Adrian Georgescu sau scrisul ca sacroterapie

Standard

Autor deosebit de prolific (dacă nu superficial, atunci redundant? dacă nu „regizat”, atunci năvalnic?), publicând uneori (în anii 2005, 2007, 2008, 2010 ş.a) câte 3-4 volume pe an, afară de reeditări, Adrian Georgescu şi-a tipărit primele 6 cărți, în intervalul 2002-2005, la editura „Amurg sentimental”, după care a devenit „pariul” editurii „Sieben Publishing“, la care publică în mod curent. Nu este un autor de istorie sau eseuri politice, un poet sau un umorist de excepție, deci nu este un autor „la modă”; dimpotrivă, proză sa lirică de factură religioasă, intersectându-se cu psalmii şi rugăciunile sfințitoare, poate deconcerta lectorul modern neobișnuit cu frământările spirituale ale conținutului şi nici cu particularitățile non-canonice ale formei. Îndeosebi acestea din urmă − fraze ample, contorsionate ca într-o transă, alternând cu propoziții foarte scurte, de numai un cuvânt sau două, utilizarea a doar câtorva semne ortografice şi de punctuație, așezarea, uneori, unul sub altul a cuvintelor unei fraze, având în vedere multiplele experiențe formale din poezia moderna, pot stârni interesul, încât, odată acceptată ,,convenția” propusă de autor, lectorul se întâlnește cu o experiență spirituală acută, care-i amintește de mari scriitori mistici creștini din Răsărit sau din Apus, tensionați de conștiința păcatului şi a nevoii de pocăință şi de transformare (metanoia), de permanenta trezvie şi împărtășire cu Duhul iubirii de Dumnezeu şi aproapele.

Dacă, în prima perioadă a scrisului lui Adrian Georgescu, tema de bază putea fi exprimată concis prin întrebările fundamentale „Quo vadis, Domine ?” / „Quo vadis, homine?”, următoarea perioadă este consacrată, mai ales, răspunsului: soluția moral-spirituală de transformare a societății, prin efortul personal al fiecărui membru − răspuns concretizat prin însăși experierea personală a metanoiei, devenire pe care, în bună tradiție filocalică, o asociază cu transpunerea ei în scris: Inima mea Te ascultă (Doamne) şi sufletul meu te primește dulce lumină ca o izvorâre de pe buze în lume:

            Te mărturisesc.

            Te cred.        

            Te iubesc.

            Şi Te scriu.

      (…) Eu Îţi voi păzi cuvintele – scriindu-le. Descoperă-mi ochii ca să-Ţi vadă lumina (Descensio, 2012, p.16-17).

Astfel, scrisul lui Adrian Georgescu devine anagogic, o co-participare mântuitoare la actul divin, împărtășire cu El a Lui şi a semenilor:

            Mântuiește-mă Doamne – după cuvântul Tău. Dar eu cum răspund acestui cuvânt – ce spun, ce zic. Ce scriu. Tac învârtoşat. Nu-mi smulge din gură şi dintre degete cuvântul adevărului Tău: îngăduie-mi să-l scriu ca să-l înțeleagă toți.

            (…) Pomenește-mi Doamne-cuvintele care încearcă să Te scrie. Fapta scrisului meu să mă mântuiască prin Iisus Hristos. (ibidem, p.17)

Cu o trăire substanțială ardentă, proiectată şi în scrisul cu finalitatea sacroterapiei, experiență spirituală şi literară a lui Adrian Georgescu devine semnificativă şi atractivă. O probează şi tripticul său Anastasis cuprinzând volumele Descensio (2013), Chilii (ediția a ΙΙΙ-a, revăzută, 2013) şi Anastasis (2013), ciclu scris, carte cu carte, pe cale şi în biserică şi dedicat cu smerenie, Preacuvioșilor Părinți din Sfânta Mănăstire Frăsinei. Ele marchează treptele duhovnicești parcurse de eroul lor liric de la starea critică a penitenței în pocăință la lepădarea de «grija lumească» şi închinovierea sufletului în simbolice „mănăstiri” de trezvie până la trăirea Învierii întru Duhul sfânt.

Ochiul scrutător poate percepe în acest urcuș spiritual un mod propriu (al autorului) de simbolic-trăită urmare a lui Hristos, de la jertfa Răstignirii la Pogorârea în mormânt şi în iad până la Învierea răscumpărătoare a păcatului strămoșesc. De altfel, încă din preambulul primului volum, preambul al tripticului, insul confesiv se atașează cu toată ființă de Cel ce a venit în lume ca să-i răscumpere păcatele prin jertfă Lui pe cruce, compătimește alături de Hristos, precum Maica Sfântă şi ucenicul iubit, își asumă cele 7 cuvinte ultimele (Tată – în mâinile Tale îmi dau Duhul”) lăsate omului ca gest final împotriva morții şi, mai ales, jubilează de bucuria Învierii, care este deopotrivă a «Lui şi a întreg pământului».

Față de modelul hristic de dăruire jertfelnică pentru oamenii înrobiți răului, eroul cărții resimte cu atât mai mult povara păcatelor proprii (asemeni unei posedări de către demoni) şi nevoia exorcizării lor printr-o pocăință perpetuă ca o rugăciune neîntreruptă; care se săvârșește la Sfânta  Mănăstire Frăsinei (unde este scris primul volum, într-o claustrare de jumătate de an), mănăstire recunoscută pentru viață athonită şi pentru calitatea exorcizărilor de aici. În 7 caiete de la Frăsinei, (cum se subintitulează acest volum), autorul își trăiește dramatic penitența pocăinței trecând prin toate stările de autoflagelare, din teamă de a pierde dragostea iertătoare a lui Dumnezeu; şi, tocmai pentru că, în plânsul şi amărăciunea ei, este o pocăință adevărată, purificatoare, este şi străluminată de darul iubirii dumnezeiești veșnice: Risipesc pe indiavoliţi cu privirea arzând de la lumina lui Iisus Hristos – totuși nu sunt capabil să mă smulg de către ei: îmi păstrez demonul. Dar Dumnezeu mi-e așa de aproape – întind mâna şi-atingandu-L mă bucur. Iată exist cu adevărat; învăluindu-mă cântul de la Dumnezeu mă acoperă vederea Lui  cea mai de jos. Sunt la Tine Doamne. Ce fericire pe omul acesta – eu– să-Ţi poată scrie cuvintele rugăciunii sale şi să-Ţi mulțumească. Şi să Te roage. Binecuvântează-mă Dumnezeule. (p.103-104)

Într-un mod analog descrie această trăire duală arhimandritul Sofronie (contemporan cu noi): La începutul pocăinței precumpănește amărăciunea, dar îndată după aceasta, vedem că în noi pătrunde energia unei vieți noi, care produce în noi o minunată schimbare a minții. Însăși mișcarea de pocăință se înfățișează ca o descoperire a Dumnezeului iubirii (…) ne aflăm într-o situație paradoxală: noi suferim, dar cu altă suferință, necunoscută până acum. Această suferință ne însuflețește, nu ne ucide. În ea este prezentă puterea necreată. Noi suntem aruncați în nemărginirea lui Dumnezeu (Mistica vederii lui Dumnezeu, Izvoarele spiritualității ortodoxe, (Editura Adonai) Bucureşti, 1995, p.54). Iar această însuflețire îi dă autorului nostru dorința şi puterea de a-şi scrie experiența, dăruind-o la rândul sau lui Dumnezeu.

Cât privește concordanța de sens a celor două texte, reluăm observația că Adrian Georgescu scrie, în spirit filocalic, doar o experiență proprie, la persoana întâi.

Nu altfel se poate spune şi despre celelalte două volume, pentru al căror conținut nu mai avem aici spațiul desfășurării rezumative. În schimb, unele considerații privind compoziția fiecărui volum ne apar sugestive, purtând „chei“ pentru înțelegerea fiecăruia, ca şi a întregului triptic.

Astfel, în primul volum, fiecare din cele 7 caiete de la Frăsinei  începe cu o „rugăciune de dimineață“ şi se sfârșește cu „rugăciunea de seară”, între ele fiind situate, ca într-un jurnal, diferite trăiri confesive – frecvent, rugăciuni, dar şi reflecții – despărțite prin numerotare.

Cel de-al doilea volum consemnează „închinovierea” succesivă a „neofitului” în trei „mănăstiri”: „a celor vii”, „a celor morți” şi, respectiv,” a celor „nenăscuți”, semnificațiile acestora vizând secvențele umanității răscumpărate de păcatul originar de către Iisus Hristos prin răstignirea, pogorârea la iad şi învierea Sa, atunci, ca pentru oricând. „Noi toți – scria acelaşi părinte Sofronie (op.cit., p.47) – trebuie să trecem prin taina morții pentru o mai completă  asemănare cu Hristos, care este idealul vieții creștine. În acest sens, remarcăm faptul că, în fiecare din cele trei secvențe / „mănăstiri”, sunt câte 33 de „chilii” (corespunzând anilor câți a trăit pe pământ Hristos ), tot atâtea locații temporare în care trăiește simbolic şi fratele de mănăstire din această carte; prezentându-şi viața în fiecare „chilie”, el rostește (câte) o „rugăciune”, urmată de (câte ) o „mângâiere”, care, de obicei, se adresează Maicii Domnului, intercesoarea noastră la Tatăl Ceresc.  În sfârșit, faţă de „arcanele” bogatei „arhitecturi” interioare din volumul Chilii, ultimul, intitulat  Anastasis ( după cuvântul grecesc care evocă deopotrivă Învierea şi Înălțarea Domnului la Cer), implică sensul ascendent prin care Mântuitorul rămâne în integralitatea ontologică a Sfintei Treimi, sens necesar oricărui creștin care urcă pe scara virtuților la lumina eternă a Raiului, înălțând imnul sufletului său către Sfânta Treime; astfel ajunge, în periplul lui spiritual ascendent de „urmare a lui Hristos”, şi eroul liric al tripticului, închinând rugăciunile sale de slavă, „ziua şi noaptea”, succesiv către „Dumnezeu-Tatăl”, „Dumnezeu-Fiul” şi „Dumnezeu-Duhul Sfânt” (Nu poate exista o cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu în afară de comunicarea dintre om şi Dumnezeu, iar aceasta este veșnic trainică…pare să-l confirme pe autorul nostru un reputat teolog modern).

Astfel, în zariștea treimică, se încheie o experiență duhovnicească prezentă în literatura (religioasă) română, pe care, însă, lectorul modern o percepe îndoindu-se; obișnuit cu desfășurarea liberă, cât mai spontană a discursului poetic, el obiectează asupra tribulațiilor sufletești (adesea, repetitive) ca şi asupra acelor structuri compoziționale deliberat riguroase, care afectează autenticitatea trăirilor. Cu toate acestea, dacă situăm lucrurile în alt unghi de lectură, cel atemporal, acelaşi  „exces“ echivalează cu nenumăratele mătănii făcute, ca în transă, de anahoreți în chilii, iar stabilitatea structurală aduce cu rânduiala strictă a vieții în chinovii, care de pe orizontala regulii urcă pe „scară la cer “.

Unui asemenea periplu suitor şi-a rânduit devenirea spirituală şi artistică eroul confesiv al lui Adrian Georgescu.

Cu acest periplu ascendent, pe care îl conține o structură triadică (de trei cărți) în anabază, cu începutul neguros şi finalul paradisiac, după un traseu duhovnicesc plin de zbucium, dar şi de străluminări, tripticul Anastasis se vădește a fi, oricât de neașteptat ori bizar s-ar crede, un analogon de factură mistic-răsăriteană al Divinei Comedii, având ca şi aceasta, un caracter inițiatic. Totodată, scrisul este mărturia metanoiei şi a mântuirii şi „iluminat de Logosul divin, devine sacroterapie”.

Ioan Șt. Lazăr

Articol Preluat din Revista Lumina lumii, nr. 23 / 2014)

Cu permisiunea autorului și a editorului

IMG_7513

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s