Procesul Asociației Academice Arboroasa

Standard

Dacă rectorul Universităţii germane din Cernăuţi a refuzat colaborarea cu organele represive, Ilie Philipowicz, conducătorul seminarului teologic, a făcut-o din plin şi cu exces de zel, după cum rezultă din relatările martorilor oculari.

Fără aprobarea forurilor clericale greco-orientale, el a introdus în incinta palatului mitropolitan procuratura şi poliţia, dând cheile de la intrarea principală şi colaborând la reuşita descinderii inopinate la sediul Arboroasei şi arestării membrilor comitetului.

După confiscarea bunurilor societăţii academice cernăuţene, la 11 noiembrie 1877, s-a emis ordinul de desfiinţare, iar la 15 noiembrie, pe la şapte şi jumătate seara, printr-o masivă desfăşurare de forţe, au fost arestaţi, în incinta seminarului, patru membri ai comitetului de conducere a Arboroasei [Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Orest Popescul şi Eugen Siriteanu] şi, concomitent s-au făcut descinderi la sediile asociaţilor din Gherla şi Blaj.

Duminică, 18 noiembrie 1877, pe la nouă şi jumătate dimineaţa, Ciprian se afla acasă, la Stupca şi cânta la vioară privind pe fereastră spre drumul ce ducea în sat.

“Deodată aud un zgomot. Mă uit spre Ciprian, văd că i-a căzut arcuşul din mână şi, palid ca un cadavru, îmi zice:

– Vine jandarmul cu vornicul din sat! Vine, dragă Mărioară, să mă aresteze!

Eu încep să tremur toată şi să plâng cu hohote, văzând jandarmul cu baioneta lucind în zarea soarelui. Tata, sărmanul, s-a sculat de la masă, unde lua cafeau şi era aproape să cadă, dacă nu-l susţineam eu şi Ciprian.

N-a trecut nici cinci minute şi iată jandarmul în odaie, zicând:

– Im Mamen des Gesetzes, werdem sie arrestiert und müssen sofort mit mir Czernowitz! [În numele legii eşti arestat! Mă vei urma imediat la Cernăuţi!].

Ciprian, palid cu o voinţă fermă, s-a îmbrăcat, l-am ajutat căci îi tremurau mâinile. Şi după o sărutare şi îmbrăţişare cu sărmanul meu tată, bătrân şi cu mine, care nu-mi puteam stăpâni plânsul, a plecat cu o căruţă ţărănească”42.

Dar pentru a cunoaşte mai în detaliu cum a fost tratat, în temniţă, întreg comitetul arborosean, să lăsăm pe un martor ocular să deruleze tragicile evenimente.

“Era într-o joi seara din luna noiembrie, când m-am coborât să iau masa împreună cu seminariştii. Dar în sufragerie n-am aflat pe nici unul dintre ei.

Părăsesc degrabă sufrageria goală şi mă îndrept, numaidecât, înspre camerele seminariştilor. Ajuns în coridor şi îndreptându-mi paşii grăbiţi înspre dormitorul cel mai apropiat, un haiduc, cu puşca în spate, îmi taie calea şi cu glas răguşit, zice:

– Der Eintritt ist hir verboten! [Este interzis a intra aici!].

Eu rămân ca trăsnit. Nu puteam crede ochilor.

Prin coridorul lung, slab luminat, văd şi la alte uşi tot stafii întunecoase, cu puşca în spate şi cu ţeastă ascuţită pe ţeava puştii.

Auzeam bătăile inimii. Eram, parcă, mut şi-mi puneam numaidecât întrebarea:

– Cum de-au intrat, în puterea nopţii şi-n acest lăcaş, aceşti indivizi necunoscuţi să steie sentinelă pe la uşile dormitoarelor seminariştilor? De când această onoare?

Îmi fac drum cu mai multă putere şi intru într-o cameră străjuită, unde-l aflu pe Voronca singur-singurel.

Toţi patru erau străjuiţi fiecare separat şi comisarul Straucher  făcea percheziţie printre hainele, scriptele, cărţile şi scrisorile celor arestaţi.

Observând pericolul ce ameninţă, dau fuga la bunul Silvestru Morariu, pe atunci arhimandrit de scaun – mitropolitul Blajevici fiind bolnav – punându-l în curent cu cele întâmplate.

După ce m-a ascultat, a căzut puţin pe gânduri şi îmi zise:

– Aceasta nu se îndreaptă contra seminariştilor, ci în contra mea! Mergi de-i linişteşte şi nici unul să nu se opună!

M-am reîntors în grabă şi aflu, la intrarea în seminar, pe toţi seminariştii postaţi într-un cordon puternic, având cu toţii hotărârea fermă să nu lase, cu nici un preţ, ca fraţii lor să fie arestaţi.

Îl aflu pe comisarul Straucher care tocmai mântuise percheziţia şi voia să se îndepărteze, luând cu sine pe cei patru teologi.

Îl rog să permită seminariştilor arestaţi măcar cinci minute, timp ca să-şi ieie îmbrăcăminte civilă, zicându-i că reverenda e pentru seminar dar nu pentru arestaţi!

Straucher însă nu permise, ci mai vârtos se răsti la mine, strigându-mi:

– Ich verbiete Ihnem, mich in meiner Amtsfunktion zu stören! [Vă interzic să mă stingheriţi în exerciţiul funcţiunii!].

Observând pericolul ce-l aştepta pe Steaucher din partea seminariştilor indignaţi şi ţinând seama de porunca arhimandritului de scaun, Silvestru, aflu de bine ca să-l conduc pe Straucher şi pe cei patru seminarişti arestaţi, cu haiducii de dinapoi, prin altă ieşire.

Seminariştii au fost, apoi, urcaţi în birje şi escortaţi aşa, în haine preuţeşti, înspre Piaţa Austriei şi aruncaţi în temniţa murdară, cu cei mai mari făcători de rele […].

Vestea tristă a străbătut și întreg oraşul, lăţindu-se ca fulgerul. Toţi discutau cu aprindere numai despre arestarea arborosenilor, despre cauzele şi urmările ei.

A doua zi dimineaţă, m-am dus să-i vizitez. I-am aflat întemniţaţi la un loc cu hoţii şi omorâtorii de oameni. Mi s-a părut că pereţii celulei lui Morariu erau văpsişi cu roşu; dar văpseala era numai sângele ploşniţelor omorânte! M-au umplut lacrămile. […].

În zilele următoare eu le duceam câte ceva vin, dar fiind vizita mea prea bătătoare la ochi, mi s-a interzis ca să-i vizitez aşa des.

Philipowicz, aflând despre drumurile mele înspre temniţa din fosta Piaţă a Austriei, mă întrebă că ce caut la întemniţaţi şi că mai mult n-am să merg. Iar eu i-am răspuns cu fericirile, unde zice:

– Şi pe cei din temniţă să-i cauţi!

Consistoriul îi concedie pe seminariştii întemniţaţi şi, de la un timp, nici masa nu o mai primeau din institut, încă o lucrare a lui Philipowicz.

Dar cei patruzeci şi şase seminarişti rămaşi, rupeau fărmătura de la gură dând, pe rând, odată unul supa, altul pâinea, al treilea carnea ş. a m. d., formându-se aşa, totdeauna, câte cinci porţii, care li se duceau celor cinci colegi nenorociţi din închisoare.

Damele, din societatea înaltă românească, încă îngrijeau de cei cinci studenţi, care erau priviţi ca martiri, să nu ducă lipsă de nimic.

Dar şi paznicii din închisoare purtau şi ei grijă, chiar foarte mare, ca studenţii întemniţaţi să nu capete nici o scrisoare din afară şi toată pâinea şi toate bucatele aduse, ei le tăiau bucăţele şi le cercetau cu deamănuntul, ca doar ar afla vreo hârtiuţă scrisă şi ascunsă în mâncare!…

Deci, fiecare grijea şi se interesa de soarta celor cinci întemniţaţi!”43.

Îndată ce jandarmul a sosit cu arestatul de la Stupca, conducerea penitenciarului din Cernăuţi l-au repartizat pe Ciprian într-o celulă cu doi criminali.

Deşi părintele Iraclie şi alţi prieteni au intervenit pentru a-i ameliora situaţia locativă din închisoare, iar boierul stupcan Popovici şi-a pus gaj moşia pentru a-l scoate din temniţa habsburgică, nu au reuşit.

Insistențele lor s-au soldat doar cu încuviinţarea de a-i da vioara şi o gramatică franceză.

Cu toate că Ciprian aflase că Ministerul Învăţământului de la Viena îi respinsese cererea prin care el solicita o bursă de studii la Conservatorul de Muzică din Viena, deoarece era implicat în procesul Arboroasei, nu-şi pierdu simţul umorului nici după gratii.

Într-una din vizitele făcută la penitenciar, în prezenţa preşedintelui tribunalului, Iraclie, întrebându-şi fiul despre cum o mai duce cu viaţa de întemniţat, Ciprian îi răspunde:

“- Şed în chilia mea şi cânt Gaudeamus igitur [Aşa să ne bucurăm], dar domnii iştia mi-au dat în chilie nişte oameni care nu ştiu măcar latineşte!”44.

În intervalul celor 11 săptămâni de detenţie, militantul social a conceput şi notat, pe coperta gramaticii franceze, textul literar şi muzical al compoziţiei Suspinul prizonerului.

În timpul captivităţii, vioara i-a fost cel mai apropiat confident. Pe când executa o doină de jale, unul dintre cei doi ucigaşi, tovarăşi de celulă cu  Ciprian, “izbucneşte în bocet şi plânse amar”45, după cum remarca unul dintre arboroseni.

La auzul exploziei emoţionale provocată de melosul viorii sale, artistul gândea:

“Doamne, dacă cu vioara mea am muiat inima unui criminal până ce a izbucnit în plâns aşa de amar, cât de fericit aş fi să pot avea cu mine soţ de chilie, măcar pentru un ceas, pe învinovăţitoriul meu, adică pe procuror!”46.

Odată pe săptămână, pe când Ciprian era dus la tribunal pentru a fi interogat, Mărioara primea permisiunea de a discuta cu fratele ei timp de o oră.

Atunci, Ciprian îi povestea “cum vin arestaţii la uşa lui şi-l ascultă cu sfinţenie cum cântă la vioară.

Între aceştia, o femeie tânără şi frumoasă, care, zicea dânsa, şi-a omorât soţul împreună cu un fecior din sat, din Boian sau de lângă Boian.

Femeia aceasta era de-o frumuseţe rară, naltă, bine făcută, cu ochii ca mura, sprâncene încadrate, guriţa ca o fragă, cu corpul mlădios, foarte frumoasă.

Şi venind la uşă, îmi zise:

– Cuconaşule, te rog să-mi cânţi o doină. Cânţi aşa de frumos! Te ascult în fiecare zi! Chilia mea e lângă a dumitale. Îmi pun urechia la zid şi ascult cum cânţi!

Ciprian i-a satisfăcut dorinţa. Femeia plânse în hohote. S-au fost strâns toţi deţinuţii acolo. Paznicii numai cu sila i-au gonit în celulele lor.

Ciprian deprinsese un fel de telegraf la zidul femeii acesteia, care se chema Elisaveta. Şi aşa a aflat toată istoria ei.

Când Ciprian a ieşit din închisoare, Elisaveta i-a sărutat mâinile, zicând că atâta mângâiere a avut şi dânsa, iar acuma vede numai osânda şi deznădejdea.

Eu i-am trimis o pereche de ghete şi o năframă, îşi amintea Mărioara. Aud că pe opt ani au osândit-o la Lemberg”47.

Concomitent cu arestarea lui Ciprian, părintele Iraclie a fost pus sub supraveghere, iar prefectului de Suceava i se cerea ca, în termen de opt zile, să adune, în taină, informaţii şi să raporteze “care este atitudinea, îndeosebi în relaţiile cu poporul, a preotului ortodox din Stupca”48.

În articolul Arestări operate la Seminarul Teologic Ortodox, apărut în cotidianul vienez Neue Freie Presse, din 2 decembrie 1877, reporterul acuză ziarele din Bucureşti pentru că publică articole vehement ostile Austriei şi că izbânzile militare ale românilor repurtate împotriva turcilor, în războiul de independenţă, au determinat pe “boierii moldoveni şi, împreună cu dânşii şi românii bucovineni şi-au ridicat capetele, crezând că s-a apropiat reconstituirea vechii Dacii”49.

Articolul gazetei vieneze conchide că aceasta a fost atmosfera care a otrăvit spiritele membrilor Societăţii academice Arboroasa şi i-a îndemnat să trimită la Iaşi telegrama jubiliară şi să învioreze lupta pentru unitate şi neatârnare a românilor bucovineni.

Arestările de la Universitatea germană din Cernăuţi au determinat comentarii nu numai în presa nemţească, ci şi în cea românească ce apărea în Austria şi România.

Curierul de Iassi, considera reprimarea arborosenilor ca fiind o “tristă şi revoltătoare ştire”50, ziarul Românul discuta netemeinicia capetelor de acuzare, iar Timpul, în mai multe numere, se situa pe aceeaşi poziţie, precizând: “Conspiratorii şi carbonarii nu-şi afişează intenţiile prin oficiile poştale!

Intenţia acelor tineri a fost numai o pietate istorică cu ocazia unei prăznuiri naţionale. Severitatea faţă de aceşti “copii sărmani” care de paisprezece zile îndură vexaţiunile temniţei, e deci exagerată.

Arestarea studenţilor cernăuţeni enervează în chip forţat, artificial şi inutil opinia publică românească”51.


Familia de la Pesta îşi informa cititorii în legătură cu motivele pentru care a fost desfiinţată Arboroasa, cu acuzaţiile ce i se aduc, descriind, pe larg, acţiunile punitive ale aparatului represiv imperial:

“Procurorul începu percheziţia, confiscară toate dosarele, actele şi bibloteca societăţii, precum şi întreaga avere, în sumă de vreo 5000 fl. v. a. sau 10.000 fl.

Procurorul, terminându-şi percheziţia şi confiscarea, declară arestaţi pe toţi membrii prezenţi ai Arboroasei, iar comisarii îi conduc în penitenciar, unde fură aruncaţi, fiecare aparte, în câte o temniţă singuri.

Parchetul tribunalului din Cernăuţi nu se mulţumi cu atât, ci începu a urmări pe toţi studenţii români de la universitatea de acolo, a face percheziţii pe la casele lor, precum şi pe la mulţi alţi români notabili din Cernăuţi şi Bucovina”52, ceea ce a determinat pe mai mulţi studenți să se refugieze în România.

Bucovinenii, indiferent de categoria socială din care făceau parte, considerau pe junii întemniţaţi ca fiind martiri ai neamului, iar 1877, anul proclamării independenței naţionale ca “an de fală! An de biruinţă! An scris cu litere marcate, căci acum s-a făurit biruinţa strălucită, victoria adevărată, ce încântă pe fraţi şi uimi pe străini, iar pe români îi ridică în faţa lumii întregi”53.

Solidaritatea băştinaşilor majoritari din Bucovina cu martirii lor, pe de o parte, şi reacţia presei străine pe de alta, au determinat pe guvernatorul ducatului să sisteze procesul intentat, însă, aparatul represiv odată pus în mişcare, nu mai putea fi uşor oprit din cursul său.

După suspectări, urmăriri, descinderi, arestări şi insinuări în presa oficioasă [Czernowitzer Zeitung, Bukowina], autorităţile au înscenat un proces politic.

Comitetul asociaţiei academice a fost acuzat că a răspândit “dispreţ şi ură contra uniunii statelor monarhiei şi contra administraţiei statului Austriac” şi a tulburat liniştea publică, după cum rezultă din stenograma publicată de Bukowina, nr. 6, din 1 februarie 1878, fiind învinuiţi de “crimă de înaltă trădare”.

Capetele de acuzare ale dosarului întocmit de procuratura austriacă au fost următoarele:

– comitetul trimise telegrama mai sus citată Primăriei oraşului Iaşi;

– cu ocazia unei serbări, membrii Arboroasei au tuastat în sănătatea poporului şi a ostaşilor armatei române ce s-au jertfit la Plevna şi Griviţa;

– că studenţii au fluierat, la curs, pe un profesor de drept roman care a insultat poporul român;

– că au scris Ministerului Culturii din Bucureşti pentru a le trimite bani ca să-şi doteze biblioteca.

Pentru aceste vine, conform articolului nr. 65, aliniatul I, din Codul penal austriac, se prevedea pedepsa cu 1-5 ani temniţă grea.

*

Procesul politic al Arboroasei54 a avut loc între 1-3 februarie 1878, în sala mare a palatului metropolitan al Bucovinei, din Cernăuţi, în prezenţa unui public foarte numeros, alcătuit din studenți, profesori universitari, intelectuali, preoţi ortodocşi, târgoveţi şi ţărani veniţi din satele învecinate.

Apărătorii, numiţi din oficiu, au fost avocaţii: dr. Josif Ron, dr. Iacob Atlass şi ajutorul de primar dr. Alexandru Tabora, ce s-a oferit să pledeze cauza inculpaţilor, fără onorariu.

După lectura actului de acuzare făcută de procurorul imperial Th. Von Mehoffer, a urmat interogarea inculpaţilor începând cu Ciprian Porumbescu.

Dezbaterile au fost furtunoase, contradictorii şi, uneori, comice, iar numeroasa asistenţă ce participa cu sufletul la gură, izbucnea în urale ori de câte ori procurorul era pus în încurcătură.

În mai multe momente ale interogării, preşedintele complexului de judecată, Bendella, a trebuit să intervină pentru a restabili liniştea în sală.

În cele trei zile, cât a durat procesul politic al românilor bucovineni, acuzaţii s-au transformat în acuzatori, cel mai combativ fiind Voronca.

După deliberarea curţii cu juraţi, preşedintele acesteia, Alexandru Vasilco, anunţă că inculpaţii arboroseni nu sunt vinovaţi de acuzaţiile ce li s-au adus.

Era pe la miezul nopţii şi cei cinci studenţi au fost puşi în libertate.

*

În procesul politic al Arboroasei a răsunat “glasul limpede şi curat al conştiinţei româneşti din Bucovina robită, a fost arhimeritata palmă pe neobrăzatul obraz imperial-regal pentru infamia pornită în 7 mai 1775 şi a fost actul I al dramei Răzbunarea Istoriei…

Pentru ca, patru decenii mai apoi, să se producă şi actul al II-lea şi finalul dramei”55, desăvârşirea unităţii naţionale a românilor de pretutindeni.

Luni dimineaţa, la 4 februarie 1878, martirul sentimentelor sale nestrămutate părăseşte temniţa “salutând libertatea, cu cariera zdruncinată şi cu… coliva în piept”56.

Condiţiile mizere ale temniţei i-au accentuat o suferinţă mai veche, şubrezindu-i într-atât sănătatea, încât bacilul Koch s-a putut desfăşura în trupul şubred al lui Ciprian Porumbescu ca la el acasă şi a început să-şi desăvârşească menirea-i nefastă.

Pentru “vina” de a fi fost alături de interesele majore ale poporului din care făcea parte şi de a fi fraternizat cu izbânzile începutului independenţei şi unităţii naţionale, exprimate public, autorităţile habsburgice i-au barat cursul firesc al desăvârşirii talentului său, i-au şubrezit sănătatea şi l-au silit să mai piardă încă un an de studii.

La ieşirea din închisoare universităţile erau de mult deschise, aşa că Martirului Inimii nu i-a rămas decât să se ducă la Stupca.

Temniţa şi procesul politic înscenat nu l-au oprit pe Ciprian să militeze, alături de ceilalţi patru tovarăşi de suferinţă, pentru întruparea idealurilor generaţiei sale, pentru reînfiinţarea Arboroasei, după cum rezultă din corespondenţa purtată cu ei, imediat după eliberare.

“- Ce-i cu recursul Arboroasei? Cred că ar fi foarte raţional a persista la dânsul, căci este multă speranţă şi, aşi putea zice, chiar siguranţă că Arboroasa va mai exista.

Scrieţi-mi, mă rog, despre aceasta”57, gândea Ciprian numai la douăzeci şi două de zile după ce scăpase de după gratii.

Tot acuma, foştii arboroseni au pus la cale publicarea unei broşuri, în limba germană, în care să se dezbată drepturile legitime ale românilor bucovineni, însă, până la 31 martie 1878, nu s-a făcut nimic în acest sens, fapt pentru care Iraclie şi Ciprian Porumbescu erau foarte revoltaţi.

“După cum înţeleg, scria Ciprian, din epistola ta, din mult menţionata broşură nu e nimic…

Părintele-i foarte înfuriat. Acum era un moment atât de apt spre a se mişca, întrucâtva şi a arăta şvabilor că mai există şi români în Bucovina şi nici acum nu s-a făcut nimic.

Când va mai fi un timp aşa de favorabil? Cine s-a mai lăsa închis?”58.

Ideea continuării luptei arborosenilor îl preocupa constant pe Ciprian în acel moment, după cum se poate constata şi din Hora detrunchiaţilor, compoziţie pentru pian59 realizată în cel mai pur stil folcloric.

Titlul e anume ales pentru a sugera că Bucovina a fost luată cu forţa din trupul Moldovei de către vremelnica stăpânire austriacă. Compoziţia, aminteşte de momentul de încleştare maximă dintre arboroseni şi aparatul represiv al ducatului, cinstind astfel pe martirii oprimaţi de un sistem autoritar.

Fiind la curent cu ultimele evenimente politice şi, mai ales culturale survenite în viaţa popoarelor romanice şi aflând că Vasile Alecsandri a fost laureat al Concursului de poezie de la Montpellier, din mai 1878, Ciprian nu încetează a-şi arăta admiraţia faţă de prietenul tatălui său din tinereţe.

Încântat de acordarea unui premiu internaţional poetului român, la 22 iunie 1878, compozitorul stupcan crează o horă pentru pian pe care o intitulează Peneş Curcanul  şi o trimite lui Vasile Alecsandri.

A doua zi, mai compune o polcă cu un nume semnificativ, Retrocesiuni basarabene şi la 25-26 iunie, acelaşi an, realizează Basme Iasiene.

Din februarie şi până în octombrie, Ciprian a fost nevoit să stea la Stupca, de unde, adeseori, pleca la Ilişeşti, Humor, Suceava etc., pentru a-şi vizita rudele, prietenii, pentru a schimba informţii şi idei în legătură cu situaţia politică a momentului, pentru a participa la câte o  petrecere, pentru a face muzică împreună cu alţii etc. etc.

Informaţii în legătură cu preocupările, visele şi năzuinţele tânărului eliberat, aflăm din manuscrisele sale, din mărturiile Mărioarei, din amintirile rămase de la foştii elevi de la şcoala din Stupca sau Ilişeşti, precum şi din povestirile bătrânilor ce l-au cunoscut.

Imaginea creatorului nemuritoarei Balade a fost, este şi va fi vie în memoria stupcanilor. Şi astăzi, când un vizitator străin pomeneşte de Ciprian Porumbescu, ei îşi vorbesc ca despre cineva apropiat şi iubit ce le aparţine.

Sătenii din Stupca povestesc vizitatorilor despre “domnişorul Ţiprian”, bunicii deapănă amintiri nepoţilor, pentru ca aceştia, la rândul lor, când vor fi mari, să le transmită urmaşilor, urmaşilor lor.

La mormintele familiei Purumbescu vine, adesea, întreg satul: bătrâni şi tineri, femei şi fete, copii de şcoală îmbrăcaţi, cu toţii, în pitorescul lor costum naţional, pentru a priveghia o clipă şi a cinsti memoria celor ce le fac cinste.

După terminarea pelerinajului de la ţintirimul din curtea bisericii satului, prilejuit de ziua de 6 iulie, un copil ce urca dealul spre casă, gândindu-se la cele văzute şi auzite, o întrebă pe bătrâna de lângă el:

“- De ce plângi, bunică!

– Ei, plângeam, dragul bunichii, zise ea oftând, cum să nu plâng, că doară eu l-am cunoscut tare bine pe domnişorul Ţiprian, l-am auzit cântând din scripcă şi am fost hojma în casa părintelui Iraclie, că moş-tu Nicolae era epitrop la biserică şi de multe ori dădea şi părintele Iraclie pe la noi şi-apoi, cine poate uita scripca ceea fermecată a lui Ţiprian?

Tu nu ştii, dragul bunichii, că nici n-ai de unde să ştii cum cânta!

Să vezi: de către sară, ieşea în faţa casei şi cânta doine şi cântece de-ale noastre şi se auzeau până hăt, departe în sat.

Ştii, casa preuţească cea veche de sus, aproape de pădure, peste drum de uncheş-tu Alecu al Zenoviei.

Doamne, cum le mai zicea din scripcă!

Se adunau, doară, oamenii dimprejur pe lângă garduri şi ascultau de-a mai mare dragul!

Ţin minte c-o fată, una Ileana, tare frumoasă, bujor nu altceva, doară nu s-a zăluzit de cap de dragul domnişorului Ţiprian?

Nu se mai uita la nici un flăcău din sat şi, una două, da târcoale pe lângă gard ori intra în casa părintelui, făcându-şi de lucru, ba după una, ba după alta, că erau vecini.

Asta a ţinut o bucată de vreme, până ce domnişorul Ţiprian s-a dus prin cele străinătăţi, la învăţătură mai aleasă, cum ne spunea nouă părintele Iraclie, mie şi lui moş-tu Nicolae…”60.

După eliberarea lui Ciprian din detenţie, se nimerise la Stupca să nu fie un învăţător, iar Iraclie să suplinească onorific acest post.

Tânărul absolvent al Facultăţii de Teologie, după vacanţa de Crăciun, s-a angajat să-şi ajute părintele şi pe bunul său prieten, directorul şi învăţătorul şcolii primare din Ilişeşti, Ignat Corvin, la predarea muzicii şi a educaţiei fizice.

La Ilişeşti, într-una din zile, învăţătorul Ignat Corvin a intrat, în clasa a III-a, cu un tânăr “foarte înalt, foarte zvelt, foarte vesel şi frumos, cu capul lui semeţ şi buclat.

După ce ne-a salutat zâmbind pe noi copiii, iară noi ne-am aşezat la locurile noastre şi se făcu o linişte de ne auzeam răsufletu, domnul cel nou, nici una nici două, prinde a face şcoală cu noi. Dar ce şcoală!”61.

Despre calităţile pedagogice ale tânărului “învăţător de cântare şi gimnastică” au lăsat mărturii câţiva dintre foştii săi şcolărei.

Un copil de la şcoala primară din Stupca a fost impresionat de melodiile vesele cu ritm sprinţar, ale tânărului lor învăţător.

Toată viaţa l-au urmărit versurile şi melodia cântecului: Când era cioroaica barză:


“Când era cioroaica barză,

Mai venea la noi la varză:

Dar de când s-a ciocoit

Nici la varză n-a venit!”62.

Firea deschisă, prietenoasă, spontană l-a apropiat pe învăţătorul Ciprian Porumbescu de elevi şi, de la primul contact cu clasa a captat încrederea şi simpatia copiilor.

Talentatul pedagog se pricepea de minune să selecteze melodii pe măsura puterii de înţelegere a vârstei elevilor săi. De la el copiii au învăţat cântece patriotice, de drumeţie, şcolăreşti, hazlii şi de altă natură.

Educatorul patriot înțelegea că şcoala e un mijloc eficient de consolidare a tot ce are mai de preţ umanitatea, o formă de educare a cetăţeanului de mâine.

De aceea, Ciprian se bucura de succesele şcolăreilor lui spunîndu-le, cu convingere, “că-n adevăr a sosit vremea ca obştea românească să se primenească cu vlaga de la ţară, că mulţi fii din popor, trecuţi prin cele şcoli, au ajuns să fie frunte între fruntaşi”63.

Lecţiile de cântare, ţinute în faţa claselor, erau atrăgătoare şi prin noutatea lor.

“Când a prins a proslăvi cântecul românesc şi a spune că noi, românii, neam de ţărani şi ciobani, avem cântări mai frumoase decât naţiile cele domnite, ochii i se umeziră de-a binele”64, iar când le cânta “cu glasul lui şi vesel şi duios, câteva cântece româneşti, toate gurile rămâneau căscate asupra lui şi un pui de suspin plăpând purcese de undeva…”65, remarca unul dintre foştii săi şcolărei.

Între “învăţătorul de cântare” şi copiii gospodarilor din Stupca sau Ilişeşti, s-au statornicit o legătură sufletească indisolubilă, ce s-a transmis şi generaţiilor următoare prin viu grai sau prin scris.

Dorinţa de a se dărui celor din neamul bunilor şi străbunilor săi, dublată de neţărmurita dragoste de muzică,  s-au contopit organic în acţiunile întreprinse de Martirul Inimii.

Înainte de a se despărţi de elevii săi din Ilişeşti, Ciprian, conştient de actul oficiat cu dăruire, le spunea:

“Nu-mi pare rău de trudă, că cel puţin vă las o amintire [pe] care nu-ţi uita-o toată viaţa!

Şi, Doamne, frumos îi cântecul care nu-l poţi uita!…”66.

În adevăr, reverberaţia printre veacuri a multor melodii porumbesciene nu numai că a ajuns până în pragul secolului al XX-lea, dar se pregăteşte să intre şi în  mileniul al  III-lea.

În apropierea casei bunicilor din Ilişeşti se afla şi reşedinţa parohială a pastorului Traugott Gorgon, un bun pianist şi mare iubitor de muzică clasică germană.

Pe la el Ciprian nu mai trecuse de când avea zece-unsprezece ani de se juca, prin curte, cu fetele mai mari ale acestuia: Johanna, Maria, Ana, Adamina sau Nina, şi Melania sau Miţi, cu care rămăsese prieten toată scurta lui existenţă.

Acum, tânărul de 25 ani, cu înclinaţii artistice certe, era primit cu  bucurie de pastorul protestant Gorgon şi de soţia acestuia, Adamina, ori de câte ori venea însoţit de Mărioara şi sora mamei sale, Theresa.

Ciprian era preţuit de Gorgon, mai ales, pentru sensibilitatea lui artistică şi interpretativă.

După mai multe vizite, la 21 iulie 1878, atenţia i-a fost atrasă de o apariţie zveltă, graţioasă, cu ochii albaştri ca viorelele din poienele stupcane şi cu părul castaniu ce cădea în bucle pe spate.

Era mezina familiei, Berta Gorgon, o tânără de șaptesprezece ani, elevă la pensionul de fete din Biala – Bialitz.

Fata “s-a dezvoltat admirabil ” constata Mărioara. Simplitatea, modestia, vorba-i cumpătată şi purtarea Bertei au atras atenţia fiului preotului de la Stupca.

În atmosfera austeră ce domnea în casa familiei Gorgon, pe fondul muzicii de Haydn, Bach sau Beethoven, licăririle ce se aprindeau în ochii Bertei, când se afla în preajma oaspetelui, l-au înfiorat pe Ciprian, încât, prezenţa sa în ambianţa familiei de dincolo de pădure, a început să devină din ce în ce mai frecventă.

Îndată, starea afectivă a tânărului teolog s-a cerut a fi transpusă pe note şi la 23 iulie 1878, prin intermediul a două elegii erotice, pe versuri de D. Petrino.

Primul lid e străbătut de o expresivitate melodică emoţionantă şi se intitulează:

Aş  fi  murit

Aş fi murit dacă tu, dragă,

În viaţă nu m-ai fi iubit;

Aş fi murit şi lumea-ntreagă

Dacă amor n-aş fi simţit.

Pe firmament n-ar mai fi soare,

Stelele noaptea n-ar mai luci,

Şi roua n-ar cădea pe floare,

Amor în lume de n-ar fi!”

iar cea de a doua “perlă”, cum o subintitulează Ciprian, provocată de muza din Ilişeşti, este C-un plâns amar.

Tot acum, credem că Ciprian a făcut cadou, familiei Gorgon polca Kleeblattchen [Frunzuliţă de trifoi], deoarece, în 1883, se afla în posesia familiei pastorului, după cum informa Aug. Braun, într-o scrisoare adresată părintelui Iraclie.

Stema județului Storojineț

1

Paul Leu

Kenmore, WA, USA

NOTE

  1. Ciprian Raţiu, În umbra fratelui meu drag, ibidem, p.163.
  2. Mărturiile lui Mihail Dracinschi, spiritualul seminarului. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 309-311.
  3. Constantin Morariu, loc. cit., p. 16.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Mărioara Raţiu-Porumbescu către C. Morariu, scrisoare expediată din Câmpina, la 3/16 august 1908. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 181.
  7. Teodor Bălan, op cit., p. 43.
  8. Arestări operate la Seminarul Teologic ortodox, în Neue Freie Press, nr. 4767, din 2 decembrie 1877, p.4.
  9. Curierul de Iassi, nr. 88, din 13/25 noiembrie 1877.
  10. Timpul, nr. 267, din 26 noiembrie/8 decembrie 1877.
  11. Familia, nr. 48, din 27 noiembrie/9 decembrie 1877, p. 586.
  12. Calendariul, 1879, Cernăuţi, p. 109.
  13. Vezi istoria amănunţită a procesului în: Ilie Dugan, Arboroasa, Editura Societăţii Junimea, Bucureşti, 1930, p. 54 şi Teodor Bălan, Procesul Arboroasei. 1875-1878, Cernăuţi, Tipografia Glasul Bucovinei, 1937.
  14. Leca Morariu, vol cit., p. 330.
  15. Valeriu Branişe, Ciprian Porumbescu, schiţă monografică, Lugoj, 1908, p.77.
  16. Scrisoarea lui Ciprian Porumbescu către tovarăşii de detenţie, Stupca, 26 februarie 1878. Apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu – o viaţă, o epocă, un ideal, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 54.
  17. Ibidem.

59.Din februarie şi până în octombrie, timp în care a stat la Stupca, Ciprian Porumbescu a compus următoarele: Hora detrunchiaţilor, 4 III 1878, Mătuşa Angheluşa, polcă, Bătrâneasca, horă, Peneş Curcanul, horă, 23 VI 1878, Retrocesiuni basarabene, polcă, 24 VI 1878, Basme Iasiene, vals, 25-26 VI 1878, O sară la stână idilă,29 VI 1878, Souvenir de Iasy, polcă, 5 VII 1878, Cupletul Dornei, 16 VII 1878, Două perle: Aş fi murit şi C-un plâns amar [versuri de H. Heine],Măriorica, horă, 7 IX 1878, Kleeblattchen, polcă 20 IX 1878 şi altele.

  1. Ştefan Pavelescu, Momente din viaţa artistului de la Stupca, în Ciprian Porumbescu – Documente şi mărturii, Muzeul Suceava, 1971, p. 100.
  2. Gh. Mihuţă, Ciprian Porumbescu învăţător, în Făt-Frumos, anul IX, nr. 56, septembrie-decembrie 1934, p. 117.
  3. Silvia Bălan-Brăteanu, loc. cit., p. 277.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Ibidem.
  7. Ibidem.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s