Respirația în cânt

Standard

În ultimii ani, se observă în pedagogia cântului o preocupare crescută în ceea ce privește importanța respirației în cânt, și pe drept cuvânt. Totuși, uneori se crează aproape un stres în jurul acestei problematici, reliefându-se disproporționat rolul respirației și neglijându-se celelalte elementele integrate formării vocii frumoase. Pentru a ne clarifica, se cere o privire istorică asupra evoluției tematicii, pe care nu avem intenția de a o epuiza în această ediție.

Observând indicațiile și sfaturile generale din cadrul școlii vechi italiene de canto și primele tratate în domeniul vocalității (Tosi, Caccini), organizate în metodica vocală atent elaborate a noii școli italiene și franceze (Lamperti, Lablache, Garcia), trecând prin achizițiile științifice detaliate obținute prin investigații în cadrul școlii anatomo-fiziologice germane și ajungând la recunoașterea rolului funcției respiratorii, în unitate cu celelalte componente ale formării vocii, s-au formulat indicații clare privind organizarea respirației în procesul fonației.

Idealul este ca demersul analitic al complexității actului repiratoriu să ne conducă în cele din urmă la simplitate. Am putea fi contrariați analizând diversele tipuri de repirație descrise: toracică superioară, toracică inferioară, abdominală, inter-costo-diafragmală… Totuși, prin confruntarea teoriilor (aparent) opuse putem ajunge la adevăr.

Specialistul în belcanto Cornelius Reid spune că: „O repirație corectă este importantă pentru o tehnică vocală corectă, dar o tehnică bună nu depinde de o respirație bună.” Eu aș completa și aș spune că, o respirație bună este într-adevăr condiția necesară dar nu suficientă pentru o tehnică vocală bună, mai mult –  absența bunei respirații constituie un mare dezechilibru ce poate aduce prejudicii chiar și celei mai bune voci.

Dintr-o povestioară amuzantă se poate extrage esențialul. Se spune despre Vincenzo Cirillo, maestru napoletan, întrebat fiind de către un student al său cum să respire, a răspuns: „Dacă Dumnezeu nu te-a învățat să respiri, e timpul să fi îngropat!” Așadar, motivul pentru care autorii tratatelor vechi de canto nu abordează direct problematica respirației și în chip izolat de celelalte elemente vocale, este acela că, respirația e însăși condiția vieții în corp, fără de care nici nu se poate discuta de vocalitate, iar educarea aparatului fonator presupune dotarea de la natură (Dumnezeu) cu anumite calități neconceptualizate, care nu se pot teoretiza (la fel precum nu poate fi acceptat la clasa de canto un student fără aptitudini specifice). Aceasta nu înseamnă nicidecum că, în vremurile noastre, automatismul mecanismului respirator în cânt trebuie realizat intuitiv și fără cunoașterea propriului aparat vocal, așa cum se întâmpla atunci când investigațiile științifice nu erau atât de avansate. Având în vedere că respirația în cânt este mereu subordonată sarcinilor muzical-poetice precise – aduse la împlinire cu simț de responsabilitate, sentiment, stil muzical,  ea este mereu supusă controlului conștient (așa-numitul „control al respirației”) care asigură susținerea și perpetuarea datului natural-divin.

Spusele maestrului napoletan („Dacă Dumnezeu nu te-a învățat să respiri, e timpul să fi îngropat!”) dezvăluie un adevăr fundamental: respirația bună trebuie regăsită, nu învățată. Respirația bună înseamnă conectarea cu întreg cosmosul și schimbul metabolic. Îndemnul biblic de a ne întoarce și a fi ca pruncii, semnifică aici a ști să respiri. Ce înseamnă aici a ne întoarce? Înseamnă că respirația normală a adultului în cânt trebuie să fie respirația unui nou-născut, abdominală (denumită uneori și pelviană), joasă. Pe măsură ce devine adult, omul uită respirația normală, profundă, aceasta se scurtează ca efect al „adaptării” la viața mundană ce are uneori ca efect stresul, urcă spre torace și piept, producând modificări ale posturii în procesul inspirare-expirare. Conștientizând necesitatea întoarcerii la respirația inițială prin exerciții specifice de redobândire a duratei, adultul-cântăreț va deprinde să utilizeze repirația în trei pași (fără modificarea posturii sale): 1-respirația joasă, abdominală (pelviană); 2-respirația inter-costo-diafragmală, ce crează expansiune musculară frontală dar și posterioară; 3-respirația toracică superioară.

Privirea istorică ne face să observăm dezvoltarea ciclică a problematicii respiratorie, astfel că, regulile instaurate de vechea școală de canto italiană, consolidată de maeștrii belcantiști (Rossini, Bellini, Donizetti) sunt confirmate de metodologia actuală. Putem formula aceste reguli în câteva puncte, unele dintre ele au fost dezvoltate de noi, altele urmează a fi dezvoltate în edițiile viitoare.

  1. Atacul și purtarea tonului trebuie făcute pe respirație (sul fiato), ceea ce arată faptul că în procesul emisiei sunetului vine mai întâi aerul și apoi tonul vocal.
  2. Oprirea tonului trebuie realizată pe o repirație bine dozată și susținută. Tonul poate fi oprit brusc de musculatura abdominală sau purtat pe repirație până când este părăsit, fără constricție laringiană și uzarea glotei.
  3. Poziția corectă a corpului sau posturii îndeplinește un rol important
  4. Inhalarea aerului trebuie făcută cu echilibru, fără excese, iar expirația dozată. Controlul conștient, voluntar, e necesar. Autocontrolul va ajuta în timp la folosirea mai eficientă a capacității pulmonare.
  5. Cântărețul trebuie să cunoască și să simtă el însuși modul de susținere prin respirație a vocii, cu laringele relaxat și libertate a coloanei de aer.
  6. Vibrato-ul este o calitate iar tremolo-ul un defect. Sudiul și conștientizarea forțelor antagoniste laringiene, bazat pe respirația bine susținută de musculatura abdominală și intercostală, crează tonul plăcut, ajută intonația și ritmul corect, cu vibrarea (rezonarea) sunetului pe toată întinderea vocii, împiedicând apariția tremolo-ului și a oricărui efect de clătinare a vocii.
  7. Centrul procesului respirator este plexul solar, aflat în realție funcțional-energetică atât cu musculatura diafragmei cât și cu cea a abdomenului și intercostală.

Apneea (exercițiul de reținere a aerului) are rolul de a intensifica dozarea și controlul aerului, prin suprapunerea conștiinței coloanei de aer reale (din creștetul capului până în vărful tălpilor) cu imginarea unei coloane de aer infinite. Personal recomand exercițiul apneei celor care se află deja la un nivel mediu sau avansat și nu începătorilor, întrucât acesta ar putea cauza o lentoare a mecanismului de gândire asupra conexiunii simultane a corzilor vocale cu musculatura și coloana de aer, ba chiar blocarea musculaturii sau constricție laringiană. Începătorilor le recomand: breathe and go (breathe and sing)!

          Asta e „porția” pentru azi. Pe curând !

Drd. Simona Nicoletta Jidveanu

Soprană

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s