Clasic e (tot) fantastic

Standard

Aflate în al cincilea an de întâlniri cu micul, dar şi cu marele public, concertele-lecţie datorate iniţiativei distinsei doamne Cristina Sârbu şi desfăşurate la Ateneu sub genericul Clasic e fantastic îşi onorează şi astăzi titlul. Aceleaşi săli pline, acelaşi public simpatic şi entuziast în a răspunde întrebărilor organizatorilor, aceleaşi subiecte incitante, într-un cuvânt, un lucru ce mi se pare extrem de important, o fidelizare, prin repetare, a unui public care, sper, va repopula cândva sălile de concert.

Tema ultimului concert-lecţie, cel din 17 mai, s-a centrat pe instrumentele cu claviatură. Au evoluat, pe rând sau în duete, orga (Dan Racoveanu – Tocata în re minor de Bach), clavecin şi spinetă (Fernanda Romila – Les sauvages de Rameau), pian (Radu Rodideal – Marşul piticilor de Grieg), celestă şi, la final, calculatorul.

„Invitat” mai special şi, pentru mulţi, surprinzător, a fost acordeonul (în dublă ipostază – cu clape şi cu butoane) la care a evoluat profesorul universitar Fernando Mihalache.  Instrument cu un „pedigriu” aparent mai sărac, acordeonul s-a dovedit a fi un foarte onorabil partener al monumentalei orgi. Muzica nouă l-a descoperit ea însăşi, aşa cum a făcut şi Anatol Vieru cu ţambalul.

La pian l-am reîntâlnit pe Radu Rodideal, talent de tip renascentist, absolvent de arte plastice – secţia pictură, al unei facultăţi de muzică, dar şi un promiţător compozitor care, din păcate, încă se ignoră.

O pledoarie discretă, dar convingătoare, pentru ideea de „muzică în familie” a oferit-o Dan Racoveanu împreună cu soţia sa, Fernanda Romila şi băieţelul lor, Emil. La doar 7 ani, micul pianist dă dovadă de o energie şi o acurateţe ritmică şi interpretativă remarcabile. Îl aşteptăm în continuare.

Spre final, s-a dat cuvântul… calculatorului. Lecţia, recunosc, a fost nouă şi pentru mine, care-l privesc cu oarecare rezerve pe homo technicus. Nu altceva ne-a spus Dan Racoveanu, cel ce-a compus, pe mai multe piste şi un negativ (dacă am reţinut bine) un fragment de blues: muzica se află dincolo de spectacolul tehnic; calculatorul nu poate înlocui talentul şi inteligenţa creatoare.

În final – Piazzola cu Libertango. Muzica!

P.S.1: Dacă mi-ar fi îngăduită o sugestie (ştiu că e uşor să te exprimi din afară), aş aştepta, după 5 ani, o cât de uşoară înclinaţie spre „clasicismul” zilelor mai apropiate de noi. Cred că pe micii ascultători i-ar putea captiva şi un Ravel, un Prokofiev, un Debussy, Satie (compozitori spumoşi, cu umor, clasici în fond) sau, de ce nu, anumite piese de Enescu. Îmi reamintesc de succesul ciclului Muzici paralele iniţiat de Vieru, în care publicul era plimbat inteligent de la Machault, să zicem, până la Varèse. E doar un gând, dar şi, sigur, o speranţă.

P.S.2: Despre talentul „naratologic” (în cheie „minoră”, adică pentru minori) al lui Dan Racoveanu, am mai scris. Adaug doar că puţini maturi (fie şi pedagogi) reuşesc să comunice firesc cu cei mici, fără să-şi „îngroaşe” sau să-şi „subţieze” ostentativ vocea. Ni s-a oferit, astfel, nu doar o excelentă lecţie de muzică, ci şi una de comunicare.

Valentin Petculescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s