Ciprian Porumbescu, student la K. K. UNIVERSITÄT

Standard

În toamna lui 1873, Iraclie Porumbescu îşi conducea copiii la studii în capitala ducatului Bucovinei, Cernăuţi. Pe Mărioara a instalat-o la pensionul Bohmann, pe care-l va frecventa trei ani, iar pe Ciprian l-a înscris la  Institutul Teologic.

În noile condiţii, sub imboldul experienţei de la Putna, tânărul stupcan se va forma şi afirma ca lider de frunte al studenţilor şi îşi va dezvolta calităţile de animator şi organizator al vieţii culturale româneşti. Aici va studia timp de cinci ani şi-şi va dezvolta  înclinaţiile native, dând la iveală primele compoziţii laice şi religioase.

1

Ciprian Porumbescu în timpul studiilor teologice

Mai întâi, Ciprian a frecventat Institutului Teologic, pe care-l absolvise, cu 23 de ani înainte[1] şi tatăl său. Apoi, odată cu înfiinţarea K. K. Universität, institutul se va transforma în Facultatea de Teologie Greco-Orientală, funcţionând alături de Facultatea de Drept şi Facultatea de Filozofie.

Next user photo                Previous user photo După patru ani, la 26 iulie 1877, Ciprian va obţine  un Absolutarium [Diploma de absolvire a Facultăţii de Teologie] semnat de rectorul Universităţii germane, Ferdinand Ziglauer von Blumenfeld şi de decanul facultăţii, Isidor Onci

După o întrerupere impusă de un proces politic, nevoind să devină preot, Ciprian Porumbescu s-a înscris, în octombrie 1878, ca student la Facultatea de Filozofie de pe lângă Universitatea cernăuţeană.

2

Universitatea din Cernăuți

În cei cinci ani, cât a studiat în capitala ducatului Bucovinei, în viaţa tânărului de la Stupca s-au petrecut multiple mutaţii, facilitate de influenţa benefică a participării sale la defăşurarea serbării de la Putna, s-au derulat numeroase evenimente şi experienţe ce-i vor marca sănătatea, existenţa antumă şi cea postumă.

*

Pentru fiii oamenilor cu venituri modeste, în acea vreme, singura cale de a se ridica prin cultură era teologia. La Institutul Teologic, mai mult ca la oricare altă formă de învăţământ accesibilă categoriei sociale din care provenea, se preda şi disciplina preferată, muzica.

3

Corul teologilor condus de Ciprian Porumbescu

Aici, a continuat să-şi cultive şi să-şi dezvolte o parte din aptitudinele sale native. Prin studierea muzicii bisericeşti şi datorită profesorului Isidor Vorobchevici, atenţia i-a fost îndreptată spre aspectul polifonic ce se opunea exagerărilor stilului homofon al muzici bisericeşti bizantine, iar manualul de armonie muzicală al acestuia, Scurtă propunere a legilor şi disciplinelor teoretice ale armoniei muzicale, tipărit sub egida Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, i-a fost cartea de căpătâi.

Înainte ca primul manual românesc de armonie, a lui Vorobchevici, să fie tipărit, editorul l-a trimis la Conservatorul de muzică din Bucureşti, cu rugămintea de a-i analiza şi aprecia conţinutul ştiinţific şi calităţile didactico-metodice.

Compozitorul, violonistul, dirijorul şi pedagogul Alexandru Flechtenmacher, fondatorul şi directorul Conservatorului, consultându-se cu profesorul de compoziţie  Eduard Wachmann, de comun acord, la 2 septembrie 1867, a expediat, societăţii bucovinene, următoarele aprecieri:

”Autorul acestui mic uvragiu merită toată lauda şi încurajarea ca primul încercătoriu de a elabora, în limba română, un Manual de armonie, care, în modesta sa tendinţă, se poate recomanda ca instructiv spre a prepara pe junii începători în studiul armoniei muzicale.

Acestea sunt părerile noastre în privinţa opului în chestiune, pe care, cu ocazia de faţă, am onoarea a vi-l retrimite”[2].

Ciprian a acordat un interes sporit şi altor discipline de învăţământ. Cu satisfacţia celui care şi-a făcut pe deplin datoria, studentul stupcan comunica părinţilor săi:

“Ieri am avut examenul la pedagogie.

– A, iar Eminent! Şi astfel am fi gata cu examenele de iarnă! Cele din semestru al doilea sper că vor ieşi şi ele bine!”[3].

În adevăr, sârguinţa la învăţătura a lui Ciprian e confirmată şi de documentele şcolare oficiale. Cercetând diploma de absolvire a Facultăţii de Teologie constatăm că din cele şaisprezece examene pe care le-a promovat, în primii doi ani de studii, la treisprezece a obţinut calificativul Vorzugsklasse [Eminent].

Corul seminarului, al cărui dirijor era, a fost un alt mijloc de experimentare, verificare şi afirmare a calităţilor sale componistice şi didactice, cum a fost cazul compoziţiei Sosirea primăverii, pe versuri de Ion Al. Lapedatu, compusă în seara zilei de 1 mai şi interpretată, cu mare succes, a doua zi, dimineaţa, de coriştii seminarului teologic.

Aria limitată a instruirii muzicale impusă de profilul instituţiei de învăţământ ce o frecventa nu-i satisfăcea nici măcar necesităţile minime cerute de talentul şi neastâmpărul său  creator şi, ca atare, a fost determinat să se informeze şi din alte surse externe sau din lucrări  muzicale străine scopului urmărit de programa şcolară a institutului ce-l frecventa.

Încă din semestrul I, al celui de al doilea an de studii, Ciprian dorea să cunoască activitatea componistică şi opiniile teoretice ale strălucitului reprezentant al romantismului francez, Hector Berlioz şi mai ales, Tratatul de orchestraţie, din 1844, de o excepţională importanţă pentru cunoaşterea istoriei simfonismului.

După mai multe căutări, Ciprian a descoperit cartea la Vorobchevici, într-o traducere germană intitulată Instrumentationslehrer. Împrumutând-o, a luat-o la Stupca spre a o studia pe timpul vacanţei, după cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Isidor Vorobchevici către Iraclie Porumbescu.

Într-o epistolă din 31 ianuarie 1875, redactată în limba germană, Ciprian, în urma observaţiilor paterne cu privire la comportarea sa extraşcolară, îi asigura pe cei de la Stupca că nu va mai pierde nopţile colindând restaurantele în compania unor boemi, ci, va pune pe primul plan cultivarea talentului său. Cercetând manuscrisul misivei, aflăm că tânârul de douăzeci şi unu de ani situa, la loc de frunte, cultivarea aptitudinilor sale native, pentru a se îndepărta de tentaţiile ieftine şi dăunătoare, ce duceau la risipa sănătăţii, a resurselor financiare modeste şi a timpului, atât de preţios etapei formative a tinerilor.

“De când cânt la pian, orice necesitate de distracţii mi se pare inutilă. Mă duc zilnic la doamna Prockopowitz şi îmi găsesc ceva bun de distracţie dacă exersez ore întregi. De unde înainte, cel puţin din când în când, aveam tutunul meu, găsesc acum că e un lux ca să mi-l cumpăr. Înainte, am băut din când în când câte o bere, acum găsesc că apa e mai bună ca orice.

Să numesc asta o restricţie naturală, sau este ca urmare a unui motiv intern mie? Asta nu ştiu, sunt conştient însă numai că mă simt foarte bine şi mulţumit!

La 6 februarie sunt invitat la hram, la Marginea, unde însă nu mă voi duce!”[4].

Studentul Ciprian Porumbescu obţinuse, de la conducerea seminarului, permisiunea de a-şi relua studiile la pian, câte două ore pe săptămână, de a se perfecţiona la vioară şi la violoncel, în afara învăţământului muzical organizat, iar la cursurile profesorului Isidor Voropchevici primea lecţii de compoziţie, armonie şi teorie muzicală.

Că toate acestea nu-l satisfăceau pe studentul de la Stupca, că gândurile lui zburau către Konservatorium für Musik und darstellende Kunst din Viena, o indică şi scrisoarea din 10 februarie 1874, adresată lui George Bariţiu, la Braşov.

Destăinuindu-i-se acelui “tată al tuturor românilor”[5], cum îl numea în epistola mai sus pomenită, Ciprian îi solicită sprijin material şi moral:

“Apăsându-mă un dor nespus – pe care din cauza mizeriei ce mă apasă – nu-l pot îndeplini şi anume, dorul de a mă perfecţiona în arta frumoasă a muzicii instrumentale, spre care am o aplicare aşa de mare încât din fragedă-mi pruncie şi [până] în prezent am dus-o la un punct care-mi insuflă curaj, de a nu fi cu supărare, având un talent faţă de dânsa.

Sigur fiind despre patronarea ce o aveţi, domnia voastră, faţă cu toate ştiinţele şi, cred că şi cu artele frumoase ale muzicii [îndrăznesc] a-mi lua libertatea de a vă ruga  ca să-mi daţi un consiliu părintesc, prin care mod eu aş putea proveda (obţine) o subvenţie spre a putea continua dezvoltarea artei acesteia…”[6]

După vreo opt luni de aşteptare, Ciprian se adresează Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, ce avea o bursă pentru un tânăr ce va studia ştiinţele juridice la Viena, însă nu are succes nici de astă dată.

Aflând că Fundaţia Aron Pumnul a scos la concurs două burse, tânărul din anul al II-lea de studii teologice, în calitate de “fiu al naţiunii române indigene, născut la Şipote”[7], cum singur o sublinia, se numără printre petiţionari.

La 10/22 octombrie 1874, Ciprian cere a fi ajutat pentru a “studia arta muzicii la Conservatorul din Viena”[8], deoarece se preocupă de ea cu sârguinţă, de multă vreme şi are capacitatea “înnăscută de a-şi câştiga o cunoştinţă şi rutină îndestulătoare în acest  ram al ştiinţelor estetice”[9].

La numai câteva săptămâni, studentul teolog primeşte o adresă prin care i se comunica:

“Comitetul Societăţii pentru Cultură şi  Literatură Română în Bucovina considerând împrejurările mai nefavorabile ale altor petiţionari n-a putut, cu toată bunăvoinţa, ca să-ţi acorde domniei tale unul din cele două stipendii din Fundăciunea Pumnuleană, asupra cărora se scrisese concursul”[10].

Gândul de a studia la Viena îl va urmări peste tot şi ori de câte ori se va ivi ocazia, va încerca să-l transforme în realitate. Deocamdată, neavând altă alternativă, continuă să se instruiască la Facultatea de Teologie şi cu ajutorul oferit de ambianţa culturală a Cernăuţiului, care nici nu se putea compara cu cea din capitala imperială.

Înclinaţiile melodice ale efervescentului talent de la Stupca, în cea de a doua etapă formativă, se manifestau viguros şi polivalent în ambianţa unui ducat de la periferia Imperiului Austriac, unde influenţa orientală era la ea acasă.

Dirijorul, compozitorul ocazional, violonistul, rapsodul Ciprian Porumbescu era apreciat, fără rezerve, de colegi, de profesori şi de publicul cernăuţean. Cântecele compuse şi interpretate de Ciprian rămâneau, pentru multă vreme, în memoria celor ce-l ascultau. Studentul stupcan, uneori, storcea lacrimi cu melodiile cântate la vioară.

Mitropolitul Bucovinei, Blajevici, îşi amintea că odată, cu mulţi ani în urmă, pe când trecea pe o stradă din apropierea Institutului Teologic, “auzii cântec de scripcă. O doină, dar atât de cu simţ şi pasiune cântată că, cu lacrimi o ascultai până la sfârşit şi parcă-mi părea rău că s-a terminat”[11].

În ambianţa vieţii de cămin, Ciprian era răsfăţat de colegi. Puterea talentului său interpretativ şi componistic avea un efect fascinant asupra auditoriului. La petrecerile de la Ceahor şi din alte localităţi, era sufletul junimii studioase.

Niciodată “nu venea singur, ci însoţit de mai mulţi tineri, parcă anume aleşi ca să facă muzică vocală şi instrumentală: Ciprian la vioară, C. Morariu la flaut, Isidor Ieşan cu ghitara, mama mea, Iulia, la pian.

Apoi doinele şi romanţele cântate cu voci admirabile, de: George Popescu, Iancu Cucinschi, Morariu şi Ieşan, în îmbinare cu glasurile îngereşti ale mătuşilor mele, copile tinere, te înălţau sufleteşte până la slavă”[12].

Ciprian era ca matca într-un stup. Pe colegi îi atrăgea prin atmosfera de voie bună pe care ştia, ca nimeni altul, să o creeze, prin blândeţe, prin compoziţiile sale, şi, mai ales, prin cântecele culese şi învăţate de la lăutarii din Supca şi de aiurea. Porumbescu ştia să cânte doine la vioară ca nimeni altul, calitate interpretativă care a impresionat până şi pe Giusepe Verdi.

Cupletele sale umoristico-satirice: Că-i domn cu guler şi frac, cu castor şi papuci de lac, Bate fierul pân-ce-i cald şi Cisla, vizau defectele general umane, ca lăcomia, îngânfarea, aroganţa zgomotoasă, necinstea, inegalitatea socială şi naţională etc.,  stârneau hazul, voia bună şi admiraţia tuturor. Prin ele, Ciprian prefaţează cupletele muzical-satirice ale  lui Constantin Tănase.

Ciprian era o fire sensibilă. Deşi avea un fizic plăpând, firav, (după cum constatase comisia medicală de recrutare, din 1874), era plin de vitalitate molipsitoare. Voia bună, optimismul, încrederea în viaţă şi oameni iradiau în jurul său.

Avea însă şi momente când melodiile compuse de el sau de alţii îl emoţionau profund şi atunci le cânta în singurătate, plângând.

Era o fire prietenoasă, comunicativă, blândă, altruistă, de o bunătate dusă până la sacrificiu. Nu se supăra pe colegi, nu ţinea ranchiuna, nici măcar atunci când se purtau necuviincios cu el, când nu-i ascultau sfaturile,când îi luau, hoţeşte, compoziţiile recent create. Atunci el îi mustra părinteşte:

– Apoi vezi, măi, vezi cum eşti tu!?

Odată, un coleg “se smintise cu firea şi pătimea, sărmanul, de mai multe zile, trebuind chiar să fie păzit. Într-o zi, Ciprian îşi luă vioara, se duse la uşa bolnavului şi începu a cânta o doină, întâi foarte lin, apoi mai tare. Bolnavul ascultă, din odaia lui, câteva clipe în tăcere, iar mai pe urmă strigă:

  • Ciprian!

Alergă la uşă, o deschise cu putere şi-l cuprinse înduioşat cu mâinile de grumaz”[13].

La câteva zile după fericitul incident, bolnavul se întoarse sănătos printre colegii săi.

Calităţile componistice ale teologului Porumbescu s-au manifestat pe mai multe coordonate, încă din primii doi ani de studii cernăuţene. O anume orientare i-a fost impusă de cerinţele specifice institutului ce-l frecventa, dar şi de evoluţia muzicii bisericeşti din Europa vremii sale.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, repertoriul muzical al Bisericii Ortodoxe era destul de dificitar şi învechit. Ciprian, cântând aproape zilnic în capela seminarului şi în marea catedrală mitropolitană din Cernăuţi, a constatat slăbiciunile armonice ale melodiilor religioase cântate de psalţi şi de corul seminariştilor.

“Pentru aceştia, scria Ciprian,  n-au existat un Dufay, Okeghem, Josquin, Orlando di Lasso, Finck, Stölzer, Palestrina şi cum se mai cheamă toţi nobilii  şi înobilatorii măeştri ai artei muzicale.

În zadar au vieţuit şi muncit un Handel, Bach, Gluck, Haydn, Mozart, Beethoven pentru catedrala noastră. Aici muzica a încremenit în stadiul unei simple practici care veghează mecanic, şi, cu toate sirenele şi harpele cele dulci ca mierea, nu vrea să prospere […].

Pe când în occident, prin orgă şi magistralele compoziţii ale unor celebri muzicieni, o întreagă lume de sunete şi de efecte sonore vibrează în sfintele bolţi şi ideea muzicală se înalţă în văzduh, în catedrala noastră, de cele mai multe ori, se articulează, de către nişte aproape complet ignoranţi într-ale muzicii, o behăială şi văicăreală, ca şi când toţi s-ar fi conjurat a-l izgoni, consecvent, cu strigătele lor, pe fiecare vizitator al bisericii […].

E oare nevoie ca [în] biserica noastră să domine acel muced colorit de vechime a unei întimorate, morbide scrupulozităţi de anacronică ciudăţenie, pentru ca să ofilească orice floare din senin, calda lumină a zilei, nimicind-o într-o singură noapte?

E oare natural, cel care apriori convinge orice minte trează, atât de deavolicesc, încât, chiar şi în muzica bisericească, în această suverană artă divină, a fi urgisit, repudiat? Se întreba indignat studentul Ciprian Porumbescu, în 1878.

O! Nu, desigur, nu! Căci atunci Rafael şi Canova, Mozart şi Haydn ar trebui să se pârjolească în focul Gheenei până la capătul lumii, fiindcă, urmărind genialele lor intuiri au ascultat, în creaţiile lor, natura, au creat opere fireşti!”[14].

Nemulţumit de calitatea muzicii folosite la oficierea slujbei divine, în catedrala mitropolitană din Cermăuţi şi având în  vedere realizările unor compozitori iluştri ai muzicii europene, studentul teolog s-a decis să creieze, pentru uzul creştinilor de rit ortodox, o muzică liturgică firească, înălţătoare, care să atragă auditoriul şi prin armonii memorabile.

Aşa că nu e de mirare când constatăm că potenţialul său creator a fost canalizat, mai întâi, spre compoziţiile religioase. Dorind să scoată din impas muzica bisericească ce se practica în vremea sa, studentul teolog Porumbescu s-a apucat să creieze noi compoziţii liturgice. El a imaginat şi dirijat numeroase: antifoane, axioane, heruvice şi chiar liturghii întregi (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur,  tradiţională, datată 1 ianuarie 1875, Liturghia Sf. Ioan în C dur, datată 30 noiembrie 1875, Liturghia Sf. Ioan în A dur, Liturghia Sf. Vasile şi Liturghia Sf. Grigore).

Majoritatea compoziţiilor religioase au rămas în manuscris şi s-au transmis prin mumeroase copii, după cum o dovedeşte şi Fondul Ioan Vicoveanu, aflat în posesia Muzeului  judeţean Suceava şi mai puţin pe calea tiparului[15].

            Referindu-se la succesul compoziţiilor rituale, un contemporan remarca:

“Îmi vor rămâne pururea neuitate, mai ales, melodiile lui Ciprian din Liturghia Sf. Grigore, Acum puterile îngereşti, Cu credinţă gustaţi şi Heruvicele din săptămâna patimilor: Cinei tale cea de taină, Să tacă tot trupul.

            Parcă şi acum aud melodiile acestea plutind prin bolţile catedralei din Cernăuţi ca nişte imnuri tainice, [cântate] de îngeri”[16].

Compoziţiile religioase ale lui Ciprian Porumbescu s-au răspândit, mai ales sub forma manuscriselor, la românii ortodocşi de pretutindeni, nu numai la sfârşitul secolului al XIX-lea, ci şi în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Spre exemplu, prin 1941-1943, la liturghiile ce se oficiau la Biserica Sf. Ioan, zidită de Ştefan cel Mare la Vaslui, corul elevilor Liceului Mihail Kogălniceanu folosea, cu mult succes, piese liturgice compuse de artistul de la Stupca.

O a doua coordonată componistică, ce s-a născut în primii ani ai studenţiei cernăuţene, a izvorât din convingerile idealurilor manifestate la serbarea de la Putna şi din incandescenţa trăirilor sale intime.

Multe din compoziţiile laice sunt ecouri ale evenimentelor sociopolitice ale momentelor istorice pe care le-a trăit la înaltă tensiune şi l-au combustionat incandescent până la martiraj. Fiul militantului revoluţionar paşoptist, Iraclie Porumbescu, educat în spiritul idealurilor de unitate naţională, reanimat de generaţiile de intelectuali ce s-au întâlnit la Putna, în 1871, a dat glas acestor aspiraţii prin intermediul artei şi a talentului său de compozitor, de poet ocazional în română şi germană, de militant social.

Ca orice tânăr visător şi cinstit al epocii sale, Ciprian a simţit lipsa unui repertoriu muzical cerut de gustul, aspiraţiile şi interesele colective ale românilor aflaţi sub vremelnică ocupaţie străină şi a purces, la început, cu tot entuziasmul la acoperirea acestei lacune.

Într-o noapte, din anul 1874, pe când ceilalţi colegi ai săi dormeau, Ciprian la vioară şi un alt coleg la flaut, au cântat, la uşa dormitorului acestora, romanţa Dorinţa, ce va intra în sumarul primului său opus tipărit. Efectul produs a fost fascinant.

“Trezindu-se din somn, povestea unul dintre studenţii anului I, la melodia acelei dulci cântări, parcă nu ştiam pe ce lume mă aflam şi multe zile după aceea m-am simţit ca fermecat”[17].

Elegia lirică amintită mai sus a constituit debutul editorial a studentului Ciprian Porumbescu, marcat de O dorinţă, cuvinte de M. Cugler, apărută la Cernăuţi, în editura proprie, W. Benicke sc. Leipzig, fără an.Preţul 1 franc.

Primul opus a lui Ciprian Porumbescu a fost tipărit la sfârşitul anului 1874, după cum  se poate deduce din următoarea scrisoare de mulţumire a Matildei Cugler, expediată la 14 ianuarie 1875:

“Onorate Domn,

Am lipsit din Iaşi în vremea când mi-aţi trimis frumoasa dumneavoastră compoziţie. Deşi târziu, îndeplinesc cu atât mai multă plăcere îndatorirea de a vă mulţumi pentru trimiterea cântecului.

Compoziţia dumneavoastră este, după părerea mea, plină de gust şi scrisă cu un adînc simţ muzical, iar plăcerea care mi-a făcut-o egzecuţiunea acestei piese nu se poate descrie în cuvinte”[18].

Un alt manuscris, fără titlu, pentru pian şi voce, ce pare a fi o romanţă în fa major, este datat: 14 ianuarie 1875, iar la sfârşitul lui e notat un dans popular.

În 1875, Ciprian mai crează o glumă muzicală intitulată  Vecina, pe versuri de Alecu Russo, o polcă pentru pian, Café Schwestwen, iar pentru cel de al doilea opus al său, O horă naţională.

Altădată, tot pe când era în anul al II-lea şi stătea internat în spitalul institutului, Ciprian a compus un marş vesel şi valsul Răsunete carpatine, pentru a le trimite, ca omagiu, de ziua tatălui său.

Împlinirea unui sfert de veac de la înfiinţarea Societăţii de Tir i-a prilejuit sudentului Ciprian Porumbescu să scrie un Marş festiv, ce nu s-a păstrat şi pentru care a fost felicitat, cu multă căldură, de preşedintele asociaţiei. Tot în această perioadă a mai compus valsul Un vis de fericire şi încă altele.

Pe când Ciprian absolvise cel de al II-lea an de studii teologice, se decretează înfiinţarea K. K. Universität din Cernăuţi, cu facultăţile de: teologie, drept şi filozofie, iar la 5 octombrie 1875 şi-a deschis cursurile. Majoritatea populaţiei şcolare a universităţii germane era alcătuită din studenţii veniţi de la Institutul Teologic.

Conform tradiţiei universităţilor nemţeşti, s-au organizat şi la Cernăuţi asociaţii pe naţionalităţi. Din iniţiativa lui T. V. Ştefanelli, la 10/22 decembrie 1875, tineretul studios de etnie română a dat viaţă Societăţii literar-culturale Arboroasa.

La ceremonialul inaugural corul a făcut să răsune următorul imn al asociaţiei nou creată, muzica de Ciprian Porumbescu, versurile de T. V. Şteinfanelli:

“Imn festiv

I

În Ţara-veche-a-Fagilor

În sfântul ei pământ

Ce are în sine oasele

Lui Ştefan, Domn cel sfânt,

Un falnic glas ne zguduie

Din somnul nostru greu:

– Uniţi să fim în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

II

– Uniţi! Răsună codrii vechi,

Dumbrăvi, câmpii şi văi,

– Uniţi! Repetă maica.-ncet

La copilaşii săi.

Şi Prutul vechi, el spumegă

În sfânt limbajul său:

– Uniţi să fiţi în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

III

În Putna, vechea matroană

De glorii din srăbuni

Tresar chiar temeliile!

Ea face azi minuni.

Căci Ştefan strigă din mormânt

Azi, la poporul său:

– Lucraţi uniţi în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

IV

Cu toţii, deci, să ne unim

Căci timpul este greu,

Pe Arboroasa s-o scutim

De duşmani şi de rău;

Pe flamura-i să fâlfâie

Deviza-n capul său:

– Uniţi să fim în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

V

Iar tu, o, geniu falnic!

Înalte Creator,

Să oţeleşti puterile,

Să dai la lucru spor!

Româna viţă, falnică

Fie-n pământul său,

Şi noi, uniţi în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!”[19].

 4

Stema Cernăuțului arborosean

            Numele de Arboroasa a fost ales pentru a se deosebi de slavul Bucovina sau de nemţescul Buchenland, deoarece pe cel de Dacia şi-l însuşise asociaţia tinerilor germani care studiau la universitatea cernăuţeană.

Societatea academică Arboroasa urmărea, după cum rezultă din statut, “să perfecţioneze pe membrii săi pe teren literar şi naţional, să dezvolte spiritul social şi, la urmă, să sprijine membrii sărmani.

În acest scop, se vor aranja conferinţe, şezători literare, petreceri şi excursii, se va susţine un cabinet de lectură şi se va crea o bibliotecă. La ocazii festive, membrii societăţii vor purta o panglică albastră-galbenă-roşie şi în cap chipiu roşu”[20].

Asociaţia era condusă, între două sesiuni, de un comitet format din cinci membri: un preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar, un controlor şi un casier.

Societatea Arboroasa, formată cu precădere din teologi, a avut un puternic ecou în conştiinţa mai multor generaţii, deşi a funcţionat legal numai doi ani (10/22 decembrie 1875 – 11 noiembrie 1877), cu un număr de membri relativ redus (44 studenţi, dintre care 34 teologi, 7 de la litere şi 3 de la drept] în primul an şi 51 în cel de al doilea.

                         Paul Leu,

Kenmore, Washington, USA

[1] Paul Leu, Iraclie Porumbescu, monografie, Colecţia Patrimonium, Editura Euroland, Suceava, 2000, p.86-142.

[2] A. Flechtenmacher, scrisoare către  preşedintele Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, Bucureşti,  2 septembrie 1867, apud: Ioan V. Cocuz, Documente inedite privind legăturile culturale şi politice dintre românii din Bucovina şi România, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, vol. X, 1983, p. 758.

[3] Ciprian Porumbescu către Iraclie Porumbescu, scrisoare inedită în limba germană, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2606.

[4] Ibidem.

[5] Ion N. Nedelea, Ciprian Porumbescu şi George Bariţiu, în Magazin istoric,anul VII, nr. 12(81), decembrie 1973, p. 93.

[6] Apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 22.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Iraclie Porumbescu, scrisoare din 4 iulie 1894, către un necunoscut, în Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2876, p. 2.

[12] Alecu Berariu, Ciprian Porumbescu. Dulci amintiri, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 1 martie 1931, p. 145.

[13] Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu. După 25 de ani de la moartea lui, Suceava, 1908, p. 11.

[14] Leca Morariu, vol. cit., p. 216-217.

[15] Compoziţii religioase tipărite: Cristos a înviat, în Fascicola XVII, Editura Societăţii Ciprian Porumbescu, Suceava, Cernăuţi, 1940; Condacul Maicii Domnului, în Făt-Frumos, nr. 3, 1933 şi Cuvini-se cu adevărat şi  Lăudaţi pre Domnul, în Patru coruri bărbăteşti, colecţie îngrijită de Grigore Onciul, Editura familiei, Cluj, 1935.

[16] Constantin Morariu, lucrarea citată, p. 79.

[17] Ibidem, p. 8.

[18] Matilda Cugler, scrisoare către Ciprian Porumbescu, Iaşi, 14 ianuarie 1875, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 5 noiembrie 1931, p. 642.

[19] Imn festiv, muzica de Ciprian Porumbescu, versurile de T. V. Ştefanelli, în Fascicola III, Editura Societăţii Ciprian Porumbescu, Suceava.

[20] Teodor Bălan, Procesul Arboroasei, Cernăuţi, p. 33.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s