în cultura română, Editura Minerva, 1988, p. 184.

40 [Mihai Eminescu] reportajul citat, p. 2.

41 Românul, anul XV, (1871), nr. 9-10 (septembrie).

42 Telegraphul, anul I (1871), nr. 125 (3 septembrie).

43 . [Mihai Eminescu}, reportajul citat, p. 2.

44 Paul Leu, Ciprian Porumbescu, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978, p. 42.

45 Vezi: Paul Leu, Lui Ştefan cel Mare, în Magazin istoric, Serie nouă, anul XXVI, nr. 7, (304), iulie 1992, p. 94.

46 [Mihai Eminescu], reportajul citat, p. 2.

47 T. Bălan, vol. cit., p. 47.

48 Ioan Slavici, vol.  cit., p. 61.

49 . G. Dem. Teodorescu, reportajul din Românul, anul XV, din 25 august 1871.

  1. 50. Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 38.

 

  1. 51. Ibidem.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s