Bunicii lui Ciprian Porumbescu

Standard

1

BUNICII LUI CIPRIAN PORUMBESCU

Mezinul familiei, născut prin 1790, a primit numele de Tănasă,. Bunicul lui Ciprian Porumbescu a trăit pe lângă casa părintească din Suceviţa şi încă din pruncie a dat dovadă de calități alese.

Tănasă şi-a făcut, în copilărie, ucenicia într-o breaslă veche practicată de oamenii locului, umblând, alături de părintele său, pușcaș și vânător iscusit, ”prin cele poiene și prelunci, ori sărături din moșia lui Dumnezeu, din cei codri, pe unde se arătau serile și diminețile cerbi și căprioare”[1]., iar când era  ”un băietan în lapte,

cam de șaptesprezece ani”2 a făcut, accidental, parte din ceata haiducului Darie de la Marginea.

Auzind că tatăl său, pe când zăcea în pat de vreo trei-patru săptămâni, poftește carne de sălbătăciune, Tănasă luă pușca și traista din cui și se porni, pe înserat.

Antecesorii lui Iraclie

Oprindu-se în Poiana Ursului, se dosi, la pândă, după un moș de brad.

Pe când se pregãtea să ochiască un cerb ce apăruse în poiană alături de o ciută, numai ce aude foșnind frunzele uscate și un glas ca de taur îi strigă înnădușit:

-“ Stăi, băiete, nu te teme!

Pe Valea Moldovei

Era căpitanul de hoți, Darii, pe care-l cunoșteam din treacătul său, de mai multe ori, pe la casa noastră,  când, după obiceiul lui, ieșea la sat și-și petrecea cu oamenii, fără să-i zică cineva ceva și în care treacăt pe la casa noastră, dacă era cineva din noi, ori tata ori mama, ori eu afară, ne zicea binețele ca și oricare om de treabă și mergea mai departe.

– Ce faci tu, copile, aice? Mă întrebă el.

Biserica Manastirii Sucevita

Eu, deși cunoscându-l cine-i dară și știind ce fel de om este el, tremurul de frică nu mă lăsa și în acea stare îi răspunsei, adică ca prin plâns, că sunt feciorul cutăruia și cutăruia din Sucevița, că tatăl meu este bolnav de mai multă vreme și că, având el, în boala sa, poftă de sălbătăciune, eu am venit aicea la pândă, poate capăt ceva să duc tatii.

Spunându-i eu aceastea, mai veniră câțiva oameni, tot înarmați cu puști și pistoale, ca și căpitanul Darii. Aceștia, cum se vede, îi urmau lui în oareșcare depărtare.

Darii, acuma, îmi luase pușca din mână, o dete unuia din cei ce veniră după el, iară mie-mi zise:

In poiana

Apoi, cum văz, tu așa tânăr, și acum și vânător și pușcaș prin codrii afunzi: bun! Hai cu mine, te fac eu vânător de altă hiară, nu de asta proastă, ce o aștepți tu aicea, ca băieții boiștele cu unghiță la pârâu…

Zise și mă și luă înaintea sa, îmi puse niște desagi de piele grei, ce-i luă de la unul din tovarășii lui, în spate – du-mi-te băiete, de acuma, numai Dumnezeu știe  unde încătrău!

Geaba plângeam eu și mă rugam să mă lase să merg acasă, că tatăl mi-i bolnav și n-are cine-l căta.

– L-a căta Dumnezeu, măi, copile; și apoi nu știu eu, zise Darii, că ai mamă și surori, care mai bine îl vor căta decât tine!

Haide, tu, numai cu noi, că după vrerea lui Dumnezeu, pe tatăl tău îl vei mai vedea tu și îl vom vedea cu toții și n-ai grijă că ți-om face ceva rău!

Tu, băiete, ești, cum văd, bun de a fi om, – om te voi face; nu-i bănui nici tu, nici tatăl tău!

– Ce să fac, săracul de mine! gândeam eu; vorbele acestea și altele asemenea și tot ca unse cu miere, dar ale unui hoț, mă speriau și mai mult, gândind acasă, gândind la mine și la ce va fi cu mine…

Mergeam cu greii desagi în spate: să-i zvârl de pe mine și să o apuc la fugă?

Geaba, în urma mea erau, cum presupuneam eu, cu căpitanul Darii, încă vro zece-unsprezece inși și toți niște hoțomani puternici, de unul nu scăpai, da încă de toți!

Mergeam dară plângând și încă în glas, că poate mi-or da drumul, văzându-mă atât de brudiu și de aceea nu de făcut din mine om, cum le trebuie lor.

Însă  craii de codru și de poteci nu băgau nici  într-o samă semnele becisniciei mele, ci numai văzui că, după ce spuse Darii unuia din tovarășii lui ceva în taină,  rămaseră vro trei-patru din ei îndărăt.

Mai gândind eu acasă, la bolnavul meu tată și apoi la aceea că ce-a gândi el, bietul, dacă va auzi că am părăsit casa și pe dânsul tocmai într-o vreme așa de grea a boalei sale, ori la îngrijorarea că ce-oi fi pățit, căci luai și pușca cu mine, fără a spune încătrău mă duc, îmi seca tot sângele din inimă și-mi venea să-mi pierd mințile!

BUCIUMAS

Mergeam pe drum mai că lovindu-mă de copaci.

Trecurăm printr-o poiană; unul din tovarășii lui Darii mergea înainte, ceialalți la spatele lui și Darii în urmă

Înnoptaserăm, când dădurăm din poiană în alt plai și tot pe creasta pădurii, când se auzi, din depărtare, răsunând prin codri două pocnete, unul după altul, de pușcă ori de pistol.

Se părea că acel sunet venea din acea parte, din care și noi veneam.  Cel dinaintea mea stete locului, stătui și eu și stătură și cei de după mine.

Sucevita

Auzii în dosul meu, că Darii nu știu ce spune tovarășilor de lângă dânsul, și apoi zise, cum pricepui, către mine:

– Mai șezi jos, băiete, mai odihnește-te, poate ți-i greu sub desagii ceia, că și ei îs cam grei, dară nu bănui de greutatea lor: ce-i într-înșii și-a fi și ție, numai nu tot scânci, nu fi muiere, fii flăcău cu inimă, că doară cu mine ești!

Eram într-adevăr slăbit și de aceea mă pusei la pământ.

Darii veni lângă mine și-mi dete o ploscă brașovenească, zicând:

– Ia băiete, bea și prinde la fire, ca să nu-ți mai zic băiete, ci voinice

Băui, era rachiu de cel de perje, tare, de care știam că-și fac numai călugării la mânăstire, la noi. Dete plosca, bău și el, și la ceialalți, și apoi zise:

In poiana

– Haide cu Dumnezeu!

Mergeam numai în pas slab, că era întuneric și cel dinaintea mea abia ținea plaiul. Mie mi se părea că umblasem, odată, cu tatăl meu, pe acest plai: ne duceam spre Pietrele lui Dragoș.

Se făcuse târziu, mai poposirăm odată. Eu nu mai putui bea, dară Darii cu ai săi își mai petrecură plosca de la unul la altul.

Veni, apoi, la mine și zise:

– Ziua umblă numai becisnicii, care nu văd noaptea; voinicii, măi copile, voinicii ca noi și cum vei fi și tu, nu-și împleticesc picioarele ziua, ca cei numai cu o bucățică de suflet, ci ia, așa noaptea, care-i ziua voinicului! Zise apoi, cugetand, poate, că-s prea slăbit, să ia altul desagii de pe mine și plecarăm mai departe…

Se auzea cioful în brazi, când ajunserăm iarăși într-o poiană, aceasta era Poiana Mărului; devale de ea, spre apus, erau Pietrele lui Dragoș, sub care, se zice că ar fi comori: bani, arme scumpe și alte odoare ascunse de acel Vodă, când veni el de dincolo de munți, de la Maramureș, încoace, ca să se așeze cu o mulțime de oameni, aicea, adecă la Moldova, și neștiind el ce se va întâmpla, în treacăt pe la poalele acestui munte, unde, pe măgura lui, se află Poiana Mărului și acele stânci mari, să se fi urcat el acolo și să fi îngropat acele scumpeturi.

Au căutat mulți pe acolo, dar comorile, zice-se, că se află adânc, la talpa stâncilor, și între dânsele, încătrău între două din ele se vede o crăpătură, prin care abia se poate băga un om.

S-a și băgat unul de aicea, de la noi, pus de un călugăr, dar abia a ajuns ceva mai adânc în stânci și cu țipete și spaimă strigă să-l tragă de frânghie înapoi, căci  acolo ar fi văzut o mulțime de șerpi.

La călcâiul acelor stânci, de cea parte spre apus, izvorăște părâul Dragoșa, ce dă în Moldovița; iar, de astă parte, râulețul Dragoșinul, ce dă în părâul Soarecului și acesta în Sucevița și, împreună cu aceasta, în Suceava.

Iar dunga de munte, ce se trage de la Poiana Mărului încoace, spre răsărit, se chiamă și astăzi Piciorul Dragoșinului, povestea Tănasă fiului său Iraclie.

Poiana florilor. .

– Ei, ți-aș spune eu – zise aici tatăl meu – multe despre acel Vodă Dragoș – oamenii îl numeau, mai demult, Drăguș, – apoi și despre alți voievozi de după dânsul, care au stăpânit țeara Moldovei și care, toți creștini, cu voinicii nostri  de moși-strămoși, au îngrădit, zice că, cu piepturile lor, săracii, hotarele acestei țări, ca să nu le ia liftele rele și pagane , ci să ne lase nouă, neamul lor, sărmea de hrană!

– Dară acesta, tu, dragul meu, spunea Tănasă fiului său Iraclie, le vei ști mai bine din cărți, că, zice, că toate-s scrise.

Noi, țăranii, orbi, atâta numai știm, ce-a spus tata la fecior și de acolo știm și noi cei de acum.

Dară auzind noi ce  auzim, socotim și noi că cum e țeara asta a Bucovinei, bună sau rea, e munca neamului nostru și încă nu muncă ia așa ușoară și ieftină, ci muncă plătită cu sânge și cu mii de vieți de oameni creștini: că, așadară, toți care venira  încoace, mai târziu de acea muncă a moșilor și strămoșilor nostri, venira  la masa gata, nu s-ar cădea, deci, ca ei, pe acei ce  au muncit pentru această masă, să-i împingă și să-i impinga si sa-i  dea așa, înapoi, pe la prag, prin tindă.

Prin Poiana Mărului trecurăm până la jumătate și apoi făcurăm hăisa în pădure.

Văzui, mai în vale, foc. Gândeam că ne-om întoarce de pe-acolo, ca să nu dăm de oameni; dar nu: cel dinaintea mea tot merse drept înainte spre foc și noi după el.

De departe zării, printre copaci, un om dincolo de foc, ce sta cu o mână la ochi, ca și când ar vrea să cunoască mai bine și în alta ținând o pușcă.

– Noi suntem, Iacobe, noi, zise în glas cel dinaintea mea, toți buni și încă și cu un adaus, ce, poate, a fi încă bunișor.

– Ceva  îmbucătură, Iacobe, strigă  Darii, ia mai c-ar fi vremea de ieri de la amiază-zi!

Cel cu numele de Iacob, un  brădan de om cu țurcă în cap și cu niște plete până jos pe umeri, cu cămașa pe el ca de cioban, și cu bumbi galbeni la încheieturile umerilor, cu o curea de la brâu până mai sub barbă și în ea, dinainte, toacă-n alămi cu cuțite cu mănunchi sclipicioși, iar de o parte de ea, spre stânga, două  pistoale.

El se uită la mine, – păcatele mele, eram așiși în acea vârstă, de statură cam mășcată – și zise ca pentru dânsul singur:

– Cam abia înțărcat, da s-o mai face!

– Face-v-ar Dumnezeu gânj și ghem! Gândeam eu, pe voi, da nu pe mine bun de voi!

Văzui, apoi, un ceaun mare, în crăcane, pe foc. Curând, după aceea, niște fălii de caș și de urdă înșirate pe sumanele întinse prin pregiurul focului și, pe care suman, pe scoarțe de brad, sare mare, ce-o pisase Iacob cu muchea toporului pe un bolovan.

Prăvăli din ceaun o mămăligă cât un munte, puse iară ceaunul în crăcane și, până se sfârși mămaliga cea dintâi, era cealaltă gata.

Pe mine mă chemă Darii lângă sine și tot uitându-se, din când în când la mine, îmi da singur, în mână, fălii de caș și de urdă, înbiindu-mă să mânânc:

– Că tu nu ești, zise el, la noi în robie, ci oaspe și nu între oameni răi.

Ah, suntem, continua el cu glasul său puternic și apoi încă și cam apăsat, suntem răi pentru cei răi, dar nu și pentru cei buni, vei vedea, dragul meu, cum ți-i numele?

– Tănasa!

– Tănasa ? Bun!

După merinzire, – nu știu cum s-o chem, prânz ori cină, că luceafărul de dimineață era, acuma, ca de două suliți de sus,și  zorile colo, la marginea luminii, începură acuma a se arăta pe cer – după merinzire, zic, se sculară toți, își făcură cruce spre  răsărit de câte mai multe ori,  băură, pe rând, apă dintr-o găleată de la ei și-apoi, punându-și sumanele și pieptarele sub cap, puștile și pistoalele lângă sine, la piept și pe dânsele o mână, după ce-și mai făcură o cruce-două, se culcară la dormit.

Desagii cei grei, ce-i dusesem eu, îi văzui sub capul lui Darii, împreună cu pușca lui și a mea.

– Culcă-te, Tănasa, aici lângă mine, zise el, cu picioarele spre foc și hai să tragem un somn popesc, să vedem ce-om mai visa si ce -om mai face!

De culcat culcatu-m-am și eu în fața lui Darii, cum îmi porunci el, dar de ochii mei somnul nu s-a prins nici o clipită.

Eram pierdut de necaz și de-o jale de-acasă, încât gândeam că mi se frânge inima.

Cântau sturzii, cântau mierlele pe întrecute și din depărtatele măguri sunau, acum, în revărsatul zorilor, buciumele stânilor, de ti se părea că te leagănă îngerii  și te ridică la cer și că nu linul vântuleț de dimineață, ci mândreațea acelor glasuri de bucium mișcă alene vârful uriașilor brazi și molizi.

Dară inima mea – care altădată s-ar fi topit de atâta rai, ce umplea acuma codrul și lumea – inima mea, zdrobită fiind de necaz și de grijă, pe mine, toată această mândreață din adâncul codrilor, mă umplu de o neașteptată durere!

Nu cugetam nimica alta, decât: oare în adevăr aicea, cu acești oameni, să-mi fie rămânerea?

Să… vai, nu mai putui gândi; mi se punea nu știu ce, ca un bolovan pe inimă!

În ahul meu, atât de greu și de amar, aud despre partea din care am venit, iarăși, ca asară la poiană, sunet de Frunze calcite de cineva.

Iacob, care nu se culcase, ci tot adăugea, din când în când, lemne pe foc, se repezi în picioare, să vază că ce este, ori cineva vine și după ce căută în acea parte, făcu semn cu mâna, ca și când ar fi dat o poruncă să nu facă vuiet, căci dorm toți și apoi se așeză iarăși dincolo de foc, arătând cu mâna la o parte din merinzirea noastră.

Eu mă temeam să mă uit îndărăt, să văz că ce-ar fi,- dar văzui că trei inși, tot înarmați cu puști și cu pistoale și cu săcuri băgate cu coadoriștele pe după suman, la spate, vin și, pe încetul, dezbrăcându-se, merinzesc și apoi se culcă pe lângă ceilalți.

Mi se păru că-s acei care aseară, după ce spusese Darii unuia ceva în taină, rămaseră îndărăt.

Pe la prânz, se sculară unul după altul, toți, în urmă și Darii și cu dânsul și Eu.

Unul după altul se scoborâră în vale, de unde, cum cunoscui, veneau spălați pe față.

Darii vorbi ceva cu cei trei veniți de curând și-apoi, venind la mine, zise:

– Ei, cum ai dormit Tănăsucă ce-ai visat aicea la noi? Spune-mi și hai colea la șipot să ne spălăm!

El înainte, eu după dânsul.

– Nu spui, n-ai visat nimica?

– Ba am visat, bade Ioane, am visat că mi-a murit tata – și te rog…

– Nu-i drept! Mă întrerupse el, n-a murit, trăiește și va trăi încă și, dacă va vrea Dumnezeu, ți-a juca încă și la nuntă!

La aceste vorbe eu, încă și mai necăjit, gândii:

– Da, de rămân cu tine și cu voi, m-a vedea… Aicea îmi făcui o cruce…

Ne spălarăm la ciurgău, ne șterserăm în mânicele cămeșii și Darii, întors cu fața spre soare, zise rugăciunile în glas.

Cu ce inimă le zise și în ce gând, știe Cel de sus; dară eu le zisei, cum mi se părea că nicicând, așa cu evlavie nu le mai zisei ca acum și tot numai cu unicul gând să mă scape Dumnezeu de aici și să-mi văd casa și părinții.

După ce își sfârși Darii rugăciunea și-și făcu  încă câteva cruci, se întoarse spre mine, mă netezi pe cap și zise:

– Vină Tănasa colea și șezi jos, lângă mine!

Făcui așa.

– Vină mai aproape și razimă-te, colea, pe genunchiul meu și ascultă ce ți-oi spune.

Făcui și aceasta.

– Mă fecior, tu știi cine-s eu?

– Nu știu, bade.

– Nu știi? D-apoi, tu, aseară, mi-ai zis pe nume.

Eu slobozii capul în jos și tăcui; mă temeam să spun mai mult.

Darii pesemne pricepând aceasta, că adecă nu cutez să-i spun totul, cum adecă îl numeau oamenii și de acolo știu și eu că cine-i el; apoi poate îi trebuia să nu mă apuce cam cu răul, să nu mă sparie, zise:

– Apoi așa-i, cum zici, că nu știi ce ai auzit de la tatăl tău sau de la alți oameni că-s eu și ceilalți unsprezece ca mine!

Dară-i și așa, dragul meu și nu prea așa!

Aicea tăcu Darii puțin, parcă gândea ce să spuie și apoi urmă:

– Eu și tovarășii mei nu suntem hoți și tâlhari, de care să se plângă o văduvă ori un om sărac că le-am luat văcșoara de la copii. Nici năframa nu luăm noi din mâna celui ce plânge și nici nu furăm banul ce trebuie pe o sfântă tămâie.

Tăcu, iarăși, puțin și apoi adause:

– Zilele cuiva încă nu le-am luat!

Tu ești tânăr; auzit-ai tu de oameni vârcolici, ce beau, fără milă, sânge de creștin?

Aceste cuvinte le zise Darii apăsat și cu glas de mânie.

Eu ridicai, cam cu sfială, ochii spre dânsul, că ce vrea oare să zică, ce-s aceia: ce fac ca săracii și vădanele să n-aibă cu ce se hrăni pe sine și pe copilașii lor, ce răpesc năframa din mâna celui ce plânge și banul de sfântă  tămâie.

Tăcu puțin și apoi sfârși cu un glas scos ca din iad:

– Și apoi tot aceia-s care vorbesc încă de dreptate, de lege și de Dumnezeu!

Mă speriai când mă uitai, acum, la Darii: fruntea-i cea lată îi era încrețită ca niște brazde de ogor, ochii pe jumătate închiși și tot parcă fulgerau foc și pară; parcă tremura cu tot trupul și-și mușca stufoasele-și mustețe.

Se repezi, apoi, drept în sus, mă apucă de mână și tot cu acel glas de spaimă, zise:

– Pentru aceia-s tovarășii mei și eu, Ioan Darie vătaful, hoți și tâlhari!

Și uitându-mi-se, apoi, în față, sfârși:

– La acel lucru ai să-mi fii și tu tovarăși, de me-i asculta, drag ca feciorul meu te voi avea! Haidem!

Tremurând pielea pe mine de vorbele acestea, urcai, ținut de mână de Darii, la vatră, unde și vedem acuma crăcanele cu ceaunul pe foc, pe unul, nu mai mult Iacob, grijind de ele și de niște carne, ce o întorcea pe jăratec, ba pe o parte, ba pe alta, iară ceialalți stau de-o parte, unii așa, alții răzimați cu spatele de copaci și vorbeau ceva nu în glas, ci pe încetul.

Acuma văzui pe acești oameni mai bine, mi se părură că-s toți, unul mai de speriat lume cu dânsul, decât altul!

Unii erau în cușme țurcănești, alții în pălării și alții în comănace și toți cu pene în ele, pare-mi-se de vultur, ori de huhurez de codru și nici unul nu avea cușma, pălăria ori comănacul sus pe frunte, ci apăsat pe sprâncene, de ce, dacă te uitai la el, încă și mai multă groază-ți făceau!

Toți aveau trăiști, unii de piele, alții de lână, din care se vedea, la unii, și câte un mănunchiu de pistol, măcar că toți aveau câte două și după curea.

Cămeșile și pieptarele lor erau, la toți, ca la ciobani, adică negre, iară Darii, căpitanul, era, după toată statura și arătarea lui, ca un stejar între ulmi!

Nu prea înalt la trup, dară în frunte, cum se zice, de o palmă și în spate de trei.

– Noroc, măi fraților! Le zise Darii.

– Noroc Ioane! Îi răspunseră ei, și, apoi, Darii mai zise:

– Băiatul ăsta e de acum al nostru, să știți deci cum să fiți și voi cătră el!

Luă apoi pușca mea de sub căpătâiul său și mi-o dete cu cuvintele;

– Pe vârcolici să-i nimicești, oameni buni să-i ocolești!

Prânzirăm ca și astă-noapte. Niște nori groși se arătau pe cer din partea dinspre apus.

Darii, văzându-i, zise:

– Mă tem, măi, că om mai lăsa coasa, să nu ne fie lucrul degeaba! Cum gândiți?

– Cam așa samănă! Zise unul la altul.

Se mai porni și un vânt, care mâna norii cei întunecați mai cu grăbire.

– Cum stăm cu merindea? Întrebă Darii.

– Cam pe sfârșite! Răspunse Iacob.

– Andrei, Toadere, zise Darii, mergeți la stâna Mutului și aduceți ce trebuie: vă dă baciul, poate că va trebui să mai stăm pe acasă.

Andrei și Toader se duseră la deal, spre Poiana Mărului, iară Darii mai zise:

– Mihalache, Niță, ian mai duceți-vă unul spre plai, altul spre bâtcă, mai trageți cu ochiul și cu urechea, nu samănă ceva, știți voi și a alți nori?

Se duseră și ăștia doi, iar Darii se întinse, cu fața în sus, pe culcușul lui, sub molizi și zise, așa, ca la toți  cei rămași:

– Mă, oare ce prună era ciocoiul de alaltăieri? Grăia rău moldovenește și apoi încă și parcă șepelea!

– Nu știu, răspunse unul, dar vorbă ca a lui mai auzii eu odată, tot dincolo peste hotar și despre acela ziceau oamenii că-i grec; nu știu ce liftă a fi!

– Ce i-ați mai lăsat în șipet, să nu sughițe prea tare după măruntaiele lui, măcar că nu se cădea să-i mai lăsați ceva, păgânul de el?

– Lăsatu-i-am destul, cât să aibă încă cu ce trăi în ocinașe și urătănii, până și-a spăși fărădelegile ce le-a făcut cu bieții creștini, din satul unde-i arândaș.

În ziua aceasta nu plouă, dar nici cerul nu se răzbună.

Andrei și Toader venira încărcați cu câte un berbece și cu desagii plini cu caș, urdă, făină, sare.

– Ce-a zis moș Toma, baciu! Întrebă Darii.

– S-a închinat cu sănătate și-a zis că de-a mai trebui, din ce-a dat Dumnezeu gospodarului lui badea Ioniță Mutu din Frumosu, să venim, că așa i-a poruncit badea Ioniță, să nu ne oprească ce-om cere.

– Bun! Zise Darii. Deie-i Dumnezeu pentru puțin mult!

Eu, vorbind Darii cu ai săi acestea și altele, le ascultam și nu prea, căci gândul meu și inima mea erau în alte părți.

Către seară veni Nițu, unul din cei ce trimisese Darii să vază de nu-s ceva semne și de alți nori, veni și încă cam cu grabă și ostenit, și după dânsul încă un om, pe care eu încă nu-l văzusem și Nițu dedeparte zise lui Darii:

– Iată-l, cimpoierul nostru vine, dar, el, nu-și-ce zice, că pe aicea nu-i de a i se auzi bâzoiul!

Cum aflai, mai pe urmă, cel ce veni cu Nițu era cimpoieșul lui Darii, Ioan Bordeian, din Volovăț.

– Noroc, Ioane. Zise Darii. Unde te-ai pierdut de atâta vreme și ce aud, ce spune Nițu, nu-i ceva de-a cântecului tău:

Măi bădiță, măi fârtaș,

Ce s-aude  prin  oraș?

– Ba-i cam tocma așa! Răspunse cimpoieșul.

Că-i rea vestea, măi fârtaș.

Că te-ntreabă de răvaș.

– Așa-a? Zise Darii. Avem noi răvașe și încă cu pecete domnească; nu le vezi și slova le-o simțești, colea la sulița pieptului.

Darii, zicând acestea, arătă la pistolele de lângă dânsul și apoi adause:

– Și, mai de ales, ce-i Ioane, cum îi?

Cimpoieșul, văzându-mă pe mine, merse aproape de Darii și-i vorbi ceva și cam mult, în taină; iar pe Nițu îl încungiurară ceialalți și își plecau urechile spre el,( pentru a-l auzi ) ce spune.

Darii, cum luai eu seama, la povestirile cimpoieșului – acum, ce i-a fi fost povestit – tot mai mult își încreți fruntea; dar, la urmă, zise, în glas, ca să audă toți:

Sat din Bucovina

– Cum mai cânți, tu, Bordeiene:

Cui-i dor de rai ori iad,

Treacă dincolo de vad!

– Da! Urmă cimpoieșul, și:

Cui-i dor de iad ori rai,

Urce-ncoace către plai.

– Măi fârtați! Întrerupse aici Darii pe cimpoieș, cu glas tare:

Dar cui p-asta  lume-i bine,

Cerce-și norocul cu mine!

Și se sculă în picioare, scoase de după curea ambele pistoale, niște  pistoale lungi, arnăuțești, ferecate bogat cu niște alămi albe – se uită la ceilalți și zise cu glas de biruință:

– Rând cu voi, inimi de zmeu!- și apoi, căutând la ambele-și brațe zdravene și vânjoase și la pistoalele din mâini, adause, tot cu acel glas puternic:

– Și cu voi, frați și fârtați…

Merse, apoi, între tovarăși, vorbi ceva cu ei și numai ce-i văzui că-și caută cu toții de puști și de pistoale, până și de securi și de cuțitele din teacă, de cornurile de praf și de pungile cu gloanțe, iau apoi, fiecare, câte ceva de-ale lor, le bagă în trăiști, ori le leagă arciș peste umăr și doi se pornesc înainte spre culme, cu pistoalele la brâu și pușca în spate.

– Focul nu-l stângeti, știți voi! Zise Darii, iar către mine:

– Fosta-i tu, Tănasa, la oi? Facem și noi acuma mutarea, că pe aici s-a cam sfârșit pășunea. Ia-ți iarăși desagii ceia și aidem!

Vai, cum mi se făcu, iarăși, tot pieptul boț, cum mi se

întunecă înaintea ochilor și cum mă părăsiră toate puterile!

Nu știu ce-mi venea: să plâng, să mă rog de Darii să-mi dea drumul ori să strig, să mă împotrivesc, doară îmi face el sfârșitul aicea.

În acest minut însă, un șuier puternic se auzi din spre culme.

Unul din cei ce porniseră înainte vine cu pași mari și, arătând cu mâna spre partea din care veniseră ieri, zise cătră Darii încet, dar apăsat:

– Pe-acolo miros rău și cam gros!

– Gros, tare gros?

– Tare! Pe aici s-o luăm! Zise cela  și arătă cu mâna  ca să mergem hăisa pe coasta muntelui.

Darii scoase un pistol de după curea și zise:

– Mergeți înainte, eu rămân înapoia voastră; pe Tănase, între voi!

Spuse apoi lui Iacob, care, la întoarcerea celui dinspre culme, veni aproape de Darii să afle ce-i, îi șopti apoi câteva cuvinte în taină, din care eu numai atâta auzii;

– Spune și celora să știe! și o luă spre culme.

Iacob spuse la toți ceilalți ceva, adecă ce-i porunci Darii ca să spuie; iar mie, la cuvântul lui Darii “pe Tănase la mijloc!” îmi veni un gând, care amuși li-i auzi.

Întunecase tare și noi mergeam greu preste butuci de copaci doborâți de vânt și prin desișul pădurii.

Deodată, auzim un pocnet de pușcă ori de pistol, în partea despre culme și sunetul pușcăturii se așternu peste întreaga pădure.

Nu zise, la aceasta, nimeni nimica, merserăm tot mai departe…

Iacob, care venea la spatele meu, îmi spuse:

– Știi, tu, Tănăsucă, ce pușcătură a fost asta?

– Nu, bade Iacobe!

– Vătaful nostru, ca om ce nu  știe ce-i frica – că nici aceea nu-i ști-o, că de dânsul nici un plumb nu se prinde – a rămas înapoi, s-a dus acolo unde a pușcat, ca să se socoată că noi în acea parte ne învârtim.

Tu nu  știi, da pe plaiul mare s-o înșirat o poteră, au adurmirat Nemții, cumva, că suntem pe aici și aceasta ne-a spus-o cimpoieșul; iară că potera-i acum pe plai, ne-a adus știre un păcurar.

Trecurăm o gârlă adâncă, prin care curgea un părăuț; dar o trecurăm, numai Dumnezeu știe cum.

Ajunși de ceea parte de gârlă, o luarăm la deal și, lângă un brad gros și crengos,sub care era loc gol bătucit și larg, cum sunt de acelea prin păduri și le zic oamenii băteliște, ne oprirăm și se așezară toți la pământ.

– Ioane, zise Iacob, la o vreme, către cimpoieș, hai ghidi, s-ar lovi, acuma, aicea și în liniștea asta a nopții, una de-ale tale, știi tu!

Da-i degeaba, aice-i cela, nu trebuie zădărit!

– Cela ca cela, i-aș zice eu una că și lui i-ar plăcea și-ar mișca din coadă și cornițe, dar bâja de dincolo zice [arătând peste plai]; mai rabdă o țâră!…

Se auzi sunând prin frunze uscate.

Venit acel sunet de pe malul de dincolo al gârlei ce-o trecuserăm, auzirăm ca dând de două ori cu muchea toporului, dar nu tare, în copaci.

Unul din cești de aicea răspunse c-o lovitură și doi din ei merseră într-acolo, de unde se auziră loviturile.

În curând Darii veni.

– Ce-i pe acolo? Întrebă Iacob.

– Ce să fie? Răspunse Darii. Ia, babe – cai șvăbești, de care le știm noi amu pe de-a-rostul!

Cu aceste jucării nu se prinde Darii și frații lui!

Din clopotnița Solcii, dintre cătane, am trecut și ei, proștii, socot că aicea,  în largul nostru, ne-or prinde ca pe niște bicisnici?

Ce ne-a spus Bordeianul știam și eu de la alții, că cine din creștinii noștri ni-i dușman  și cui din ei am făcut noi vreun rău? Deci, ce numai se aude în sat am  și eu cine să-mi spuie!

Gândi puțin și apoi zise:

– Aveți ceva în ploști, că într-a mea-i secetă!

– Este, zise unul, ne-a adus Costea păcurarul, când văzu pâcla de oameni venind spre plai, parcă la noi e hram, zise râzând și dete plosca departe pe rând la toți.

– Dați și lui Tănăsucă, zise Darii și apoi urmă.

Se apropie Sântă-Măria, vă aduceți aminte ce ni se întâmpla, cam pe astă vreme, când, tot așa ca astăzi, mânară nemții pe bieții oameni, pe din dos de Dealul lui Vodă, ca să prindă iepuri cu sare pe coadă?

– Da, răspunseră mai mulți, iară unul adause:

– Și Sandu Olariu, cumătrul tău din Clit, veni și ne spuse că le-a poruncit domnii din Solca arborenilor, clitenilor și solcanilor să-și ieie sare pentru coada iepurilor – aici râse – și să vie să ne … râse iar; noi ședeam pe Vârful lui Vodă și ne uitam la vitejia și la hârtia staipucilor ce se învârteau printre norod, colo, pe ulițele Solcii.

– Da, eu ce făceam atuncea? Întrebă cimpoieșul, la care tocmai atunci ajunsese plosca.

– Ce făceai tu? Zise cela. D-apoi ție-ți crăpa cimpoiul de cele d-ale tale și de-ale noastre; parcă așiși chemai anume potera să urce la noi, în vârful dealului.

– Așa-i, zise Darii, și-apoi, ca să nu stricăm plimbarea nemților la bâtca lui Vodă, unde zice că Ștefan Vodă, ce-a făcut mânăstirea Solcei, când venea cu gloata sa la mânăstire și era zi frumoasă, se suia cu toți ai săi, cu Doamna, cu copiii și cu cei mari ai țării, ce veneau cu el, pe vârful acelui munte  și-și petreceau, acolo sus, cred că nu și fără un păhar de cotnar de cel domnesc, știți, cam de acela la care anțărț, colo la Bogdănești, cu grea inimă se uita ciocoiul, că îl slobozim din antalaș pe gârliciul nostru și ne umpleam cu el și ploștile.

Iarna bucovineana

Ca să nu stricăm, zic, plimbarea domnilor la vârful celui munte, ne luarăm hăisa, la vale și trecurăm prin mijlocul Solcei spre Pârteștii de Sus, unde ne ospătară oamenii frumos și de unde, apoi, ca să trecem dincolo, la  chiaburul arman  din  Baia, o luarăm  pe  de-întreg, pe din sus de Cacica, unde, cătră seară, auzirăm, în pădure, un copil plângând și țipând.

– Ai făcut și tu, Ioane, atunci, una ca zece! Îl întrerupse, aicea, Iacob.

Eu unul n-o făceam!

-Că am gogolit copilul, ce se vedea că e de domn, urmă Darii și-l adusei în brațe, prin mijlocul Cacichei, la părinții săi, unde aflând de la niște băieți, ce-i întâlnisem, al cui e copilul, mersei la casa părinților lui și acolo, între mai mulți domni și doamne, care veniseră să afle ce întâmplare e cu copilul ce auziră că s-ar fi pierdut, dedei copilul pe mâna părinților lui și mă întorsei iar, noaptea pe întuneric, la voi, de unde, apoi, trecând peste tarnița Strigoaicei învățarăm, a doua noapte, la Baia, pe hoțul de ciocoi cum să-și deșerte ce s-a umplut cu habăuca.

Dară haidem, sfârși Darii, să-i lăsăm pe cei cu dorul să ne vază, mai cu pofta-n sân.

Se sculară toți. Darii o luă înainte, mie zicându-mi să-l urmez și ceilalți după noi.

Trecurăm prislopul și   coborându-ne la pârâul Dragoșa, merserăm pe el până unde dă în râul Moldovița; acolo poposirăm până la crăpatul de zi, ca să vedem ceva, pe unde ar fi, adecă, acel râu de trecut.

Îl trecurăm și ne urcarăm în muntele numit Dealul lui Vasile.

Acolo, ne ospătară baciul și  ciobanii unei stâni din Vama, fără a arăta cât de puțină frică de noi sau codire de a ne ospăta cu ce avură mai bun.

Nu auzirăm altă vorbă de la ai noștri către aceia, și de la aceia către ai noștri, decât bună, ca și când am fi noi niște cunoscuți, ba chiar prieteni vechi cu dânșii și am venit la ei în ospeție.

Acolo rămaserăm ziua întreagă, aducându-ne un păcurar, ce-l trimise Darii, o ploscă harnică cu de rachiu, de la crâșma din Frumosu, iar Bordeian zicându-ne din cimpoi, de parcă ascultau și copacii dimprejurul noastru.

La pasunat

Din-dimineață, a doua zi, plecarăm de-acolo, grijiți cu merinde destule de la stână, și ne răsări soarele dincolo de apa Moldovei. Era într-o sâmbătă.

Ne coborârăm pe dincolo de apa Moldovei la vale. Ne întâlneam cu oameni ce mergeau ori la vite, ori la pădure;ei ne vedeau înarmați și așa mulți la un loc, dar nu se fereau de noi. Ne deteră binețe nouă, și noi lor, unii adăogau, către Darii, și numele “bade Ioane”.

Seara trecurăm pe lângă satul Valea Seacă în Moldova și maserăm în marginea pădurii, între satul Drăceni și între mânăstirea Slatina.

Când, după miezul nopții, sunară clopotele mânăstirii, săriră toți în picioare și cu dânșii și eu și toți ne făcurăm cruce și ne închinarăm spre mânăstire. Darii, apoi, zise:

– Astăzi e duminică, mergem la sfânta mânăstire, la biserică!

Nu-și aprinse nici unul pipa, ci merseră, pe rând, la pârâu și se spălară și se pieptănară. Făcui și eu așa.

Ascunseră apoi toți desagii și armele pe după butuci, iar la doi le zise Darii să rămână pe-acolo și simțind ceva, să alerge la mânăstire și să-i deie de știre.

Eu hoț încă nu eram, preciza Tănăsucă și totuși mergând cu Darii și cu ceialalți pe când trăgeau la mânăstire clopotele de slujbă, la biserică, parcă mă strângea o frică grozavă de inimă, o frică și de Dumnezeu și de oameni, și această frică cu atâta tot mi se mărea, cu cât mă apropiam de mânăstire și vedeam oameni îmbrăcați ca de zi sfântă, mergând la biserică.

Mă miram că nu zice nime nimica; se uitau numai la noi; dacă eram aproape de ei, le dădeam ori noi lor, ori ei nouă:

– Bună dimineața  și Dumnezeu să vă ajute încătrău mergeți!

Ei apoi, cum luam eu sama, se apropiau cap la cap și-și spuneau ceva în taină.

Aproape de mânăstire, Darii îmi băgă ceva în mână și zise:

– Na, să aibi de o slujbă și la discos!

Era o șestacă de cele mari și o grivnă.

Ajunși la poarta mânăstirii, toți își descoperiră capul, își îndreptară părul, își tocmiră și își îmbumbară sumanele și de la poarta mânăstirii și până la biserică tot cruci își făceau și ziceau:

– Doamne, iartă-ne și ne miluiește!

În biserică, unde acuma se începuse slujba, merse Darii înainte și noi toți după el, la ușa altarului și dădurăm, unui călugăr, de câte o liturghie.

Eu, cu mare frică, spusei călugărului cum mă chiamă.

În biserică se uitau toți ba la icoane, ba la noi.

Luarăm și nafură cu oamenii în rând, după care ieșirăm din biserică tot cu oamenii în rând și Darii și ceialalți, vorbind cu dânșii ca cu niște cunoscuți, venirăm în sat, intrarăm cu un om în casa lui, dădurăm binețele gospodinei, ce rămăsese acasă, cei mai tineri îi puparăm mâna3.

După ce Tănăsucă a mai participat și la alte isprăvi alături de ceata lui Darii, cum ar fi ospățul din casa  gospodarului pomenit mai sus, la care au venit mai mulți săteni cu merinde de acasă, întâlnirea cu huțulii sau eliberarea baciului Mutu din temnița de la Solca, profitând de un moment de neatenție a tovarășilor săi de haiducie, fugi, temător, acasă.

În cele zece zile de ucenicie la Darii, Tănăsucă a aflat multe despre lumea în care trăia și a înțeles că trebuie să ajute  pe cei  de-o samă cu dânsul.

Tănase a holteit mult.

Trecând odată, pe când avea douăzeci și opt de ani, printr-o poiană din apropierea satului Marginea, de lângă Rădăuți, tânărul a văzut o copilă păscând oile, ce i-a atras luarea aminte și i-a furat inima.

Era Varvara lui Constantin Crăciun, nepoata lui Darie.

Deși avea numai cinsprezece ani, Tănase a luat-o de nevastă și se fălea cu ea, deoarece, spunea el, că în tot ținutul nu e altă femeie mai frumoasă ca Varvara.

Badea Tănasă din Sucevița, cum îl numeau, cu respect, consătenii și cei din așezările umane învecinate, s-a dovedit a fi un om de omenie, isteț, meșter la vorbă, cumpătat și a prețuit învățătura, încât a fost luat în samă chiar și de mai marii mânăstirii locale.

Deși nu era prea avut, consătenii l-au ales să le fie Ortsrichter [vornic> primar], împuternicindu-l  astfel să-i reprezinte în relațiile lor cu autoritățile austriece, timp de mai mulți ani și așa să le apere interesele comunei.

Tănasă și Varvara au avut doi copii. Primul, Georgi, s-a născut la 10 aprilie 1820, căsătorindu-se cu o fată din Sucevița și a rămas să trăiască în casa părintească, iar cel de al doilea, viitorul preot, scriitor și stareț al Mănăstirii Putna, Iraclie a văzut lumina zilei la 9 martie 1823.

Numele de Iraclie i l-a dat nănașa sa, o călugăriță ce locuia în casa parohială, nu departe de familia lui Tănase și era nepoata lui Ghenaide Platenchi, pe atunci, egumen la mănăstirea Sucevița.

Băiatul cel mai mic a Varvarei și al lui Tănasă, pe când împlinise doi ani, s-a înbolnăvit grav și era gata să moară.

Varvara, într-o clipă de adâncă deznădejde și profundă evlavie “jertfește” pe micuțul Iraclie Maicii Domnului, cerându-i în schimb să-i cruțe viața.

După ce Iraclie s-a însănătoșit, Varvara l-a dus la mănăstirea Putna, lăsându-l în sama nănașei sale, ce se mutase, între timp, împreună cu unchiul ei egumenul.

Se pare că fiul Varvarei nu a locuit prea mult în lăcașul de veci al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, deoarece, în 1829, Tănase, împotriva voinței soției sale, și-a dus fiul din nou la școala mănăstirească de la Putna, unde, la acea dată, mai învățau carte peste 20 de copii din preajma așezării monahale.

De această dată, fiul vornicului din Sucevița a fost lăsat în grija starețului Ghenaide.

În timpul ocupației austriece, în Bucovina existau două rețele de școlarizare ce funcționau paralel și independent una de alta.

Prima rețea școlară era cea oficială, austriacă, bine organizată și finanțată, în plină ascesiune, cu un profil modern și a doua mult mai restrânsă, pentru nevoiele ortodocșilor români, rămășițe a ceea ce fusese odată pe când  ÚȚara de Sus a Moldovei era liberă si pe care ocupantii nu reusisera sa o lichideze in totalitate.

Școlile clericale urmăreau pregătirea viitorilor slujitori ai bisericii și sprijineau, prin intermediul învățământului ambulator sau particular, învățarea limbii materne și pregătirea unei pepiniere din care să recruteze pe viitorii slujitori ai bisericii ortodoxe.

Mănăstirea Putna, cel mai activ centru cultural și artistic moldav al evului de mijloc, a avut și o școală episcopală, ce și-a păstrat importanța neștirbită, încă de la ctitoria ei.

Ori Tănasă, care se considera că este unul din  urmașii oamenilor Măriei Sale Ștefan Vodă, și-a dat fiul la școala clericală de la mănăstirea Putna spre a fi educat în spiritul și legea “moșilor și strămoșilor”4 săi.

Și pe drept cuvânt, vornicul de la Sucevița a reușit  să-și înfăptuiască visul, moștenit pe cale orală de la antecesori, deoarece Iraclie, din pruncie, și până la trecerea sa în lumea umbrelor, când a fost ales stareț, a considerat lăcașul de veci al lui Ștefan cel Mare și Sfânt ca pe o a doua casă a sa, după cum o va mărturisi nemijlocit, prin activitatea socio-politică, gazetărească, prin proza memorialistică, prin faptele cotidiene etc.

Cel de al doilea copil al vornicului sucevițean a stat, într-o chiliuță a mănăstirii, aproape șapte ani, sub ocrotirea, îndrumarea și finanțarea starețului mănăstirii Ghenaide Platenchi, pe numele său de mirean Popovici.

De la șase la nouă ani, copilul a deprins scris-cititul, s-a familiarizat cu unele noțiuni practice și teoretice ale muzicii bizantine și, participând la oficierea slujbelor, a deprins a ține isonul și a cânta unele imnuri de cinstire a lui Dumnezeu.

Pentru început, egumenul îi dete “instructor ad latus în persoana unui diacon, carele fiind și el psalt, acum, pe lângă azbuchile scrise pe o scândură destul de mare, ce o purtam pe o ață la gât, mă învăța și, decât logaritmele mai grele, nevoie, notele grecești: sa, vu, ga, che, zo, ni, la a căror învățare, prin bătaia tactului cu palma pe genunche, acestea mi s-au umflat ca mălaiele, iar îmbrăcămintea lor, acolo unde pranicam cu palma, se făcu ferfeniță.

Mă iubea bătrânul arhimandrit, poate  și de aceea că trecusem cam curând, peste greul slovenirii cu buchi, la citire și peste sumedenia de chendime, iporoi-uri, ipsili-uri și câte mai altele din psaltichie și citeam cam binișor, dincolo de masă, pe când cuviosul bătrân, cu barba și părul alb ca zăpada, ședea într-un jâlț cu brațe împletind la scofii”5.

Pe când avea  nouă ani, egumenul  i-a încredințat “cheile pivniței cu vinurile mănăstirești și mi-a poruncit, mărturisea Iraclie, ca fiecărui ieromonah și diacon, care ar cere, să-i dau până la o oca de vin și numai să-l însemnez în catastiful ce mi-l dete scris cu numele tuturor ieromonahilor și diaconilor”6.

Fiul Varvarei și al lui Tănasă și-a petrecut toată copilăria la mănăstirea Putna, iar după ce a început a frecventa alte școli, “toate sărbătorile Crăciunului și ale Paștelui, cum și toate vacanțele”7 tot la lăcașul de veci al lui Ștefan Vodă venea.

În timpul cât a învățat la școala putneană s-a sedimentat, în sufletul și mintea sa receptivă, ca și la Sucevița, aceeași ambianță stenică, în care pluteau duhurile străbune ocrotite de mănăstirile ce păstrau vestigiile unei epoci de glorie revolută a Moldovei, într-un moment istoric în care ocupanții voiau să transforme pe urmașii lui Ștefan cel Mare în mensch, supuși credincioși ai coroanei habsburgice.

Putna a fost pentru Iraclie un putermic focar de formare a conștiinței civice, etice și morale, ce a contribuit din plin la coagularea fondului afectiv și aperceptiv, necesar asimilării raționale a idealurilor și perspectivelor antecesorilor, a principiilor revoluției pașoptiste ce l-au călăuzit toată viața.

Mănăstirea Putna a fost pentru copilul Varvarei o a doua mamă, o mamă duhovnicească, în timp ce egumenul ei, un iscusit păstor de suflete, un  îngăduitor și iubitor părinte, ce l-a pregătit pe copilul Iraclie spre a păși cu încredere în vâltoarea vieții.

Pentru ca un fiu de țărani bucovineni să poată frecventa un liceu și apoi cursurile universitare se impunea cu necesitate de a învăța limba germană, iar pentru a se înțelege și conviețui cu minoritarii era o obligație morală și profesională să poți comunica cu ei și, din aceste motive, junele și apoi preotul Iraclie Porumbescu a   învățat limbile acestora.

Așa că nu e de mirare când aflăm că Iraclie, pe parcursul vieții, și-a însușit, pe lângă germană, pe care o cunoștea foarte bine, încât a stârnit admirația compozitorului vienez Eduard Strauss și limbile polonă și ucrainiană.

Nemaiavând ce învăța de la călugării putneni, Ghenadie Platenchi și-a trimis fiul de suflet să frecventeze școala primară germană din Karlsberg [Gura Putnei], o colonie nemțească, situată la șase kilometri de lăcașul de veci al lui Ștefan Vodă.

Clasa I elementară a frecventat-o în anul școlar 1833-1834, pe a II-a în 1834-1835, iar clasa a III-a o absolve, în 1835-1836, la Hauptschule din Suceava condusă, pe atunci, de Frantz Thiel, vestit prin năstrușnicele sale “principii pedagogice” folosite pentru a determina pe școlărei să învețe limba germană.

Că istețul Iraclie de la Sucevița nu a fost intimidat  de spiritul ofensiv practicat în această Școală Primară Capitală o dovedește și faptul că, în vara anului 1836 absolvă ultima clasă elementară cu laudă accident8, calificativ ce corespunde cu actualul Bine sau Lăudabil.

În toamna lui 1836, arhimandritul Ghenaide se îngrijește ca fiul său adoptiv să meargă  la examenul de admitere în clasa I, a singurului liceu din Bucovina: Staats-Obergymnasium, din Cernăuți.

Datorită sârguinței, istețimii și a sprijinului moral și financiar acordat de egumenul mănăstirii Putna, Iraclie promovează clasa I liceală, în anul școlar 1837-1838.

La începutul primului semestru al clasei a II-a, egumenul filantrop moare.

Peste ani, aducându-și aminte de primii săi pași făcuți pe calea spinoasă a cunoașterii, memorialistul Iracle Porumbescu scria:

“Muri bunul meu protector și binefăcător, arhimandritul mânăstirii Putna, Ghenaide Platenchi, carele până atunci mă susținuse prin  școli, pe spesele sale și eu rămăsei, acuma, fără nici un mijloc de a studia mai departe, fiindu-mi părinții mei niște săteni de tot săraci”9.

Paul Leu

Kenmore, WA, USA

N O T E

  1. 2. Ibidem, p. 24.
  2. Ibidem, p. 26-47.
  3. Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Partea I, Editat de Leonida Bodnărescu, Cernăuţi, 1898, p. 65.
  4. Ibidem, p. 85.
  5. Ibidem, p.66.
  6. Ibidem.
  7. Ibidem, p. 5.
  8. Ibidem, p. 129.

[1] . Iraclie Porumbescu, Amintiri, Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de Nicolae Oprea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 25.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s