Rădăcinile bucovinene ale familiei Porumbescu

Standard

1

Paul Leu

 

În inima masivilor împăduriți ai Obcinei Mari, din Carpaţii Răsăriteni, într-o vale largă, situată mai jos de Şipotele Sucevei, străjuită de muncelele: Pleşu, Cel Rău şi Crucea, se situează, de-a lungul apei cu acelaşi nume, satul Suceviţa.

În această aşezare umană, timp de secole, au văzut lumina zilei, au vieţuit, au muncit, au visat, au sperat, au pătimit şi au murit mai multe generaţii din neamul lui Iraclie Porumbescu.

Suceviţa, ca şi Putna, îşi are rădăcinile adânc înfipte în zbuciumata istorie a Ţării de Sus a Moldovei, aflată în calea tuturor răutăţilor şi a poftelor  invadatorilor de tot felul şi din toate punctele cardinale. Satul a existat înaintea mănăstirii ctitorită de Ieremia, Simion şi Gheorghe Movilă şi s-a dezvoltat concomitent cu aşezarea monahală amintită. 2

“Suceviţa este ultimul episod al marii tradiţii moldoveneşti.

Ea încheie perioada clasică, constituind, pe drept cuvânt, acel testament al artei moldoveneşti de care vorbea Paul Henry, după cum Movileştii încheie perioada deschisă de luptele lui Ştefan cel Mare şi constituie ultimul efort de a asigura independenţa ţării şi stabilitatea dinastică. ”[i].

Dar dincolo de această lumină de tragic crepuscul, în care se înscrie atât de bine nota romantică a cosiţei doamnei Elisabeta, cea moartă în robia dulce a haremului turcesc, Suceviţa, în complexitatea ei, cuprinde o sumă de note noi, originale, mărturisind dezvoltarea gândirii – sub ambele ei ipostaze, gândirea artistică şi ideologică – întâlnirea culturii ţărilor româneşti într-un început de nouă sinteză şi, în cele din urmă, o nouă prospeţime a puterii de creaţie, trasă din noi şi fecunde contacte cu realitatea vremii şi a locului”[ii], la 6 ianuarie 1583, după cum rezultă dintr-un document, Petru Vodă dă “mănăstirii Suceviţa satul domnesc Suceviţa, care ascultă de Curtea domnească din Bădeuţi, cu loc de mori pe apa Suceviţei, cu poene pentru fân, cu plaiuri şi slatine aflătoare acolo şi iazul după hotarul tras de vornicul de gloate Iuraşcu, marele vătav de Suceviţa Corlătescu şi fostul mitropolit Anastasie… ”[iii].

Mănăstirea Suceviţa, ca întreaga salbă de aşezări monahale din Ţara de Sus a Moldovei, a avut numeroase funcţii ce-a asigurat conştiinţa permanenţei. Pe lângă menirea evidentă de a păstori sufletele ortodocșilor , ea  a mai avut rol politic, social, cultural şi chiar militar-strategic.

Ctitoria Movileştilor, adevărat testament al artei moldoveneşti şi simbol al luptei antiotomane, a fost zidită  în a doua jumătate a secolului al XVI-lea [1582-1584] şi reamenajată în mai multe etape.

Mănăstirea Suceviţa, de-a lungul secolelor, a fost şi este, o mărturie vie a capacității creatoare a artiștilor anonimi moldavi.

Edificiul central impune şi nu în ultimul rând, prin simfonia cromatică a frescelor ce-i împodobesc exteriorul, prin monumentala lui arhitectură.

Din această cauză, alături de Voroneţ, Humor, Moldoviţa şi Arbore, Suceviţa a depăşit sfera interesului naţional, fiind inclusă în evidenţa UNESCO.

Realizată de Școala de pictură voronețiană, mănăstirea își manifestă personalitatea prin cromatica verdelui șău specific, inimitabil și prin prospețimea culorilor frescelor zugrăvite în 1594.

George Vâlsan, pentru a omagia pe acei ce au înfăptuit mirifica exuberanță cromatică de la Sucevița, aprecia că numai un popor de păstori munteni, al unui ținut cu lumina învăluită în abur, ca în obcinile Bucovinei, a putut născoci o astfel de minune artistică, socotită azi ca una din cele mai alese realizări artistice ale Europei”[iv].

Ctitoria monahală de la Sucevița nu a fost, de-a lungul timpului, numai un important monument realizat din îmbinarea artei culte cu cea populară, ci și un focar de menținere a conștiinței de sine a majoritarilor de la poalele obcinilor carpatine, în timpurile de restriște a năvălirii semințiilor barbare, a tendințelor imperialiste megieșe și o fortăreață militară și strategică ce a adăpostit și tăinuit numeroase tezaure de cultură și artă.

În acest ultim scop, mănăstirea fortificată, plasată strategic pentru a închide căile de acces spre plaiurile Obcinei Mari [ce duce, prin Ciumârna spre Moldovița și valea Moldovei, până la Câmpulung], a fost  împrejmuită cu un zid de piatră, înalt de șase metri și lat de aproape trei, fortificat cu mai multe turnuri de apărare și metereze.

Adevărata fortăreață însă, ce i-a ajutat pe bucovineni să-și păstreze identitatea și să conserve bogăția locurilor de baștină lăsată de antecesori a fost tradiția, obiceiurile, cultura milenară transmisă pe cale orală, din generație în generație.

Sucevițenii, când nu erau nevoiți să lupte pe meterezele mănăstirii, alături de gărzile domnești și călugări, sau prin codrii învecinați împotriva jefuitorilor de tot felul, se ocupau cu păstoritul, tăiatul și fasonatul lemnului din pădure, cu albinăritul, morăritul, țesutul sumanilor, înfloritul ielor, încondeiatul ouălor, cărăușia etc. etc.

După cum rezultă dintr-un catastif mănăstiresc, în urma ocupării părții de nord a Moldovei, de către Imperiul Austriac, numai în satul Sucevița trăiau o sută șaizeci și unu de suflete și aduceau un venit mănăstirii  de 708 florini.

Alatul mănăstiresc, alcătuit din case de lemn cu ceardacuri și stâlpi fasonați cu barda sau sculptați cu dalta de artiștii locului, începea din preajma ctitoriei Movileștilor, dincolo de râu și creștea, înșirându-se pe vale, ca un adevărat câmp-lung.

În această așezare de munteni, cu o structură psihică aparte, au trăit, secole de-a rândul și cei din neamul lui Iraclie Porumbescu.

Iscodind prin negura vremilor aflăm urme, mărturii, documente etc. ce aruncă o oarecare lumina asupra adâncirii în timp a rădăcinilor sucevițene și putnene ale Porumbeștilor, cum e cazul registrelor parohiale, a unor acte oficiale, ale mărturiilor lăsate de proza documentar-memorialistică despre familia de truditori ai pământului de la poalele Obcinei Mari, ori a frecventării bisericilor și mănăstirilor ortodoxe, ctitorite de Movilești sau de Ștefan cel Mare și Sfânt.

Din Condica Născuților, tomul I, din Condica Cununaților, tomul I, sau din Condica Morților, tomul I, redactate de parohia ortodoxă din Sucevița, aflăm că la 1807 au murit de vărsat Irina și Fevronia, fiicele lui Ioan Golembiovschi, iar în 1825, în vârstă de 53 de ani, văduva acestuia, Elena Golembiovschi.

În 1841, se stinge din viață, în vârstă de 71 de ani, Maftei Golembiovschi [născut în 1770], iar în 1847, a fost înregistrată moartea Paraschivei Golembiovschi, în vârstă de 66 de ani și exemplele ar putea fi înmulțite.

În cea de a doua jumătate a secolului a XVIII-lea,  numeroase familii de autohtoni, după 1786, vor purta numele de Golembiovschi, deoarece, funcționarii poloni, aduși de austrieci, din Galiția, au tradus masiv numele românilor în limba polonă[v], iar cei din arborele genealogic al lui Iraclie Porumbescu au fost întabulați în registrele stării civile cu corespondentul său leșesc: Golembiowsky și nu Porumbescu.

Așa că e greu sau imposibil de admis ipoteza fantezistă, cu tentă nobiliară, că după 1794, când unii presupun că la Sucevița s-ar fi refugiat un nobil leah cu numele Golembiowsky, s-ar fi produs instantaneu o explozie demografică masculină atât de mare încât familia să poată deține, simultan mai multe gospodării [deloc nobiliare] în mai multe sate din Bucovina.

Vremelnicii “domni”, în haine nemțești, i-au rebotezat pe autohtoni, în catastifele oficiale, cu nume străine, însă nu i-au împiedicat să-și cultive limba și moștenirea culturală a antecesorilor. Ba, chiar i-a încurajat să o facă, după cum constatăm din ordinul special dat de Principesa Ștefania a Austriei și din adresele trimise de redactorul enciclopediei austriece, Zeisberg, colaboratorilor ce au întocmit al XX-lea tom al enciclopediei: Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, (Monarhia Austro-Ungară  în cuvinte şi imagini, Bucovina), intitulat Herzogthum Bukowina in Wort und Bild.

Dar și mai dificil de admis e faptul că un nobil venit din Lehia, care a luptat pentru credința în țara sa, strămutat în Țara de Sus a Moldovei, să se fi lepădat de catolicism, pentru a deveni greco-oriental, când religia oficială de pe aceste meleaguri era papistășească.

De obicei, panii polonezi ce au luptat alături de generalul Tadeusz Kościuszko, după înfrângerea răscoalei condusă de acesta, s-au refugiat în Franța, Elveția sau chiar în USA și nu alături de clăcașii mănăstirești din Sucevița pentru a se asimila cu ei.

Un străbun al lui Iraclie Porumbescu a trăit, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, printre numeroși alți săteni, ce purtau același prenume și a avut mai mulți copii.

Ion, băiatul cel mai mare, însurându-se, și-a durat o gospodărie în satul Breaza, de pe apa Moldovei, nu departe de Câmpulung, iar cele două surori ale sale s-au măritat după niște flăcăi din Sucevița.

Aici, s-au născut, au trăit și au murit lăsând în urma lor  “nume cinstit de femeie și de găzdoaie cumsecade”[vi].

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

[i] Vezi”  Paul Leu,  Iraclie Porumbescu – Monografie, Colecţia Patrimonium, Editura Euroland, Suceava, 2000, coperta I de Veronica Gridinoc, coperta IV de C. Lambadari, desenele de PIM şi Veronica Gridinoc, fotografii  şi partituri, 320 p.

[ii] Ion Micle, Dulce Bucovină, cuvânt înainte de Miu Dobrescu, studiu şi comentarii de Radu Florescu, Editura Sport-Turism, 1976, cap. Suceviţa.

[iii] Dimitrie Dan, Mănăstirea Suceviţa, cu anexe şi documente ale Suceviţei şi Schitul cel Mare, Bucureşti, Tipografia Bucovina, 1923, p. 124.

[iv] George Vâlsan, Descrieri geografice, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 46.

[v] Paul Leu, Martirul Inimii, Liga Tineretului din Bucovina, Editura Licurici, Suceava, 1995, p. 9-25 şi Manipularea recensământului, toponimelor şi antroponimelor în ducatul Bucovinei în Ctitorul etnografiei române, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Colecţia Fundaţiei pentru Cultură Universalia, editura Euroland, Suceava, 1999, p. 423-441.

 

[vi] . Iraclie Porumbescu, Amintiri, Ediţie îngrijită, prefata şi glosar de Nicolae Oprea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p.25. Mai multe informații despre existenta familiei lui Iraclie Porumbescu le puteți afla.în : Paul Leu, Iraclie Porumbescu-monografie, Colecția Patrimoniu, Editura Euroland, p. 7-320.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s