Serghei Lunchevici, „ultimul lăutar”

Standard

1În câteva zile comunitățile artistice autohtone își vor aminti, fără îndoială, de numele violonistului, dirijorului, compozitorului, și nu în ultimul rând, de cel al actorului SERGHEI LUNCHEVICI, pentru că în 15 august se împlinesc douăzeci de ani de la plecarea prematură a  acestuia în lumea celor drepți.

Născut în Chişinău, oraș al României interbelice, într-o familie de muncitori (tatăl său era vatman, iar mama – controloare în acelaşi tramvai), Serghei Lunchevici a știut încă de mic că avea să devină muzician. Deși părinții nu-i aprobau decizia, încercând să-l convingă că muzica nu poate fi o meserie, acesta își manifesta afecțiunea cu orice ocazie, nepăsându-i de părerile celor din jur vis-à-vis de muzică ori de faptul că fratele său alesese matematica drept călăuză în viață, pas extrem de apreciat de părinți.

În 1941 năpasta deportărilor bate și la ușa familiei Lunchevici. După terminarea războiului, la întoarcerea din Siberia (doar cu mama şi fratele său, fără dreptul de a locui în apropierea Chișinăului), interpretul în devenire începe să studieze vioara, iar în 1953 absolvă o școală de muzică. Peste patru ani Lunchevici termină studiile de vioară la Conservatorul chișinăuian, iar un an mai târziu – cele de dirijat coral şi compoziție, la aceeași instituție.

Între timp, din 1955, violonistul interpretează în Orchestra de muzică populară a Filarmonicii din Moldova, numită mai târziu Fluieraş, iar la absolvirea facultății de dirijat devine conducător artistic şi dirijor al acestei orchestre, preluând ștafeta de la David Fedov. Din acest moment se ocupă cu toată inima de marile sale pasiuni: culegerea folclorului şi interpretarea acestuia. Or, multilateralitatea talentului său i-a permis să culeagă și să prelucreze folclorul, să-l orchestreze și să-l interpreteze, să compună (inclusiv pentru filme), să dirijeze, să ofere spectacol (atât muzical cât și cinematografic). Oricine poate afla cu ușurință că concertele sale erau adevărate sărbători ale sufletului, cu atât mai mult cu cât Seghei Lunchevici a oferit el însuși suficiente argumente pentru a fi considerat astăzi „ultimul lăutar” al pământului dintre Prut și Nistru.

În acest fel maestrul a cucerit inimile multor spectatori din întreaga lume, pentru că turneele sale nu cunoșteau limite geografice ori pauze de odihnă. Indiferent dacă interpreta Jalea ţiganului sau un opus clasic, vioara sa a fermecat pe cei care au avut ocazia să o asculte. Balada lui Porumbescu i-a fost de cele mai multe ori cea mai scurtă cale către sufletul oricui, interpretarea acesteia fiind o formă de exprimare a lăuntricului violonistului și totodată de proprie delectare artistică.

Și chiar dacă nu a avut ocazia să exerseze pedagogia, talentul său de dascăl rămâne și peste ani unul incontestabil, Serghei Lunchevici oferind lecții tuturor celor care colaborau cu orchestra Fluieraș, începând de la debutanți până la artiști consacrați, printre care Tamara Ciobanu, Gheorghe Eșanu, Petre Zaharia, Zinaida Julea, Valentin Golomoz, Vasile Marin, Isidor Burdin, Maria Drăgan, Ion Bratu, Victor Copacinschi, Nicolae Sulac, Ion Carai, Gherorghe Banariuc, și mulți, mulți alții, care, la rândul lor, au transmis școala „a la Lunchevici” generațiilor succesoare de interpreți.

Debutul cinematografic, o altă activitate impunătoare a violonistului, a fost în 1967, în rolul lui Toma Alistar din filmul lui Emil Loteanu Lăutarii, după care a urmat rolul lui Ernest, în Mariana, iar mai devreme, în 1966, a semnat alături de Isidor Burdin coloana sonoră a filmului Poienile roşii.

Tot în acești ani Serghei Lunchevici devine cel mai tânăr artist căruia i s-a oferit titlul Artist Emerit al RSSM (la numai 25 de ani). Au urmat apoi Premiul de Stat în 1966, titlul Artist al Poporului și Ordinul Drapelul Roșu al Muncii în 1967, Artist al Poporului din URSS în 1976 și mai târziu, în 1993, Ordinul Republicii. Iar peste un deceniu, din 2003, numele său este purtat de Filarmonica Naţională din Chișinău. Această decizie a fost una extrem de înțeleaptă, întrucât șiruri de generații care n-au reușit să-i cunoască prestația artistică simt oarecum imboldul de a se informa cel puțin despre existența omului al cărui nume îl poartă una dintre instituțiile culturale de forță ale Chișinăului, despre „ultimul lăutar”, nimeni altul decât SERGHEI LUNCHEVICI.

Drd  Natalia CHICIUC, muzicolog,

Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău

http://www.radiochisinau.md/serghei_lunchevici_ar_fi_implinit_80_de_ani-13505

http://www.vipmagazin.md/profil/Serghei_Lunchevici._Arcu%C5%9Ful._%C5%9Ei_spr%C3%A2ncenele./

http://moldova-film.clan.su/load/drama/lautarii_1971/3-1-0-5

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s