Respirația în arta vocală a tenorului Enrico Caruso

Standard

Faimosul tenor Enrico Caruso (1873-1921) a fost (și este) mult admirat pentru arta respirației în cânt – „suflu” ce crea senzația că vocea coboară din sfere înalte și se întoarce în spațiul celest, împlinind un ciclu natural.

Deși talentul său s-a manifestat deopotrivă în domeniul avocaturii și în cel al desenului, ceea ce i-a adus cea mai mare împlinire a fost vocația lirică. Obișnuia să caricaturizeze portretele prietenilor săi, ale primadonelor partenere de scenă, ale compozitorilor preferați, ale foștilor președinți ai Statelor Unite, ale colegilor de la Metropolitan Opera House, astfel că într-o zi, patronul unui ziar american i-a cerut să deseneze schițe satirice în exclusivitate pentru publicația lui. Cu umorul ce îl caracteriza, fără a intra în polemici, a răspuns: Câștig destui bani cântând. Privindu-se pe sine în adevăr, râdea din toată inima chiar și de autoportretele sale. Iată o schiță – autoportret.

1Numeroasele înregistrări fonografice ale vocii lui Caruso ne reamintesc frumusețea vocii sale, ne fac să reiterăm lecțiile sale de cânt, principiile cântului bine condus și exercițiile sale.

Caruso este modelul cântărețului, reflectând realitatea pe care forurile competente în domeniul vocalității au recunoscut-o în epoca sa și o recunosc cu atât mai puternic acum, anume că vocea este calitatea necesară pentru a deveni artist liric, dar nu și suficientă pentru performanță. Tehnica de cât și capacitatea de a emoționa auditoriul au fost susținute de profunzimea ființei sale și de echilibrul dintre gândire și sentimente. Gândirea a favorizat și susținut șlefuirea vocii și a mijloacelor ei de exprimare, potențând cunoașterea asupra propriului instrument și unificând eforturile separate ale componentelor implicate în cânt. Fiind dotat de la natură cu o dispoziție a organelor aparatului vocal ce îi permitea o deschidere de gât fără efort suplimentar (diametru laringian), contribuția personală a tenorului a constat în dobândirea unui control al respirației spre a susține „purtarea” vocii și emisia egală pe toate tonurile, pe toată întinderea glasului. Nici măcar pentru rezonanță (dobândirea armonicelor) nu era necesar să se preocupe Caruso, deoarece încă din tinerețea sa ca învățăcel la Scuola Vergine era cunoscut drept tenore vento, nume atribuit datorită bogăției tonului, stilului maiestuos și libertății cântului.

Perfect conștient de modul în care trebuie să lucreze spre a păstra tezaurul nativ și de forța cinetică a respirației în legato (principiu fundamental al stilului belcanto), frazare și producerea tonurilor, Caruso și-a creat propria sa metodologie, căreia i-a rămas mereu fidel. El credea cu fermitate în rolul inteligenței asupra muncii conduse cu sens, proiectând cu răbdare și fără a sări peste etape, rezultatele dorite. Munca pentru el era o virtute în absența căreia nu se poate concepe viața, progresul.

Caruso a aplicat metodele practicate de maeștrii belcanto-ului, pe care i-a cunoscut în localitatea natală – Napoli (localitate renumită pentru Școlile de cânt). În cursurile, disertațiile și prelegerile sale, el a susținut principiul universal al respirației inter-costo-diafragmale, subliniind modalitățile particulare ale fiziologiei cântărețului (implicarea organelor viscerale), demonstrând că pentru un cântăreț există doar un singur mod eficient de a respira iar pentru a-l identifica e nevoie de lucru conștient cu sine însuși.

Celor care căutau să dezlege misterul potenței sale respiratorii, Caruso răspundea: Realizez actul respirației exact ca oricare dintre voi, cu numai două articulații, ceea ce înseamnă preluarea aerului și expulzarea aerului. Observăm deci că tenorul nu practica și nu recomanda apneea (pe care unele metodici actuale ale cântului o propovăduiesc, servind-o drept soluție în mod nereflectat), chestiune pe care am prezentat-o în ediția lunii trecute.

Pentru verticalitatea posturii corpului eliberat de orice tensiune spre producerea tonului frumos, Caruso recomanda fără trufie o atitudine de elan prin proiectarea pieptului în față și retragerea umerilor, cu plasarea unui picior în avans (ca și cum s-ar dori să se facă un pas). Inhalând aerul lent, fără grabă, Caruso exemplifica și atrăgea atenția studentului asupra a ceea ce se întâmplă în acel moment: expansiunea diafragmei și rolul acesteia în egală măsură în suportarea presiunii coloanei de aer și a întreținerii energiei necesare emiterii tonurilor în nuanțe mici sau mari. Câmpul energetic trebuia să fie atât de intens încât să aibă drept efect senzația de inhalare a vocii (inhalare la voce), ca o implozie –  ca și cum vocea ar proveni odată cu aerul din cele mai elevate sfere celeste și s-ar întoarce acolo nefiind generată în corp, iar aerul expulzat odată cu sunetul nu ar fi exhalat ci inhalat (aer cald). La Caruso, frazarea – chiar și a vocalizelor pe care le considera unități muzicale cu sens, era calculată astfel încât nu lua nici mai mult nici mai puțin aer decât îi era necesar având în vedere durata frazei, iar următoarea frază era construită nu pe aer rezidual ci pe o nouă coloană de aer.

Pentru a demonstra exhalarea, Caruso practica anumite exerciții (vocalize). Cel mai frecvent este cel de mai jos, pe care Caruso îl realiza calm, fără pic de grabă, controlând în așa fel suflul încât la finalul vocalizei corpul să revină la starea inițială (toracele, diafragma și abdomenul).

 

Când eram studentă, am descoperit intuitiv această vocaliză, fără a fi citit încă vreo carte despre viața și cariera marelui Caruso, tocmai de aceea cred că ea se potrivește oricărui cântăreț. Realizată dintr-o singură coloană de aer, pe vocala I luată drept prototip de calibrare a tubului sonor, vocaliza trebuie să păstreze de la prima notă în grav până la ultima notă în acut, deschiderea de gât și reverberația (strălucirea). Vocaliza aceasta e menită a realiza, pe lângă susținere pneumatică, legato, unitatea culorii vocale.

Exercițiul I

2

 

Tenorul Caruso asocia mereu exercițiile de respirație cu celelalte elemente ale tehnicii sănătoase, după principiile belcanto –  emisie corectă, puritate a vocalelor, specii de articulație și stil care se realizează cu ajutorul musculaturii. Astfel, câștigul unui singur exercițiu aduce beneficii multiple, cu condiția ca lucrul să se realizeze conștient.

De importanță vitală este să subliniem că factorul mental a fost cheia reușitei dobândirii puterii respiratorii a tenorului. Mentalul puternic ce îi facilita forța concentrării (ca talent nativ dezvoltat prin muncă) cred eu că este

realul avantaj care l-a detașat fără rest pe Caruso de ceilalți cântăreți ai vremii sale, el realizând o simultaneitate evenimențială prin unificarea factorului psihologic – procesele psihice prin care făcea ca exhalarea să fie considerabil mai lungă decât inhalarea (subiectiv), cu factorul volitiv, comanda cerebrală (obiectiv).

Măiestria lui Enrico Caruso consta în eficiența cu care știa să-și dozeze toate resursele, de care era perfect conștient, fără a fi mândru sau orgolios. Cunoașterea de sine – pe care el o recomanda discipolilor săi – cred că este secretul culmilor atinse și în aceasta se arată pe deplin profunzimea ființei sale.

Alt exercițiu era practicat de Caruso parcurgând scara până în acuta do și unaori chiar do diez, dintr-o singură susținută coloană de aer, tot calm, fără grabă. Această vocaliză este menită a spori agilitatea și flexibilitatea musculară.

Exercițiul II

3

Concluzionând cele statuate de Enrico Caruso, voi afirma calitățile care transformă activitatea de cânt în artă iar pe cântăreț în artizan al propriei măiestrii.

4

1.Conectarea la sursa puterii, la un model divin, la Ființa din care artistul își extrage ființa și sensul lui intim de a fi. Apoi conectarea la Sine, ca interfață între particular și universal, între parte și întreg. Respirația este un schimb, o comunicare între om și cosmos iar vocea este purtată pe respirație. Putem gândi că vocea coboară în noi din sferele celeste și se întoarce în absolut purtând pecetea originală a umanului. De aceea, putem gândi cântul în termeni ce caracterizează cosmosul –  energie, vibrație, rezonanță.

2.Mentalul puternic – ca dat natural și antrenamentul pentru a duce la punct maxim capacitatea mentală proprie (motivație, voință, concentrare, inteligență)

3.Puterea psihică – inteligența emoțională, gestionarea emoțiilor artistico-scenice, rezistența la condiții stresante de lucru, rezistența la rutina studiului, asumarea responsabilității actului interpretativ

4.Știința cântului – tehnică sănătoasă. Caruso a spus: O tehnică imperfectă înseamnă o artă imperfectă.

5.Vocea

5.Calități scenice – fizic antrenat să susțină vocea, aspect plăcut, îngrijit, abilități teatrale

 

Dr. Simona Nicoletta Jidveanu

Soprană

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s