ALFRED MENDELSOHN sau OMUL FLACĂRĂ-IDEE

Standard

Gânduri despre Concertul OMAGIU Alfred Mendelsohn

(20 mai 2015, Universitatea Națională de Muzică, București)

Un muzician de marcă a avut ideea și a aflat susținerea a nu mai puțin de patru instituții; este voba despre compozitorul conf. univ. dr. Șerban Nichifor alături de JCC București – Centrul Comunitar Evreiesc București, Universitatea Națională de Muzică București (UNMB), Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) și The American Jewish Joint Distribution Committee.

Prin atenta lor grijă, seara de 20 mai 2015 a devenit una specială. Pe podiumul de concert al sălii “George Enescu” din Universitatea Națională de Muzică București au urcat tineri muzicieni alături de maeștri, pentru a primi aplauzele unei asistențe ce i-a întâmpinat cu căldură. A fost omagiat, în sunet și cuvânt, un mare maestru al muzicii noastre, în același timp creator român și evreu: compozitorul, dirijorul și profesorul, cetățean al planetei “STM” “Spațio-Timpul Muzicii”: Alfred Mendelsohn. Concepția evenimentului a aparținut unui “trio” care l-a și prefațat: Iancu Țucărman (JCC), conf. univ. dr. Șerban Nichifor (UNMB) și Delia Marc (JCC), ocazie cu care în puține dar alese cuvinte au fost marcate  principalele jaloane ale unei vieți dedicate construirii unui profil de muzician complex plecat în eternitate pe când era în plină forță creatoare, la doar 56 de ani!

Întregul concert omagial a fost moderat de criticul muzical Smaranda Oțeanu-Bunea, Președintele Forumului Muzical Român; invitați: muzicologul prof. univ. dr. Carmen Stoianov, compozitorul prof. univ. dr. Octavian Nemescu și pianista conf. univ. dr. Veronica Gașpar. Alte emoționante evocări ale maestrului, filtrate prin luările de cuvânt ale celor prezenți, au aparținut fiului său distinsul compozitor, profesor și violist de talie mondială Vladimir Mendelsohn, foștilor studenți de la clasa de compoziție a lui Alfred Mendelsohn, astăzi reputați creatori, impuși pe firmamentul culturii europene Costin Miereanu și Lucian Mețianu, vărului și prietenului său statornic regretatul scriitor Victor Bârlădeanu și fostei sale discipole compozitoarea Liana Alexandra, mult prea devreme plecată dintre noi; toate datează din 2010, an în care, la centenarul nașterii lui Alfred Mendelsohn, prof. univ. dr. Liana Alexandra, cadru didactic al prestigioasei Universități Naționale de Muzică din București a luat inițiativa de a organiza în parteneriat, sub tripla egidă Universitatea Națională de Muzică București, Nuova Musica Consonante și Living Music (USA), un simpozion dedicat memoriei acestui mare muzician.

În sine, seara omagială de miercuri, 20 mai 2015 s-a situat la nivelul excelenței, atât prin amintirile sau considerațiile privind profilul uman, pedagogic, de creator și de interpret al lui Alfred Mendelsohn cât, mai ales, prin creațiile sale tălmăcite cu talent și măiestrie de maeștri consacrați ai artei noastre interpretative dar și de tineri – parte dintre aceștia soli americani pentru care atât limba română cât și partiturile lui Alfred Mendelsohn s-ar părea că nu mai au taine.

Ceea ce a fost un real câștig în ceea ce privește conturarea profilului vieții muzicale bucureștene prin acest sensibil portret de muzician l-a constituit – dincolo de calitatea interpreților sau a celor care au luat cuvântul – inserarea în programul serii a două prime audiții din bogata creație a lui  Alfred Mendelsohn, gest datorat  compozitorului dublat de violoncelistul conf. univ. dr. Șeban Nichifor și, desigur, mai tinerei sale colege, violonista lect. univ. dr. Corina Bololoi; avem în vedere Sonata pentru violoncel solo (1965) și Preludii în stil clasic pentru vioară (1962). Ambele lucrări de suflu neoclasic cu nuanțe baroce au  confirmat genialitatea compozitorului și disponibilitatea acestuia de a se plia oricărui curent sau epoci pe care le trata din perspectivă proprie, adăugând rigorii și recunoscutului său profesionalism nuanțe de elansare spre vis. Harul interpreților care le-au dat viață a creat, la rândul lui, corpuri sonore perfect ancorate stilistic în finul balans “vecchio-nuovo” de măiastră viziune componistică.

Periplul componistic Alfred Mendelsohn s-a întregit cu lucrări cameral instrumentale sau vocale din diverse zone stilistico-timbrale. Pentru început, 4 Comentarii din cele 24 Comentarii pentru pian solo (1963) au fost expresiv recreate de către pianistul prof. univ. dr. Viniciu Moroianu care a subliniat, cu sensibilitate și umor personalitatea fiecărei “oglindiri-pandant” mendelsohniene la versul arghezian ce îi fusese destinat ca motto.

Lucrare dedicată marelui David Oistrach, celebra Partita pentru vioară solo (1959) în interpetarea reputatei violoniste Corina Bololoi a convins asistența prin planurile sonore net diferențiate ca și prin contrapunctul de stări și culori.

Așa cum am afirmat-o deja, concertul a beneficiat de o puternică infuzie de tinerețe. Șase soliști au dat viață sonoră unui mănunchi de piese camerale diverse  atât stilistic cât și ca patină timbrală. Astfel, publicul a făcut cunoștință cu și a aplaudat duo-ul perfect sudat Loredana Vișan și Valentin Țârcovnicu în Sonata a II-a pentru vioară și pian (1957); mai puțin obișnuite într-un recital cameral, dar cu atât mai de interes inclusiv prin dubla concepție componistică și intepretativă au apărut două lucrări compuse pentru timbrul atât de special al orgii: Toccata pentru orgă – excelent redată de Eduard Antal și Sonata Brevis pentru vioară și orgă (1960) – cu același Eduard Antal și  violonistul Tudorel Iordache, de asemenea un duo perfect pliat partiturii.

Facem o mențiune specială și pentru invitații de peste ocean – tinerii Emily Marcheschi și James Brundage (Statele Unite ale Americii) care au dat glas sensibilului poem pentru voce și pian Se bate miezul nopții (1960) de Alfred Mendelsohn pe versuri de Mihai Eminescu, lucrare cântată în original, în limba română!

Concertul a cuprins și două lucrări care, deși nu au fost semnate de Alfred Mendelsohn, pot fi considerate tangente snesibilității sale: cântecului-omagiu Israel, Israel, God Is Calling de Charles C. Converse pe versuri de Richard Smyth (aceiași  Emily Marcheschi și James Brundage) și piesa More than Bow de A. G. Weinberger admirabil tălmăcită stilistic de violoncelistul conf. univ.dr. Șerban Nichifor.

Comentariile invitaților cadre didactice universitare – compozitori,  interpreți și muzicologi, între care am avut onoarea să fac parte răspunzând invitației lui Șerban Nichifor – comentarii intervenind între momentele muzicale mai sus menționate, au fost moderate de criticul muzical Smaranda Oțeanu-Bunea. S-au reliefat cu acest prilej liniile de forță ale personalității lui Alfred Mendelsohn, dăruit profesiei de compozitor  –  pe care a slujit-o cu profesionalism, măiestrie și pasiune, profesiei de dirijor – cu un cuvânt hotărâtor în remodelarea și reînnoirea afișelor repertoriale, a celei de cadru didactic –  față de care a manifestat un talent și un devotament deosebit și nu în ultimul rând a celei de membru și cadru de conducere al Societății Compozitorilor Români – respectiv al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, calitate în care și-a pus cu generozitate timpul și energia în slujba breslei.

Totodată, s-a pus un accent deosebit pe dimensiunea umană, pe atașamentul față de studenții talentați îndrăgostiți de muzică –  fie că îi erau, fie că nu îi erau discipoli direcți, la clasa de compoziție. S-a vorbit despre capacitatea de empatie, despre faptul că a fost cel care știa și putea să judece orice situație în egală măsură cu inima și cu mintea, având suprema știință de a provoca  echilibrarea balanței de așa manieră ca nicio sensibilitate artistică a vreunui tânăr muzician în devenire să nu fie rănită; și asta se întâmpla în plin război declarat al falselor elite „îmbrăcate” în armura realismului socialist contra celor ce simțeau ardent dorința și nevoia de a impune înnoirea limbajului muzical românesc, în consonanță cu căutările și imperativele unui secol în “modulație” continuă ce își căuta încă propriul profil.

Nu l-am cunoscut pe Alfred Mendelsohn. Ca elevă și apoi ca liceană care frecventa sălile de concert sau Opera, îl întâlneam în foyer și îl salutam cu timiditate, neșteptând să mi se răspundă. Dar o făcea întotdeauna, cu un zâmbet…..

Am afirmat  mai sus că nu îl cunoșteam pe Alfred Mendelsohn; totuși, l-am “cunoscut” cumva….. la câțiva ani de la acel mai 1966, direct, prin partiturile pe care le-a semnat. Am citit atunci mult din ceea ce s-a scris despre compozitor, i-am ascultat și i-am “citit” pe partituri muzica. De aceea, încă din studenție mi-am format o opinie care s-a cimentat în timp, odată cu propria mea maturizare și cu înțelegerea tot mai deplină a meandrelor notate pe hâria cu portative.

Aici se impune o scurtă dar necesară digresiune. Fac parte, cu mândrie, din prima generație de muzicologi: doar trei studente cu patima scrisului au fost admise la Conservatorul bucureștean în 1969, la proaspăt înființata Secție Teoretică. Am studiat muzicologia cu șeful de catedră de la “Istoria muzicii” – prof. univ. Ovidiu Varga; la clasa de muzicologie am luat audiat și am analizat mai multe partituri semnate Alfred Mendelsohn, definitorii pe genuri, între care și “Partita pentru vioară solo”, lucrare dedicată marelui violonist David Oistrach, cel care a dus-o pe meridianele lumii și a prezentat-o publicului nostru la concertul de inaugurare a Sălii Palatului din capitală.

Cu această ocazie, dincolo de universuri diferite, am descoperit numitorul lor comun: perfectă pliere la sugestia poetică, fir epic susținut pe dimensiuni impresionante, joc de culori orchestrale, cantilenă fluidă, emoție intensă…..M-a convins pe deplin calitatea scriiturii sale componistice prin claritatea de cristal și coerența liniilor și a ideilor muzicale, prin perfecta tensionare a discursului și dramatismul încifrat cu o fină escaladare, departe de grandilocvență sau de “rețete” de fațadă. Economia mijloacelor de expresie și diversitatea stărilor păreau a fi cuvântul de ordine. Tot atunci am aflat multe despre cel ce îi fusese coleg profesorului nostru, despre calitatea sa umană..…despre firescul pe care îl instaura în relațiile umane, despre tact, eleganță și spirit de dreptate.

Privindu-i astăzi moștenirea, îmi dau seama de genialitatea și impresionanta forță creatoare a compozitorului….gânduri și întrebări nu încetează să mă cutreiere…..

După mai 1966, cu compozitorul Alfred Mendelsohn s-a întâmplat ceea ce a intrat deja în “firescul” nefiresc al atitudinalului: l-a așteptat conul de umbră necesar, probabil, contemporanilor să-și reevalueze valorile.

…..Dar, totuși, de neînțeles……

Între condeiele care s-au aplecat asupra creației și vieții lui Alfred Mendelsohn au fost mulți cercetători avizați; între aceștia îi menționez aici pe Ada Brumaru, profesorul Radu Negreanu și Alfred Hoffman cărora le păstrez o amintire duioasă. Discipolii –  Liana Alexandra, Costin Miereanu, Lucian Mețianu, criticul muzical Smaranda Oțeanu-Bunea, fiul – Vladimir Mendelsohn l-au onorat prin întreaga lor activitate și creație…..

Cine a fost Alfred Mendelsohn?

A început de timpuriu studiul muzicii. După o copilărie vegheată de tatăl său – distinsul violist Leon Mendelsohn, au venit adolescența și o primă tinerețe în care, urmând sfatul lui George Enescu, s-a dedicat exclusiv studiului la Viena: compoziție cu Franz Schmidt și mai ales Joseph Marx, dirijat cu Rudolf Nilius, orgă cu Franz Schütz – dar dincolo de muzică și medicină sau filosofie!

A revenit apoi la București ca discipol al lui Mihail Jora.

Alfred Mendelsohn a cultivat, cu o consecvență ce va avea să-l coste mai târziu, principiile în care fusese educat și format. De aceea, poate, a avut parte de o a doua  tinerețe zbuciumată, căci i-a fost dat să traverseze decenii deloc simple, să înfrunte priviri nu doar piezișe, să suporte cuvinte nu tocmai de felicitare; cât despre cele de încurajare – acestea erau mult prea palide și îndepărtate……

Dacă ar fi fost doar instrumentist – ar fi urmat, poate, drumul tatălui său. Nu a făcut-o; i-a trecut flacăra fiului, reputatul compozitor, violist și profesor universitar Vladimir Mendelsohn – Vlady, cum îl știam din anii de liceu. În acest fel, transmisă din tată în fiu, tradiția muzicii cultivate în familia Mendelsohn din tată în fiu onorează chiar o formă muzicală, cum obișnuim noi să o numim, o originală sinteză între A B A și A B B: interpret (violist) –  compozitor, pedagog (și interpret – dirijor) – compozitor, pedagog și violist pe marile podiumuri de concert ale lumii.

A activat pe multiple fronturi fiind compozitor, dirijor (inclusiv un deceniu la Opera Română), ofițer șef de muzică militară, corepetitor, profesor în învățământul superior muzical, a făcut critică și muzicologie de bună calitate și s-a preocupat de ceva ce pare foarte la „neîndemâna” multora: în Societatea Compozitorilor Români al cărui membru era încă de la 21 ani, din perioada studiilor (dedicând apoi breslei două decenii de activitate susținută ca secretar, secretar general și vicepreședinte), a inițiat o serie de înnoiri, rezolvând multe probleme insurmontabile pentru alții printr-un susținut efort personal, cheltuind energie și timp.

Cine a fost Alfred Mendelsohn?

Cel pentru care ziua nu mai avea de multă vreme – sau, poate, nu avusese niciodată?! – doar 24 de ore. Un condei în slujba ideii; a ținut concerte-lecție, conferințe, a colaborat cu Radioul și Televiziunea, fiind, în plus, un cronicar activ al vieții noastre muzicale (se pot enumera cu ușurință peste 10 ziare și reviste la care a avut rubrică permanentă sau semipermanentă, începând cu Muzica, Revista Muzicilor Armatei, Contemporanul, Flacăra, Veac nou ș.a.) dar și în străinătate, în publicații din Berlin sau Pekin. A fost și aceasta una din căile prin care și-a propus și a reușit să aducă un public din ce în ce mai numeros și mai avizat în sălile de concert.

L-a preocupat și remodelarea conținutului revistei Muzica pentru care propunea focalizarea asupra creației românești, dar și traduceri ale celor mai interesante articole din presa străină de specialitate. Lăuda succesele creațiilor enesciene pe scene și podiumuri de concert și cerea muzicologiei și criticii muzicale să fie active, rămânând în aria profesionalismului.

Zece ordine și medalii, inclusiv Premiul Academiei, Premiul de Stat sau distincția de Maestru Emerit al Artei alături de premiile Enescu și ordine ale altor țări – Polonia, Bulgaria – i-au punctat cariera, martore ale prețuirii de care s-a bucurat în timpul vieții. Se autodefinea „omul în acțiune”. Și așa era.

A căutat și a reușit pe deplin să nu se abată niciodată, sub niciun pretext, de la calea demnității ca om și ca profesionist al muzicii sub toate aspectele ei.  Împreună cu Ion Dumitrescu, pe care îl seconda la conducerea Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, a căutat și a reușit să impună pe afiș prime audiții românești muzical-dramatice, orchestrale, sau camerale pe care le și prefața nu de puține ori sau vorbea despre ele – implicit și despre colegii lui, compozitorii pe care avea mereu grijă să îi pună în plină lumină! O făcea chiar pe scena de concert, în emisiuni de radio sau la televiziune.

În paralel, același Alfred Mendelsohn deschidea programele de concerte camerale în care se prezentau prime audiții românești, lucrări personale sau ale confraților. Și aici, în această postură pe care o îndrăgea cu deosebire, ce avem?

Desigur – o sală în plin centrul capitalei: Sala Dalles.

Și ce mai avem?

Un public divers, format în majoritate dintre cei care nu frecventau marile săli bucureștene de concert…..

Era, să o recunoaștem, o misiune deloc comodă. Dar Alfred Mendelsohn și-a asumat-o și a început să croiască punți de legătură: propunea un program axat pe intonații folclorice vorbind înaintea fiecărui concert sau recital despre inspirația populară, despre nevoia legăturii creației cu solul folcloric, despre “drumul spre inima iubitorilor de frumos”, numind creațiile lui și ale colegilor “muzica vieții, a activității constructive, a luminii”, chiar în condițiile în care vorbea despre lucrări camerale neprogramatice: sonate, cvartete, suite…..

Făcea o operă de educație, atât de necesară! Va continua acest proiect cu altele, și mai ambițioase….. pentru că așa fusese învățat să gândească și să acționeze….pentru că în timp ce alții puneau piedici pentru simplul motiv că….. “puteau”, el înlătura zăgazuri ……. pentru că ….”dorea”, simțea nevoia și știa cum să o facă!

A cheltuit imensă energie și timp nemăsurat pentru ca să-și onoreze chemarea de Muzician complet, așa cum înțelegea să fie! Și, poate, tocmai de aceea nu mă pot abține să nu mă gândesc: câtă nevoie ar mai fi, astăzi, de o asemenea flacără!…..

Cine a fost Alfred Mendelsohn?

Cel care a trăit din plin deceniile urii și apoi pe cele ale unor absurde cerințe, ale controverselor dar a știut să-și utilizeze diplomația și forța ideilor pentru a demara și a susține cu un efort – pe care nu mulți i l-au apreciat – proiecte maxim benefice, înfruntând vitregia timpurilor dar găsindu-le mereu un passe partout potrivit, perfect pliat epocii. Și, nota bene, o făcea cu dibăcie, demnitate și curaj într-o vreme în care mulți dintre colegii săi erau încă  mefienți și nici nu îi înțelegeau (sau, poate, nu voiau să-i înțeleagă!) acțiunile la adevărata lor valoare; probabil credeau prea mult în vorbe și nu în fapte. Nu ajunseseră să decodifice încă cifrul secret ce îi conducea, vectorial, orice acțiune. Căci pe Alfred Mendelsohn l-au definit nu atât cuvintele rostite în cine știe ce împrejurare (obligat să le spună prin funcțiile de răspundere pe care le ocupa), cât subtextul acestora și, mai presus de toate – faptele care le însoțeau, demolându-le, rând pe rând…..și construind în locul lor…..

Chiar dacă uneori a fost neînțeles de unii colegi de breaslă, Alfred Mendelsohn a adoptat întotdeauna cu diplomație o tehnică de “puf-puf”, absorbind șocurile, acceptând să treacă pe lângă el multe din normativele noii ideologii tocmai pentru a impulsiona creația muzicală, pentru a-i da un orizont, eventual deschizând alte culoare, alte pârghii de legătură. A susținut muzica ușoară și frontul coral, creația lirico-dramatică, muzica de scenă. Este și aceasta o explicație a faptului că s-a creat mult în coral ca și în muzica ușoară în acea vreme; cu ani înainte, Ion Vasilescu, și el un factor de opinie în Societatea Compozitorilor Români, afirma: “muzica noastră e ușoară, misiunea noastră  este grea”. Și numai el știa câtă dreptate avea!

Se purta, nu de puține ori, “lupta la baionetă” și cerința de a te pune necondiționat în slujba cerințelor cenzurii politice, ceea ce Alfred Mendelsohn nu a făcut-o. Chiar obligat de calitatea sa de membru în comitete de conducere, “distila” cerințele imperative exprimate, filtrând și aducând totul la nivel de idee generală; înțelegând comandamentele epocii, deși a criticat la rândul său (și asta i s-a reproșat mai târziu), a știut să o facă la principiu, la orientare, la general, nenominalizând. Fără a acționa contondent, și-a apărat întotdeauna colegii de breaslă și libertatea de creație, le-a impus pe afiș și le-a prezentat operele chiar încercând o pace amiabilă cu cenzura.

Avea un tact și o știință specială: aceea de a veni mereu cu noi și cu noi propuneri, încercând să ocolească vorba tăioasă și sentințele definitive iar când se izbea de vreun zid știa să dea înapoi, să recalculeze, să nu dezarmeze, ci să revină cu alte propuneri, să clarifice, să recalibreze, să ceară un răstimp de gândire pentru coagularea sistemului referențial; alteori cerea ascuțirea atenției, cerea – la rândul lui – opinii critice pe care nu se sfia să le și facă dar numai la același mod general, de principiu unanim acceptat, conferind acestuia chiar și o aură de militantism. Sub acest impuls, cenaclurile compozitorilor, care se desfășurau săptămânal, deveniseră un laborator de creație, de experimentare, de informare  și cunoaștere. În cazuri flagrante a luat chiar apărarea la persoană, spre exemplu, contracarând cu argumente imbatabile acuzațiile aduse de unii confrați lui Constantin Silvestri.

Dacă la toate cele de mai sus adăugați ceasurile dedicate propriei creații și cele din norma de cadru didactic la Conservatorul din București, puteți socoti câte ore avea ziua de lucru pentru Alfred Mendelsohn?

Recunosc că nu este sarcină tocmai ușoară.

Un gest curajos la nivelul anilor în care a creat îl reprezenta neexcluderea din start a creațiilor pe care unii le considerau inoportune, ci discutarea acestora de pe varii poziții. Un alt gest a fost cel când cere includerea la pensii de onoare a unor colegi uitați dar care aveau merite incontestabile: Alfred Alessandrescu, George Breazul, Nicolae Oancea, Andreescu Scheletti etc. Totodată, a făcut parte din comitetul care a propus și a pus în operă construirea magazinului “Muzica” din centrul capitalei.

Dacă ar fi să-l caracterizez printr-un singur cuvânt, mi-aș recunoaște neputința; nu aș avea cum să o fac. Cuvântul așteptat ar putea fi, fără îndoială, PROFESIONALISM dar, în egală măsură –  întreaga sa trenă regală de DĂRUIRE, CONSECVENȚĂ, DIALOG, SINCERITATE, DEMNITATE și încă alte și alte involte corole de asemenea termeni ce nu pot fi cuprinse în simplitate de cuvânt ci doar în trăiri; fără niciun  dubiu  – trăiri asemenea celor pe care le-a avut în fiecare din clipele vieții sale ca muzician dedicat pasiunii sale pentru muzică și pentru oameni. Acțiunile lui Alfred Mendelsohn presupuneau dragoste, înțelegere, precizie, corectitudine, colegialitate, atitudine critică și militantism pentru idei majore, grijă față de educarea publicului, de tânăra generație și respect față de colegii de orice vârstă, de creația lor și, mai ales, față de “seniorii”  muzicii noastre.

Pentru mine, Alfred Mendelsohn reprezintă compozitorul care, deși a debutat în creație la nici 20 de ani, va primi la 21 de ani Mențiunea I la Concursul de compoziție „George Enescu”, urcând apoi treptele pentru laurii Premiului II și cei ai Premiului I. De altfel, George Enescu l-a apreciat din cale afară. Reciproca s-a manifestat: Simfonia a VI-a de Alfred Mendelsohn poartă ecouri enesciene, fiind compusă in memoriam George Enescu, la năpraznica veste a morții marelui compozitor.

Și, dacă tot am intrat pe firul tors al vremii, să punctăm câte ceva din încărcătura de zgură ce a marcat-o…..

Deceniul 5 din veacul trecut, un deceniu extrem de complicat și de nuanțat: anii ’40…mișcarea legionară și ceea a urmat a însemnat începutul unei serii de drame pentru Alfred Mendelsohn ca și pentru coreligionarii lui. Urmare a legilor antievreiești din România timpului, au găsit puterea de a pune bazele unei  Școli de Arte pentru evrei, la care au predat Beate Fredanov, Alexandru Finți, Leon Mendelsohn, Hilda Jerea, Ludovic Feldman; Alfred Mendelsohn a fost director și a ținut cursuri de discipline teoretice ce țin de meșteșugul componistic, inclusiv compoziție muzicală. A fost treapta spre Conservatorul bucureștean, după ce s-au limpezit apele. Din păcate – după moartea tatălui său, distinsul violist Leon Mendelsohn, pe care Alfred Mendelsohn nu a mai avut bucuria să-l aibă aproape. Dar Kaddiș-ul fiului din Suita comemorativă –  lucrare distinsă cu Premiul IGeorge Enescu” – rămâne pagină de suflet și de muzică. Același deceniu, câțiva ani mai târziu îi atrage pe compozitori într-un vârtej amețitor: în Uniunea Compozitorilor, pe poziție de conducere, a manifestat exigență și înțelegere pentru toți cei cărora a știut să le stea în preajmă cu o privire, cu un sfat, cu o idee…..

Remarcabilul Alfred Mendelsohn s-a aflat nu de puține ori “între ciocan și nicovală”; au fost timpuri dure, când se discuta democratizarea artei, dialogul creatorilor cu societatea, probleme tehniciste, de libertate a creației. Ca orice tânăr, reprezenta forța noului val și era deosebit de activ, cerând colegilor să se apropie de și să susțină viața culturală a țării, punând accent pe revirimentul genurilor muzicale. Cu toate acestea sau, poate, tocmai de aceea, devine el însuși obiect al criticilor înverșunate de pe poziții ideologice care astăzi ne fac să zâmbim, dar atunci se trăia intens și orice putea deveni o problemă aproape “de viață și de moarte profesională”.

Deceniul 6. Are intuiția de a aborda baletul românesc, gen ce necesita reviriment; aveam balerini și coregrafi de excepție. Se îndreaptă spre literatură și spre un autor român – în speță Ion Creangă; compune suita și baletul Harap Alb, pagini dense, de real succes la public, care îi pun în valoare calitățile de dramaturg, orchestrator, melodist!

Credeți că a făcut bine?!

Când vine în cascadă, cum era cazul lui Alfred Mendelsohn, succesul se acceptă greu de către ceilalți și se digeră și mai greu.

Abia intrat în repertoriul Teatrului de Operă și Balet, baletul Harap Alb pe libret de Alexandru Jar devine țintă, se fac ședințe în care este discutat și înfierat “tovărășește”, reproșându-se faptul că Harap Alb, “eroul era izolat de masele populare” iar intriga părea „nerealistă”; în plus, locul desfășurării acțiunii nu oferea „elemente de concretizare”. Cu toate acestea, succesul de public a impus fără drept de apel baletul Harap Alb, dovadă că publicul pe care îl respecta și pentru care crea i-a fost mereu aproape.

Ca punct de referință pot da încă o informație:  atunci – aceeași înfierare înverșunată și pentru opera O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, pe când astăzi – amândouă  sunt capodopere ale muzicii noastre.

Nu erau vremuri limpezi deloc. A avut și opere pe punctul de a fi interzise, în mod ciudat chiar pe când era compozitor considerat “de frunte” al momentului, în 1959: este cazul simfoniei-cantată Sub cerul de vară, pe versuri de Maria Banuș. La o lună de la prima ei audiție sub bagheta lui Iosif Conta, va urma o ședință furtunoasă în care reprezentanții Comitetului Central – specialiști de calibru, nu?! – arătau că Alfred Mendelsohn “compusese o partitură care deforma realitatea evenimentelor de la 23 August 1944” și că  “nu se releva aportul comuniștilor la lupta de eliberare”. După cum se observă, “tovarășii” nu prea înțelegeau haina versificației, nu prea “le aveau cu” metafora poetică. Colegii i-au luat apărarea în numele profesionalismului; iar muzica se ascultă cu plăcere și interes, oferind, la rândul ei, plăcere estetică și intelectuală.

Dincolo de șicane, jigniri sau imposibilitatea de a fi înțeles de alții, neabătut, timp de 3 decenii și jumătate, Alfred Mendelsohn[1] a performat continuu “cu onoarea substanțială de a crea, a se exprima, a lăsa o moștenire artisitcă și pedagogică” – după cum precizează, pe drept cuvânt, fiul muzicianului, Vladimir Mendelsohn.

Ce s-ar mai putea adăuga?!

Aproape nimic și, totuși, rămân atât de multe nespuse…..Alegând la întâmplare din cele încă nepuse în pagină, se poate spune că Alfred Mendelsohn și-a iubit și și-a îndrumat studenții de la clasă și pe cei onorifici, audienții, cei pe care a considerat că este cazul să-i ajute, pentru că știa ce înseamnă un ajutor dat la timp, atunci când ai nevoie de el. Practic, în particular, față de ceilalți, mai ales mai tineri, a adoptat exact atitudinea enesciană. În 1945 George Enescu cerea chiar ca tânărului Mendelsohn să i se tipărească din lucrări.  La fel o va face și el cu mai tinerii săi studenți pe care îi va sprijini neprecupețit pe calea devenirii lor ca muzicieni compleți. Aici mă gândesc la discipolii săi. Și la cei spirituali, desigur, mulți dintre noi, cei care și-au însușit ori chiar i-au urmat exemplul.

Cu o cultură enciclopedică, muzicală și filosofică, cu un perfect simț al echilibrului și un bun gust recunoscut, Maestrul – cum îl numesc și astăzi foștii săi discipoli, le-a fost prieten și sfătuitor, i-a îndrumat cu finețe fără a-i constrânge, le-a deschis largi ferestre și i-a învățat lecția zborului necondiționat, departe de limitările impuse de îngustimea unor minți virtuoze în “arta” exercitării instrumentelor cenzurii.

Celor foarte tineri le-a dedicat serii de concerte educative, cărți, solfegii, manuale….. Pentru studenți a scris peste 10 lucrări cu caracter didactic de varii dimensiuni, menite să-i ghideze pe calea muzicii, de la celebrele sale Exerciții și Solfegii polifonice (editată în 1962) prefațate de Mihail Jora – lucrare încununată cu Premiul Ministerului Învățământului la De la portativ la partitură  –  lucrare încă needitată, la ciclul Despre melodie și ritm, Despre armonie și contrapunct, Despre instrumentele muzicale și orchestra simfonică – ciclu a cărui memorie este păstrată în înregistrări (Orchestra Cinematografiei și Corul RadioTeleviziunii – dirijori Paul Popescu și, respectiv, Alexandru Șumski)….. și, mai ales, mai presus de toate – Melodia și arta înveșmântării ei (editată în 1963).

Știind mult prea bine ce înseamnă tot ceea ce a trăit, s-a străduit să ofere tinerilor discipoli condiții ideale pentru desăvârșirea lor profesională chiar atunci când vântul tăios al altor vremuri părea să-i încerce. A fost o vreme când era totalmente interzis și riscai enorm să intepretezi sau să compui muzică asemenea celei occidentale, considerate de realismul socialist drept “decadentă și primejdioasă”. Dar atunci cum să-ți înveți studenții, cum să-i faci să rezoneze cu muzica timpului lor? Și cum să navighezi, în același timp, între Scylla și Charybda când nu vrei să fii și tu forțat să negi evidența și să te aliezi cu nonvalorile? Ei bine, pus față în față cu această provocare, parcă frecându-și mâinile cu un gest de satisfacție, profesorul Alfred Mendelsohn părea să fi rostit un singur cuvânt: “Perfect!” Și imediat părea să fi adăugat, fără ezitare: “Acum e-acum! Aici e de mine!”

Aflase deja calea de a părea că se conformează cerințelor venite din “Absurdistanul” epocii, afișând mimarea unei atitudini și senine și militante. Este acea atitudine pe care mulți, neînțelegând-o, au interpretat-o îngust și chiar i-au reproșat-o ulterior. Dar apropiații îl cunoșteau mult prea bine și, dincolo de ea, “citeau” adevărul. Nu mai puțin studenții – căci și pe ei, potrivit mărturiei lui Costin Miereanu, Alfred Mendelsohn îi considera colegi: mai mult – îi erau prieteni.

Cum spuneam, profesorul – cu tactul său ieșit din comun, știind ce, când și cât trebuie să spună  dar, mai ales, ce, când și cum este dator să acționeze, aflase deja antidotul: își punea studenții să asculte opere “decadente” cum ar fi fost, spre exemplu, Sacre de Printemps de Stravinski – câtă decadență în  această muzică?!? – le făcea complice cu ochiul și le recomanda, pe cel mai ferm ton ca nu cumva să compună așa ceva! Iar dacă nu era suficientă o audiție pentru ca aceștia să înțeleagă de ce anume trebuie să se ferească pentru a fi ei înșiși în consonanță cu epoca lor, audiția se repeta, eventual cu o mică analiză….pentru că este foarte bine ca atunci când ești tânăr pornit pe drumurile creației să știi cum anume “nu trebuie” să compui – își amintește Lucian Mețianu…..Așa se învățau, la “clasa decompoziție Alfred Mendelsohn” nu doar legile creației muzicale ci și cele ale eliberării de umbra dogmei sau a minciunii, ale făuririi conștiinței artistice, ale demnității…..

Diplomația, profesionalismul deplin și libertatea de creație erau marca “școlii” Alfred Mendelsohn, profesorul care nu doar permitea, ci iniția și ghida zborul liber…..Și alți colegi de generație îi datorează ceea ce maestrul le-a adus “în muzică și viață” – cum spunea Costin Miereanu; Liana Alexandra, căreia Alfred Mendelsohn i-a dat lecții gratuite de compoziție, i-ar fi fost studentă dacă maestrul nu s-ar fi stins în plină forță creatoare…..

Cine a fost Alfred Mendelsohn?

Compozitor de geniu, pliat cu tact și măsură epocii pe care a trăit-o – o perioadă complicată, meandrată și complexă, dificil de înțeles astăzi pentru cei care nu au trăit-o, perioadă ce a pus probleme spinoase multor creatori  – la fel ca mulți confrați a abordat uneori și comanda socială. Era nevoie și de “piruete” și de “volte” dibaci executate. Și, mai ales, era nevoie de câte un “pașaport” pentru a domoli cenzura, pentru a câștiga timp și “a adormi” cenzura, pentru a permite breslei să existe, să respire, să crească…. Dar ceea ce este definitoriu pentru el ca și pentru alți câțiva confrați de geniu rămâne calitatea muzici, a  creației în sine,  care se susține perfect din punctul de vedere al măiestriei componistice și ca mesaj general uman.

Probabil din aceeași dorință de a ocoli cenzura și de a-și încerca măiestria mereu la alte cote de exigență, a ancorat cu genialitate în zone de o neoclasicitate căutată, cu evidente nuanțe baroce îndreptându-se și spre folclor, prelucrându-l în structuri libere, improvizatorice: oaze de visare în savante chingi armonice și rigoare contrapunctică. Cu aceeași bucurie a pus în valoare și noutățile de limbaj, conjugând artele, cultivând fiorul postromantic și un “scenariu” de convingător dramatism.

A fost acea personalitate complexă care și-a pus semnătura pe un număr important de lucrări sub aripa excelenței. Deși se spune că armonia, orchestrația și compoziția se fac nu cu creionul ci cu guma pe hârtie, consumând totodată nu minute sau ore ci luni sau ani, Alfred Mendelsohn nu prea cunoștea guma; punea atâta suflet și gândea atât de profund perspectivând totul dinainte, încât pe ce punea mâna îi ieșea – cum se spune – “din prima”. Putea compune cu ușurință și rapiditate, altminteri nu se explică nici numărul, nici calitatea de excepție a lucărilor sale în nedrept de scurta sa viață, nici suma activităților de la Uniunea Compozitorilor sau de la Conservator, nici cele de cronicar, comentator ….. Fără îndoială, deținea secretul scrierii după dictare „de sus”.

Practic, universul muzicii sale se distinge  prin abordarea tuturor genurilor cu o remarcabilă tehnică virtuoz componistică; era un excelent orchestrator mânuind în manieră flamboaiantă culorile timbrale și în special suflătorii de alamă, avea eleganță în conducerea vocilor, concizie, logică dramaturgică extrem de convingătoare, vibrație, cantilenă și, mai presus de toate, forță de comunicare; în partiturile sale un ostinato spune mult, o melodie vorbește, ți se adresează.

Esențial rămâne faptul că Alfred Mendelsohn, muzicianul de o nobilă vibrație, a marcat mereu un pas înainte. Și-a ales armele profesionalismului deplin, ale libertății creației și ele nu l-au trădat. A cultivat constant echilibrul mijloacelor de expresie, soliditatea structurilor, convingând întotdeauna prin sinceritate. De aceea, muzica sa nu doar se ascultă, ci se „reascultă” pentru că odată cu stingerea sunetului începe să-ți fie dor și să vrei să revii pe aceleași trasee de gând pentru a înțelege mai deplin “spusa” compozitorului. Adora simplitatea ideilor melodice și travaliul bogat etalat cu somptuozitate, se scălda în egală măsură în “artă polifonică”, în incisivitatea cvartelor și a cvintelor placate, era “acasă“ în ambianță tono-modală, în sonorități de cântec popular sau tehnică serială, eludând închistarea  academismului în favoarea unui sclipitor foc de artificii condus mereu de “regina muzicii”, MELODIA…..

ACESTA A FOST, ACESTA ESTE ALFRED MENDELSOHN, OMUL FLACĂRĂIDEE…..

[1] În prezentul material am utilizat, pe lângă partiturile și confesiunile pe care le cunoșteam deja, informații extrase din monografia Alfred Mendelsohn de Radu Negreanu (1978), Universul Muzicii Românești de Octavian Lazăr Cosma (1995), Muzicieni români. Lexicon de Viorel Cosma, Mărturii despre Alfred Mendelsohn la aniversarea centenarului nașterii sale (simpozionul din 19 mai  2010, UNMB:  prof. dr. Liana Alexandra, prof. dr. Costin Miereanu, prof. dr. Vladimir Mendelsohn, prof. dr. Lucian Mețianu – selecție alcătuiră de conf. dr. Șerban Nichifor semnatar al  articolului Centenar Alfred Mendelsohn în paginile revistei Realitatea Evreiască – 2010).

Prof. univ. dr. Carmen STOIANOV, muzicolog

Această prezentare necesită JavaScript.

Fotografii de Nancy Vajaianu

11351378_10203877487967034_4854019058715756943_n

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s