Muzica – obiect transdisciplinar (III)

Standard

 

Doctrina Transdisciplinarităţii se întemeiază pe următoarele postulate:

  1. Existenţa în Natură şi în Cunoaştere a diferite Niveluri de Realitate;
  2. Trecerea de la un Nivel de Realitate la altul se produce prin ruptură, aplicându-se logica Terţului inclus. Ca model al acestei teorii este expusă dihotomia dintre fizica clasică şi cea cuantică, unde legile fundamentale ale unui domeniu nu se mai aplică în celălalt.
  3. Fiecare Nivel este ceea ce este deoarece toate există în acelaşi timp.

Între două Niveluri de Realitate se afirmă o „zonă de non-rezistenţă” care asigură trecerea informaţiei de la un nivel la altul şi care apare ca loc de inserţie a Sacrului în abordarea Realului. Între Realitate şi Real se stabileşte o distincţie fundamentală, Realitatea fiind obiect al cunoaşterii şi abordabilă conform metodei ştiinţifice, în timp ce Realul, pus între paranteze, ca [Tot Ce Există] rămâne prin definiţie ascuns cunoaşterii de tip ştiinţific. Ar fi, în esenţă, vorba despre fondul existenţial a tot ce apare într-un fel sau altul Conştiinţei. Fizicianul David Bohm consideră chestiunea a fi o formă de înţelegere mereu schimbătoare ce poate indica o realitate  implicită ce nu este descriptibilă ori specificabilă în totalitatea sa. Autorul susţine în continuare că „Nemăsurabilul este ceea ce nu poate fi descris, înţeles sau numit prin orice formă de Raţiune.” Acad. Basarab Nicolescu, referindu-se la inserţia Sacrului în procesul abordării Realităţii, îl defineşte ca „raţional şi neraţionalizabil”. Autorul introduce noţiuni ca: „terţul ascuns” (alogic), „terţul inclus” (logic), „terţul tainic inclus”… Se pune problema Nivelurilor de Raţiune corespunzătoare Nivelurilor de Realitate şi a formalizării diferitelor sisteme logice care să ateste rigoarea unei cercetări ştiinţifice corecte. Doctrina Transdisciplinarităţii instituie o relaţie biunivocă între Obiectul şi Subiectul transdisciplinar, şi încă multe alte teme privesc dezvoltarea actuală a acestei metode epistemologice pe care le-am menţionat în primele noastre întâlniri. Fiecare Nivel de Realitate corespunde unor grupuri de relaţii care definesc regiuni diferite ale acestuia. Totul este o mişcare nesfârşită şi indivizibilă iar fiecare „lucru” reprezintă un aspect invariant al acestei mişcări. Adevărul şi falsitatea, relevanţa sau irelevanţa sunt un act de percepţie al unei ordini foarte înalte („un adevăr în funcţiune”, conform lui David Bohm).

Limbajul este o formă particulară de Ordine  (conform aceluiaşi autor). O ordine de sunete, cuvinte, structuri de cuvinte, nuanţe ale exprimării şi ale gesticulaţiei etc. care susţin „curgerea fără restricţii a sensului” (pe care în cazul muzicii urmează sa-1 desluşim), Mai departe autorul menţionează că „evaluarea relevanţei este o sită în sensul în care implică o percepţie creatoare care ar urma să se dezvolte printr-o îndemânare de tip artizanal”. Cercetarea teoretică emite ipoteze, şi anume aserţiuni privind funcţionarea unor anumite domenii ale Realităţii, verificabile experimental conform gradelor de adevăr sau fals. Teoriile privesc Lumea ca pe un întreg indivizibil, un flux universal de procese şi evenimente; sunt puncte de vedere care nu sunt nici adevărate şi nici false, ci clare în anumite domenii şi neclare când sunt extinse dincolo de acestea. Teoriile nu se echivalează cu ipotezele. Ele nu sunt descrieri ale Realităţii, ci forme de înţelegere mereu schimbătoare ce pot indica o Realitate implicită imposibil de a fi specificată în totalitatea ei. S-ar putea eventual stabili o similitudine intre Nemăsurabilul, astfel definit şi imposibil de a fi descris prin orice formă de Raţiune, şi tradiţiile iniţiatice care îl consideră un „voal” care acoperă adevăratele Realităţi ce nu pot fi percepute prin simţuri şi despre care nu se poate spune şi gândi nimic (VID). În ce priveşte înţelegerea originală şi creativă din câmpul de măsură, este vorba despre o acţiune a Nemăsurabilului, altfel zis, a cauzei formative a tot ceea ce se întâmplă în Câmpul Măsurii prin simţuri şi prin minte. Mişcarea este considerată o noţiune primară iar lucrurile aparent statice „de sine stătătoare” sunt invarianțe ale mişcării continue. Ceea ce este, este procesul de devenire în el însuși (conform lui Ştefan Lupaşcu, un rezultat al echilibrului dintre contrarii, permanent fluctuant) iar toate entităţile precum obiectele, evenimentele, condiţiile, structurile etc. sunt forme abstrase din acest proces. David Bohm menţionează că ordinea explicită poate fi considerată ca un caz particular distinct al unei mulţimi mai generale de ordini implicite din care poate fi derivată. Observăm directa relevanţă a acestor consideraţii în ce priveşte studiul fenomenului muzical. „Lectura” acestuia primeşte noi şi interesante puncte de reper în desluşirea prezenţei sale în ordinea de fapte care îi susţin misterul.

Tranziţia de la un Nivel de Realitate la altul nu este logică, ci existenţială şi alogică, conform lui Basarab Nicolescu. Realitatea este în egală măsură o experienţă microfizică şi psihologică, între cele două stabilindu-se o relaţie de izomorfie. Ştiinţa, în aspectele sale cele mai originare, își asumă o calitate a comunicării poetice proprie unei percepţii creative a unor noi ordini. În acest sens intenţionăm a dezvolta analiza noastră privind fenomenul muzical şi anume în sensul surprinderii în desfăşurarea globală a acestuia a unei diversităţi de raporturi şi relaţii între elementele constituente. Acestea, urmând a fi descoperite şi urmărite în funcţionarea întregului proces. Cauzalitatea este doar unul dintre aceste relaţii şi raporturi. Fenomenul muzical este constituit din serii de momente şi percepţia întregului se face pas cu pas.

Analiza muzicală se aplica inevitabil la studiul textului muzical, notat sau nu intr-o semiografie sau alta. În stadiul oral al acestei practici analiza se aplică asupra documentului sonor. După cum am menţionat anterior, partitura muzicală este elementul cel mai la îndemâna acestui demers analitic. Intenţionăm in primă fază să urmărim etapele acestui mod de abordare a operei muzicale şi să-1 reconsiderăm prin prisma metodei transdisciplinarităţii. Este vorba despre abordarea unui fenomen complex care nu se limitează la textul finit. Ordinile înfăşurate care acţionează energetic în desfăşurarea procesului de formare în acelaşi timp şi care sunt percepute global în actul comunicării muzicale necesită o analiză mult mai fină şi mai complexă. Este de datoria noastră a ne îmbogăţi corpusul de criterii în mod creativ, când ne referim la ce reprezintă şi cum domeniul muzicii. Observăm că terenul ni se prezintă totalmente deschis, dar o nouă abordare, să-i zicem neconvenţională a acestuia va trebui sa dea seama de câteva rigori importante spre a nu deveni, aşa cum se prezintă de obicei lucrurile, o altă „beletristica de idei”. Ar fi vorba despre texte care transcend poetica oricărui demers teoretic şi care, datorită „plasticităţii” metodei transdisciplinare (vezi Basarab Nicolescu) pot deveni un factor în plus de ordine explicită în ce priveşte studierea riguroasa a acestui fenomen, asigurându-i coerenţa ideatică internă. Se poate face proză despre orice, dar o metodă riguroasă de desluşire a energiilor interne (universale) care acţionează în formarea şi comunicarea acestui fenomen va trebui sa se supună unor rigori suplimentare Imaginarului (indefinita deschidere).

Teme precum text şi lectură, probleme de structură, structurare, talent, abilitate şi creativitate, energie formativă, evaluare critică, gest, complexitate, încărcătură semnificativă, „actualizare-potenţializare-starea T” (St. Lupascu), echilibru al contrariilor, mentalitate şi back-ground (cultural), surse şi grade de ocultare a acestora, creativitate şi producere de singularităţi şi evenimente rare, auto-consistenţa, holograma şi scrierea întregului etc. se pot enumera printre multe altele, evident. Observăm încă de la această primă enumerare diversitatea şi complexitatea criteriilor pe care o analiză de tip transdisciplinar ar trebui sa o aibă în vedere. Lumea Imaginarului, care ar putea fi de drept considerată cea a

Transdisciplinarităţii (şi nu numai, de sigur) şi măsura în care demersul nostru se plasează în această ordine de lucruri s-ar putea referi la un dat cheie implicat în acest proces şi anume meditaţia nemijlocită asupra operei muzicale, altfel zis, practica directă a formării şi redării ei. Este ceea ce am afirmat mai înainte privitor la Limbaj, ca o formă particulară de Ordine. Această practică directă şi nemijlocită a domeniului muzical se constituie într-o grilă existenţială în ce priveşte relevanţa sau irelevanţa unui demers analitic sau altul, un filtru, să-i zicem ontologic, de problematică.

Unul dintre demersurile fundamentale ale aplicaţiei metodei transdisciplinare în lectura domeniului muzical este cel de a defini corect tăieturile dintre Nivelurile de Realitate care reprezintă domeniul. Observăm că problema muzicii se extinde indefinit pe multiple planuri iar fiecare Nivel de Realitate va trebui să se afirme în propriul sau sistem de legi şi relaţii între elementele constituente. Va trebui iniţial să definim un set de tipuri de relaţii ce se pot afirma la un anume Nivel sau altul şi modul de funcţionare al parametrilor puşi în discuţie. Problema în sine necesită un studiu special. De primă importanţă ne apare asigurarea disjuncţiei corecte între Nivelurile de organizare (structurare) şi Nivelurile de Realitate legate de funcţionarea domeniului muzical. Conform lui Basarab Nicolescu există o diferență de fond între un sistem de legi şi relaţii (între parametri) acţionând în cadrul aceluiaşi Nivel de Realitate şi modul de structurare oricât de complex al acestora, şi conexiunile ce se stabilesc între două Niveluri de Realitate privind validitatea legilor dintr-un Nivel în celalalt. Unde şi cum se produce ruptura (alogică, existenţială) între Niveluri şi cum ne plasăm ca actanţi în crearea acelui Timp şi Spaţiu muzical în desfăşurare? În ce măsură serii de evenimente apar în comunicarea muzicală în relaţii de cauzalitate, de contiguitate sau aleatoriu (întâmplător)? – ca să dăm doar câteva exemple. Cărei forme de Raţiune ne supunem spre a înţelege Mişcarea Universală, acel Tot al Plenitudinii Lumii şi al Ordinei ei? Evident, „aventurilor” Terţului – conform metodei Transdisciplinarităţii. Ar fi poate o chestiune esenţială de care ar trebui să se ocupe muzicologia şi, mai ales, pregătirea artistică a actanţilor în domeniu. Adâncirea culturală a actului comunicării muzicale, vizând resorturile interne decisive ale funcţionării acestei practici artistice va fi incontestabil în măsură să deschidă zone poate nebănuite (încă) ale sensului inclus în gestul comunicării muzicale şi să pună în fapt o problemă de fond privind o civilizaţie de tip aural despre care am mai pomenit în varii contexte privind Cântarea. În mod evident, filosofia lupasciană ne poate furniza câteva direcţii importante de abordare privind integrarea contrariilor, antagonismul contradictoriu, echilibrul riguros între polii contradicţiei, dintre actualizare şi potenţare, între eterogenizare şi omogenizare care, în concepţia autorului, reprezintă „principiul formator al oricărei sistematizări”. Problema priveşte atât aspectul formativ al operei muzicale cât şi cel performativ (interpretativ). Adică, configurarea iluziei (obiectul comunicării artistice). La SACEM am găsit odată un afiş pe care scria: „Să-i ajutăm să trăiască pe cei ce ne ajută să visăm”. Un vis lucid, aş zice, precum în practicile yoga…

Determinismul în timp nu este singura formă de raportare sau raţiune, după cum am arătat. Pot fi relevante şi alte ordini spre a forma legi. David Bohm menţionează: „întreaga ordine implicită este prezentă în orice moment; legea structurii leagă aspecte cu diferite grade de explicitare şi nu este determinată de timp (…). În hologramă şi în experimentele de tip cuantic nu există nici o cale de a reduce ordinea implicită la un tip mai fin de ordine explicită”. Am discutat mai pe larg aceasta problemă în întâlnirile anterioare. Remarcăm întrucât cele menţionate pot deveni un model de analiză a fenomenului muzical. Trebuie pusă corect problema, aş zice, de ordin existenţial, a formării, structurării şi comunicării fenomenului muzical aşa cum se petrece conform relaţiei dintre Obiectul şi Subiectul Transdisciplinar şi cum se poate avea un acces global, bine definit, în lumea acestei arte. A raţiona este o percepţie prin intermediul minții. Practica directă a domeniului muzical se constituie ca un filtru de competenţă în orientarea analizei. Studiem o Realitate aptă a fi supusă cercetării raţionale  iar zonele de non-rezistenţă de inserţie a Sacrului vor fi tratate în alte capitole ale cercetării întreprinse. Oricum, dacă am lua într-o primă instanţă decizia de a stabili în discursul muzical două Niveluri de Realitate va trebui să ne referim la dihotomia dintre textul muzical şi gestul performativ. Domeniul muzical se constituie concomitent pe ambele Niveluri de Realitate în curgere neîntreruptă. Cum? Rămâne de văzut. Ca şi in cazul altor prezumptive Niveluri de Realitate. Am putea afirma că. domeniul Muzicii poate fi gândit ca o oglindă fidelă a Universului, de unde poate şi o anume insistenţă în a repune în discuţie ipoteza Civilizaţiei de tip Aural. Adâncimile sondării aurale a Universului, interior şi exterior – spre a adopta clişee în uz – sunt departe de a fi explorate şi, mai ales, conform unor metodologii adecvate. Se poate presupune (conform lui David Bohm) ca înăuntrul tuturor mulţimilor de Ordine implicită se află o totalitate de forme cu un tip aproximativ de recurenţă, stabilitate şi repetabilitate. Acestea sunt cele care apar mai mult sau mai puţin simţurilor şi aceasta se produce când aducem Conştiinţa în universul nostru de discurs şi arătăm că materia şi conştiinţa pot sa aibă în comun această ordine explicită.  Basarab Nicolescu demonstrează prin instituirea Obiectului şi Subiectului transdisciplinar modul în care această relaţie izomorfică are loc. Sunt direcţii esenţiale de urmărit în cercetarea noastră. Odată stabilite corect tăieturile dintre Nivelurile de Realitate în care fiinţează muzica şi care în desfăşurarea fenomenului acţionează concomitent, va fi interesant a stabili o ordine şi o ierarhie (non-ierarhică!) a producerii operei muzicale prin curgerea neîntreruptă, desfăşurată a acestor entităţi în vederea configurării spaţiului şi timpului muzical. A-i conferi sensul.

Toate la un loc, în perspectivă.

***

***

 

În continuare aș dori să vă propun spre audiere lucrarea mea Studii Transcendentale prezentată mai recent în concert de Ansamblul Profil dirijat de Tiberiu Soare.

Lucrarea ar putea fi considerată o meditație asupra unor teme tradiționale din cultura spirituală a Orientului și a Occidentului. Orice subiect poate fi comentat în mod deschis, să-i zicem, laic. Ceea ce contează este cum și în ce măsură o anume iluzie a Infinitului poate căpăta glas. Kierkegaard parcurge căile cele mai crunte ale disperării dându-și seama întrucât cuvintele sale și pasiunea pe care o întruchipau nu treceau dincolo de starea de religiozitate. Iar Nae Ionescu descoperea odată cu parcurgerea întregii filosofii germane unde aceasta se încheie și se rezolvă în mistică: adică o altă zonă (Nivel) de Conștiință.

Voi cita mai întâi o bibliografie selectivă care a stat la baza Studiilor Transcendentale. Ea cuprinde lecturi dintr-o serie de cărți și câteva partituri muzicale:

Basarab Nicolescu – Noi, particula și lumea

David Bohm – Plenitudinea lumii și ordinea ei

Johan Huizinga – Homo Ludens

Fridjof Capra – Taofizica

Sogyal Rinpoche – Cartea tibetană a vieții și a morții

Dalai Lama – Universul într-un singur atom

Arthur Zagone – Noua fizică și cosmologie

Krishnamurti-Bohm – Sfârșitul Timpului

Mario Livio – Este Dumnezeu matematician?

Daniel C. Levitin – Creierul nostru muzical

Pere I. D. Petrescu – Études de paleographie musicale byzantine

*

Gabriel Faure – Recviem

Nicolae Brânduș – 7 Psalmi pe versuri de Arghezi

Oratoriu pe texte din Evanghelia lui Toma

Prima parte a Studiilor Transcendentale se intitulează VID. Face aluzie la ceea ce în fizică se definește ca „vid cuantic”, încărcat de energie și în perpetuă mișcare. Este vorba despre acel substrat al Realității, primatul existențial al oricărei întruchipări. Doctrina Transciplinarității stabilește, conform celor discutate, o distincție clară dintre Realitate și Nivelurile ei, și [REAL] care rămâne total ascuns și impermeabil unei abordări mentale (de tip științific, de ex.). Fluxul muzical parcurge într-o unică direcție întreaga Realitate înfășurată, în care toate energiile ce o compun trec, se afirmă și sunt percepute global. Am putea afirma că o partitură muzicală, un tipic exemplu de „aducere a Realității în universul nostru de discurs” reprezintă la scară redusa un Univers în prefigurare zonală. O sursă de Infinit în perpetuă reiterare creativă.

Tradiția consideră că  esențele din care este clădit Universul sunt foc, aer, apă și pământ. În muzica occidentală întâlnim întruchipări sonore ale acestor entități, în opere de înaltă valoare artistică. M-am referit în elaborarea primei părți și în cea de a treia, intitulată BARDO, la unele din aceste „modele culturale” pe care le-am recompus conform principiilor componistice aplicate în întreaga lucrare. Am urmărit o îngemănare a acestor surse ideatice precum: Jocuri de apă de Liszt și Ravel, Dansul Focului de Manuel de Falla și Baba Jaga de Mussorgski, Păsările lui Messiaen și ritmuri „telurice” la instrumentele de percuție și coarde în efecte de tip percutant. Toate prezente în configurații diferite în desfășurarea acțiunii. Efectul general este cel al unor fluxuri interne care se manifestă într-o perpetuă, imprevizibilă succesiune care exclude orice tip  de conexiune previzibilă între evenimente. Un model cuantic de Realitate „făcut sensibil” după expresia lui Ion Barbu. Oare creația umană nu este o continuare a Lucrării Divine, ne întrebăm? O plasare existențială în Destinul cosmic? Anumite doctrine mistice susțin acest lucru și m-aș referi cu precădere la scrierile lui N. Berdiaev, un mare gânditor rus, privind  Sensul creației.

Prima parte, VID, se rezolvă fără pauză în cea de a doua, LITANII. Aceasta este construită pe o colecție de cântări bizantine din cartea Pr. I. D. Petrescu. Mersul lent, hieratic al Cântărilor enunțat de instrumentele de suflat este acompaniat în acorduri diafane la corzi care precizează zona tono-modală în care se desfășoară discursul muzical. Mai apar pe această primă secvență și scurte fragmente acordice la pian care întretaie mersul Cântărilor.

În continuare apare o intervenție bruscă a percuției care urmează să enunțe în alfabet Morse o serie de mantre. Textul tradus în alfabet fonetic este următorul:

[OM MANI PADME HUM]

Intervenția baritonului solo care urmează va fi ambiată de enunțul mantrelor de către percuție, cărora li se adaugă în ison contrabasul solo. Textul cântat, atribuit lui Buddha, este următorul:

Astfel să cunoști toate lucrurile

                       Ca pe un ecou din muzică, sunete și plânsete

                       Deși în acel ecou

                       Nu este nicio melodie

Linia vocală urmărește sensul ne(anti)melodic al cântării vocale.

Partea următoare, BARDO, sugerează, precum în Tradiția tibetană, trecerea sufletului prin tribulațiile care despart viața pământeană de moarte și reincarnare și anume etapele acestei treceri în care toate entitățile bune și malefice realizează un dans infernal. Sogyal Rimpoche notează în cartea sus menționată:

….„auzi sunete puternice produse de cele patru elemente ale pământului, apei, focului și vântului. E sunetul unei avalanșe ce se prăbușește necontenit în spatele tău, sunetul unui râu tumultuos, sunetul unei enorme mase de flăcări asemenea unui vulcan și sunetul unei furtuni năprasnice”…

În aceasta parte, cea mai dinamică a lucrării, se remarca rolul pianului care este tratat solistic și care intervine cu citate muzicale mai ales „aquatice” (Jeux d’eaux). Percuția se manifestă „teluric” împreună cu corzile în efecte percutante, accentuate ritmic și suflătorii împreună cu eolifono (mânuit de solistul vocal) subliniază zonele „aer” cu fragmente de „oiseaux” – vezi Messiaen,  –  toate la un loc într-o dispunere complexă în derulare. Această parte se încheie brusc pe începutul celei următoare, LUMINA, care introduce pe lungi zone de tăcere o altă mantră la instrumentele de percuție.

Această parte apare ca o zonă de meditație asupra Luminii care apare odată cu trecerea sufletului prin Bardo și se compune din lungi melodii expuse fie de instrumentele de suflat solo sau în relații heterofonice folosindu-se o scriitură proporțională sau poliritmică. Instrumentele cu claviatură și metalofoanele (glockenspiei și vibrafon) apar în context cu scurte intervenții acordice de tip coloristic. Muzica induce o stare de liniște, de netulburată meditație unde se remarcă o intervenție de lungime infinită a viorii solo, care se continuă cu un fascicol de alte melodii asemenea la flautul piccolo, la alți suflători și la instrumente de coarde. Ca atare, se pregătește ultima parte a lucrării, DEVOTIO.

Aceasta este o rugăciune a Sf. Francisc care conține următoarele versete:

Fă-mă, Doamne, unealta păcii Tale

Acolo unde este ură lasă-mă să semăn iubire

Unde este ofensa, iertare

Unde este îndoială, încredere

Unde este disperare, speranță

Unde este întuneric, lumină

Unde este tristețe, bucurie.

O, Stăpâne Divin, fă-mă să caut

Mai mult să consolez decât să fiu consolat

Mai mult să înțeleg decât să fiu înțeles

Mai mult să iubesc decât să fiu iubit

Căci prin dăruire primim

Prin iertare suntem iertați

Și prin moarte ne naștem la viața veșnică.

Vocea este acompaniată discret de o formație de coarde și pian inițial, iar fiecare vers se cântă într-o anumită zonă centrată pe un sunet fundamental, contextul fiind explicit organizat pe rezonanțe naturale (muzică spectrală).

Începând cu cel de al optulea vers se infiltrează în pânza armonică a corzilor, treptat, instrumente de suflat, mai întâi în notație proporțională, ulterior în lungi pedale armonice împreună cu corzile.

Lucrarea se încheie în doua etape: cea dintâi, o succesiune acordică enunțată de suflători pe armonii tono-modale și următoarea, în final , pe un scurt motiv în flajeolete intonat de vioara solo și repetat ad libitum de n ori.

Ca atare, lucrarea stabilește un periplu spiritual cu semnătură de autor evidențiind – ca și în nenumărate alte mesaje poetice – aceeași disperare a Conștiinței care bate la poarta Infinitului în așteptarea Revelației: dincolo de literatură, în VID (sau poate, cine știe, în Muzică….).

Nicolae Brânduș

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s