Aventura cunoașterii, sau lupta cu viața

Standard

1

Paul Leu văzut de Byce Smith, Las Vegas, 2005

 

La Cernăuți

Un copilandru, la paisprezece ani, rămas singur printre străini, fără nici un ajutor sau o speranță oarecare, s-ar fi mulțumit cu o situație modestă ce i le-ar fi oferit condițiile materiale familiale sau viața monahală.

Iraclie, fiind un tânăr de excepție, ambițios,  mânat de demonul cunoașterii, a hotărât să lupte cu mizeriile existenței cotidiene pentru a se cultiva, pentru a se afirma, îndrăzneală, care, pe mulți juni i-a costat sănătatea, sau chiar viața.

În acest ultim caz, este îndeajuns să ne gândim la experiențele tragice trăite de Panait Cerna, Mihai Eminescu sau Ciprian Porumbescu, pe care lupta cu viața i-a doborât de timpuriu.

2

Neastâmpărul cunoașterii, dorința de a ști, de a se forma și de a se afirma, nu l-a lăsat pe fiul țăranilor din

Sucevița să se întoarcă printre ai săi sau să se aciueze pe lângă călugării de la Putna, unde s-a simțit, întotdeauna,ca la el acasă.

Pentru a termina clasa a II-a  gimnazială, Iraclie s-a angajat să presteze diverse servicii domestice spre a primi, în schimb, hrană şi adăpost.

Mai întâi s-a pripășit pe lângă casa lui Ghedeon Maghior, pe care îl cunoștea de la Putna, apoi a profesorului Ilarion Hacman și, spre sfârșitul anului școlar 1837-1838, gimnazistul sucevițean a rămas iar fără adăpost și hrană.

Găsindu-l fără nici un căpătâi, profesorul Constantin Popovici îl ia la dânsul acasă. Însă Iraclie, fire independentă, nu s-a putut acomoda cu capriciile soacrei acestuia, care, fiind “un pui de poamă acră”, cum mărturisea cel în cauză, a cam scos sufletul din băiatul adus ca să-i fie de ajutor.

Până la urmă, spre sfârșitul clasei a  III-a, cicălelile bătrânei îl determină pe copilandru să părăsească casa binefăcătorului său, știind bine  “că de aici înainte cu foamea și cu frigul am să lupt”1, după cum singur mărturisea.

Într-una din zile, după terminarea orelor, neștiind unde s-o apuce, începu a plânge pe treptele Staat-Obergymnasium-lui.

Profesorul Antmann, ce preda la clasele a VI-a și a XII-a, trecând pe  acolo, se oprește și-l  întrebă:

“- De ce plângi băiete, ce ți s-a întâmplat?

Nu știu ce cuvinte legai la un loc de-i răspunsei, dară aceea ce știu e că, ascultându-mă puțin, mă luă de mână și mă duse cu sine la locuința sa.

Aicea, mă întrebă el de-amăruntul despre împrejurările mele și aflând că n-am nici un căpătâi, zise să rămân, deocamdată, la dânsul și el va vedea ce-a face.

A doua zi, cum auzii eu mai pe urmă, scria Iraclie, întrebă samariteanul meu pe profesorul clasei mele despre conduita-mi morală și despre capacitatea mea intelectuală și, venind el la ora douăsprezece acasă, îmi zise că de-acum să rămân la dânsul, l-oi servi – el era singur și bătrân – și pentru aceea voi avea ale traiului și locuință.

Rămasei la bunul om până la cvarta”2.

În clasele a III-a și a IV-a gimnaziale, Iraclie a avut masă și casă datorită mărinimiei profesorulul Amtmann, până, în 1840, când acesta a fost transferat la Universitatea din Lemberg.

3

Cernauti

Palatul Hurmuzachi-Logotheti din Cernăuți, în care a locuit istoricul și omul politic Eudoxiu Hurmuzachi (str. Zankovetskaya colț cu str. Golovna (Principală)

“- Eu mă duc, dragul meu, îmi zise el într-o zi și pe tine, cel puțin deocamdată, nu te pot lua cu mine, căci nu știu singur cum va fi acolo! Unde și cum voi locui!

Rămâi, dară, tu aicia, continuă școala, iară de vei vedea că nu și nu, vină, mai târziu, iară la mine!

Aicea, îmi puse bunul meu profesor vreo câțiva sorcoveți în mână și eu rămăsei, din nou, fără casă, fără masă.

Mă primiră colegii mei vreo câteva zile, ba unul, ba altul, pe la sine, până ce căpătai, la un biet olar român din Cernăuți, o corepetiție cu doi lei șain pe lună.

Greu o dusei de la septembrie până la martie, de unde  apoi, nemaiputând suporta lipsurile de tot felul și mai ales foamea și frigul, mă hotărâi să mă trag la profesorul și fostul meu stăpân la Lemberg”3

 

La Lemberg

După absolvirea clasei a V-a liceală, scoțându-și foaia matricolă și un pașaport de la primăria din Cernăuți, cu zece sorcoveți în buzunar adunați de dirigintele său, de la ceilalți profesori ai clasei, tânărul dornic de a-și continua studiile cu orice preț, pe la sfârșitul lui martie – începutul lui aprilie 1841, purcese spre Lemberg [Lvov] cu Franz Pichler, un căruțaș șvab.

După patru zile de călătorie, ajunseră la Zloczów și trase la hanul Gazda harabagiilor, unde, după o masă bună, plătită de harabagiul neamț, se despărțiră, rămânând ca restul drumului, până la Lemberg, să-l fac pe jos, cu “încălțările sfârtecate, de scriam cu degetele picioarelor năcazul meu pe omătul înmuiat”4.

Ajuns din urmă de o calfă călătoare, pe care o mai zărise la han și, împreună, își continuară drumul. Prin dreptul unei cârciume, calfa îl invită pe Iraclie la o bere.

După ce golesc halbele, calfa îi apucă legăturica, în care avea actele, o cămașă și șase sorcoveți și la fugă pe ușă. Iraclie se ia după dânsul, dar jupânul îi taie cale și-l someză să-i plătească consumația. Neavând cu ce achita costul berei, negustorul îi oprește cascheta și-l îmbrâncește pe ușă afară.

Fugând el așa, cu capul descoperit prin ninsoare, ajunse la poarta unui conac boieresc. Stăpânului, făcându-i-se milă de situația în care se afla tânărul, puse slugile pe urma hoțului.

Reintrând în posesia actelor, Iraclie își continuă drumul până  la Lemberg, la profesorul Amtmann, care îl primi cu bucurie.

La Lemberg, junele sucevițean a stat doi ani, în aceleași condiții de incertitudini și zbateri ca și în capitala ducatului Bucovinei.

Numai demonul cunoașterii și dorința de a se afirma nu l-au lăsat să se întoarcă acasă, sau să se gândească, măcar o clipă, să renunțe la învățătură.

În anul școlar 1841-1842 a absolvit clasa a VI-a liceală iar în următorul a frecventat-o pe a VII-a, sau cum se numea pe atunci: primul an de studii filozofice.

Nu știm din ce cauză flăcăiandrul din Bucovina nu a putut locui, ca altădată,  înpreună cu profesorul de la universitatea din Lemberg, Amtmann și a fost nevoit să caute adăpost și hrană aiurea.

Disperat, pleacă din Lemberg la castelul din Brodi, însă stăpânii, care îl ajutase să-și recupereze torba furată de calfa călătoare, fugiseră la Paris sau Londra pentru a scăpa de urmărirea și represaliile imperiale.

La o lună după revenirea sa în Lemberg, abătut și fără de nici o speranță, trecea pe lângă catedrala ortodocsă, zidită și restaurată de voivozii români pribegi, ca și Iraclie, prin aceste locuri.

Văzând ușa deschisă, tânărul mucenic al școlii intră în această podoabă arhitectonică a orașului.

“În biserica deșartă domnea o liniște sacră. Aveam numai sfintele icoane înaintea mea și zugrăvelile pe pereți, între care și chipurile ctitorilor români ortodocși ai acestei biserici, iar internul meu dogorea de năcaz.

Toate acestea îmi cuprinseră sufletul cu o profundă și adevărată evlavie…”6.

Lihnit de foame și bătut de gânduri intră în restaurantul La mărul de aur și ceru chelnerului să-i dea ceva de mâncare ce n-ar costa mai mult de cât cei 12 crăițari ce-i mai avea în buzunar.

“Chelnerul, uitându-se la mine cam lung, își amintea Iraclie Porumbescu, merse și zise ceva unei doamne și în curând îmi aduse un talger plin cu tocană și o bucată de pâine”7.

În timp ce-și lua îmbietorul dejun, a cunoscut pe domnul S., reprezentantul unei firme de asigurări din Londra, ce urma să înființeze o agenție în Moldova, însă nu știa românește.

Tânărul sucevițean se oferi să-l învețe pe englez a vorbi românește, în schimbul a optsprezece florini pe lună.

Și astfel, Iraclie mai scăpă, pentru o vreme, de grija zilei de mâine.

În cele din urmă, îl aflăm adăpostit în casa parohului ortodox, Serghei Tomovici, în calitate de dascăl al bisericii. În această nouă postură, elevul voiajor asistă la spovedania unui deținut sârb, ofițerul Demeter Mitosinovici, condamnat la moarte pentru răzvrătirea împotriva statului austro-ungar.

Pe tânărul de douăzeci și unul de ani l-a impresionat foarte mult tragedia acestui om, iar imaginea personalității lui l-a urmărit până la bătrânețe, când și-a redactat memoriile.

După aproape jumătate de secol, scriitorul Iraclie Porumbescu își amintea, cu emoție, cum a pătruns în temnița deținuților politici din Lemberg și, deodată, dintr-o “celulă îngustă, poate nu tocmai de doi metri de largă și vreo trei și ceva de lungă”8 a văzut cum “se ridică un bărbat impozant și corpolent, poate peste șase picioare de înalt, zuruind, în ridicare-i, două lanțuri grele, ce erau puse unul pe mâna dreaptă și piciorul stâng, iar altul pe  mâna stângă și piciorul drept.

Fața-i palidă, lungăreață, cu trăsături marcate, împreunate cu fruntea-i înaltă și bine dezvoltată, exprimau hotărâre și energie”9.

În clasa a VII-a, din anul școlar 1842-1843, i-a mers ceva mai bine, dar nu până la capăt.

În urma meditațiilor prestate în afara orelor de școală și a altor servicii pe care sociabilul și întreprinzătorul sucevițean le-a angajat, a putut să-și asigure hrana zilnică, să-și sporească garderoba, să închirieze o cameră mobilată, într-un imobil cu mai multe etaje.

Noua locuință o împărțea cu un student polonez șchiop, de vreo treizeci-treizeci si cinci de ani, ce urma cursurile Facultății de Drept de la Universitatea din Lemberg. Iraclie, din cauza multiplelor ocupații școlare și extrașcolare, venea seara târziu și pleca dis-de-dimineață, în timp ce colocatarul lui stătea toată ziua acasă și era vizitat de numeroși studenți, printre care și de unii dintre colegii săi de clasă.

Aici, ei dezbăteau diverse probleme politice și de drept.

În vara anului 1842, după terminarea cursurilor clasei a VII-a, pe când Iraclie participa la o lecție de recapitulare finală la estetică, primește o invitație de la translatorul de limbă română a guberniei, Bortnic, prin care era poftit să meargă în locul lui, pentru a conduce prin oraș pe  Mihalache Sturza.

Tânărul bucovinean s-a dus, de îndată, acasă, s-a îmbrăcat în ținută îngrijită pentru a face impresie bună și a plecat la hotelul d’Angletèrre, unde îl aștepta domnul moldav venit incognito la Lemberg.

Până la orele șaisprezece, în calitatea sa de tranzlator și ghid, Iraclie a făcut turul Lembergului cu Mihalache Sturza, arătându-i sediul guvernamental, edificiile arhitectonice mai importante, instituțiile, arsenalul, muzeele, biblioteca municipală etc. etc.

Seara, pe la orele douăzeci, l-a condus pe Vodă, într-o lojă a noului teatru al contelui Scrabek și, împreună cu un aghiotant, au asistat la prezentarea scenică a tragediei Egmont, în interpretarea lui Ludovic Loewe de la Burgteatrul din Viena.

După spectacol, pe la miezul nopții, Iraclie a ajuns acasă.

Când intră în locuința sa “totul deșert, totul gol! Cărțile, straiele, albiturile, așternutul și toate lucrurile mele mărunte și ale lui P. tot așa!

Parcă-mi secase creierii din cap și mi se făcu negru înaintea ochilor!… Mi s-a părut că se sparge lumea împrejurul meu și eu mă prăbușesc în fundul ei, când gândeam că ce voi face, ce voi începe, fiindcă și paralele strânse ca să am de drum pentru feerii, acasă și de dus ceva și la săracii mei părinți și acelea, cu tot avutul meu din cufăr, sertar și dulap, erau duse!”10.

Văzând jaful făcut, tânărul a chemat pe administratorul blocului în care locuia. Acesta i-a comunicat că:

– Aseară, domnul P. s-a încărcat și s-a dus, zicând că în trei zile se va întoarce!11.

În acel moment de revoltă și disperare își face apariția comisarul cu patru polițiști înarmați, arestându-l pe Iraclie.

Studentul cu care a locuit junele sucevițean s-a dovedit a fi contele Radzivilov, conducătorul răscoalei poloneze din Lituania, care însă, avertizat fiind, a scăpat de urmăritori cu fuga.

În schimb, Iraclie a stat închis în temnița Lembergului șase săptămâni și, aproape, în fiecare zi era supus unor lungi și severe interogatorii.

În cele din urmă, autoritățile austriece au ajuns la concluzia că elevul din clasa a VII-a liceală nu are nici o legătură cu insurgentul intrat în clandestinitate.

La ieșirea din detenție “rămăsesem numai cu straiele ce le aveam când serveam drept călăuză lui Vodă și acestea erau roase și zdrențuite de scândurile patului meu de arestDar ceea ce mă muncea mai rău era compromiterea mea înaintea întregii societăți din Lemberg, examenele netrecute și anul școlar pierdut.

Când mă gândeam la toate aceste îmi venea să pierd mintea!

Mă dusei, după aceea, pe niște străzi lăturalnice, drept la comandantul de artilerie și îi arătai dorința de-a intra, ca voluntar, în armată”11.

În cazarma regimentului de artilerie din Lemberg, Iraclie a stat câteva săptămâni, dormind în pat cu un bomac și mâncând împreună cu soldații, în așteptarea acceptului părinților ca feciorul lor minor să poată deveni cătană împărătească.

Într-o zi, întâlnindu-l doi amici și colegi de liceu l-au sfătuit să-și retragă cererea și, la toamnă, să continuie studiile medii, deoarece ei îi vor asigura meditațiile necesare pentru a se putea întreține.

Atunci, Iraclie a recurs la o stratagemă, cerând învoire pentru a merge acasă ca să-și convingă părinții să-și dea consimțământul.

Ajuns la Sucevița, după ce cu lacrimi fierbinți a sărutat pământul țării sale, suspinând își spunea în gând:

“Fie pâinea cât de rea,

Tot mai bună-n țara mea”12.

Contactul nemijlocit cu societatea în care se pregătea să intre, a fost cel de al doilea dascăl al tânărului bucovinean ce l-a format ca cetățean și l-a călit în aceeași măsură ca și lupta cu existența din aventura cunoașterii organizată prin școală, încât a putut să înfrunte lipsurile, mizeriile cotidiene, neajunsurile vieții cu seninătate, voie bună ba, uneori, chiar să facă haz pe seama situațiilor precare ce le înfrunta.

Ajuns pe locurile de baștină, Iraclie, pentru a se pune la adăpost de o eventuală încorporare forțată la oaste, s-a refugiat, de îndată, după zidurile  mănăstirii Putna.

Pe când se pregătea să meargă la prins păstrăvi pe Putnișoara, cu călugărul ce-l găzduia, numai ce vine la el un sucevițean și îi zice:

“- Domnișorule, te poftește vornicul până la poartă afară, că i-a venit o scrisoare nemțească de la Rădăuți, de la stăpânire și n-are cine i-o citi!

Eram ca de mers la pescuit, desculț și numai în albituri. Mă dusei, dar numai ieșit pe poarta mănăstirii afară, deodată mă văd apucat de un flăcău tuns de o mână și de altul de altă mână; un om bătrân, al treilea, scoase din traistă un lanț și mi-l puse pe o mână și pe un picior…

– Hai, zice unul dintre cei doi flăcăi, te-am prins, prezentivule! Adică dezertorule, fugarule”13.

Cei doi tunși erau soldați în termen recrutați din Sucevița și, unul dintre ei avusese oarecari neînțelegeri cu Tănase, când era vornic și, din această cauză se răzbuna acuma prin vorbe și ghionturi, în momentul  când cel ferecat în lanțuri se poticnea de durere și oboseală.

Poposind în Poiana Secarei, nu departe de Sucevița, “se repezi tunsul de pe butuc la mine și mă izbi cu pumnul în față, de sări șipul din mâna mea cât colo și mă umplu de sânge.

Atunci, nu știu cum veni, nu știu ce se făcu cu mine: toți nervii mi se părură criță și eu, din cap până-n picioare, foc și pară… Apucai lanțul cu mâna dreaptă și-l smâncii cu așa putere de ieși veriga de pe cealaltă mână, dar ieși cu o bucată de carne și piele (și astăzi e semnul de la încheietura mâinii mele) și cu veriga, drept îmblăciu, tocai pe brutalul în cap, de se prăvăli pe spate peste butuc și prăvălindu-se, strigă:

– Voilio, m-a ucis!

Mă repezii apoi la celălalt tuns, el, deodată, stete ca îndârjit, însă văzând furia și mâna ridicată cu veriga de lanț, gata să-l toc și pe el, stânga-mprejur și fuga în pădure; cel mai bătrân după el…

Ce mai făcui nu știu; destul că la o anume vreme după aceea, mai venindu-mi în fire, mă văzui singur într-o poiană ce se chema Poiana Meselor, aproape de Sucevița.

În lumina lunii mă uitai la mine, rememora scriitorul, mă văzui plin de sânge pe dinainte și pe piciorul stâng, lîngă care atârna mâna-mi rănită.

Mâna dreaptă îmi era așa de încleștată pe lanț, că nu o puteam desface. O desfăcui cu greu și luai în ea pe cea rănită, care, de mult sânge curs din ea, era amorțită. Dădui pielea cu carnea la loc și strângând-o și țiind-o așa, lăsai lanțul să se târâie după mine.

Slăbit de tot, ajunsei, pe la zori, la părinți”14.

Sosit acasă, după o absență de mai mulți ani, Iraclie i-a speriat pe ai săi cu apariția sa inopinată și stranie.

În urma explicațiilor date de fugar, Tănase, a tocmit o căruță din sat și, așa cum se afla, și-a dus feciorul la Solca ca să-l vadă administratorul imperial al ținutului.

Coch, văzându-l în ce hal se afla și aflând cauza, a sărit ca mușcat de șarpe și a dispus ca vinovații să fie imediat pedepsiți.

Vornicul de Sucevița a fost dat afară din demnitatea sa oficială și arestat, împreună cu cele două catane, iar tunsul care l-a agresat pe Iraclie și i-a vândut hainele ce le luase de la mănăstire, a primit, în plus și pedeapsa de patru ori la stroi.

Tânărul maltratat a fost luat de administratorul austriac și, după ce a fost ospătat și îmbrăcat cu haine de ale sale, l-a trimis, cu o căruță, însoțit de  adjunctul său, la Suceava.

Aci, comisia de încorporare l-a amânat pentru șase săptămâni, spre a vedea ce se va alege cu mâna rănită.

4

Paul Leu

 

N O T E

  1. Scrierile lui Iraclie Porumbescu…, ibidem, p. 5.
  2. Iraclie Porumbescu, Amintiri, Ediție îngrijită, prefață, note și glosar de Nicolae  Oprea,  Editura  Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 86-87.
  3. Ibidem, p. 83.
  4. Ibidem, p. 89.
  5. Scrierile lui Iraclie Porumbescu, ibidem, p. 6.
  6. Ibidem, p. 138.
  7. Ibidem, p. 101.
  8. Iraclie Porumbescu, vol. cit., p. 80.
  9. Ibidem.

10.Ibidem, p. 107-108

11.Ibidem, p. 112-113.

12.Ibidem, p. 113.

13.Ibidem, p. 114.

14.Ibidem, p. 118.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s