Arhivele lunare: Martie 2016

Numărul 93, 10 Martie 2016

Standard

Dumitru UngureanuEditorial

Ioana Hrior: Gala de Operetă „Ion Dacian”

Diana Săsărman: Virtuozitate și excelență

Diana Săsărman: Clasicismul vienez la Cluj-Napoca

Florin Răducanu: Jazzul, Turcia și muzica universal

Irina Nițu: Omagiu Columnei infinite – Constantin Brâncuși 140

Maia Ciobanu: Manifest elitist 2015

Mircea Valeriu Diaconescu: Seară de romanțe și lieduri românești

Noi apariții discografice

Noi apariții editoriale

Paul Leu: Încă însurat nu fusesem

Sergiu Spiridon: Gabriel Bebeşelea, The Conductor

Simona Nicoletta Jidveanu: Ordine și creație

Sorina Dan: Pe note mai… ușoare

Veronica Anghelescu: Imagine și sens

Veronica Anghelescu: Muzica sacră a Danemarcei

Concertul Ansamblului ARCHAEUS – Marți, 15 martie 2016

Simpozion de muzicologie la Universitatea Națională de Muzică din București

Bucharest International Jazz Competition

Music! Seară de romanțe și lieduri

Music! Joseph Haydn: Die Schöpfung – Simona Nicoletta Jidveanu, soprană

Music! Pascal Bentoiu: Eminesciana III, op. 23 (1976)

Music! Pascal Bentoiu: Simfonia I, op. 16 (1965)

Music! Pascal Bentoiu: Simfonia II, op. 120 (1974)

Music! Pascal Bentoiu: Simfonia III, op. 22 (1976)

Music! Pascal Bentoiu: Simfonia IV, op. 25 (1978)

Music! Pascal Bentoiu: Simfonia V,op. 26 (1979)

Music! Pascal Bentoiu: Simfonia VI, op. 28 (1985)

Music! Pascal Bentoiu: Simfonia VII, op. 29 (1986)

Music! Pascal Bentoiu: Simfonia VIII, op. 30 (1987)

 

Imaginea numărului: Dumitru Ungureanu

Dumitru Ungureanu

 

Editorial

Standard

Anul 2016 a debutat cu numeroase evenimente, unele frumoase, altele triste, asupra cărora suntem datori să ne oprim și să medităm, fie și numai pentru câteva clipe. Plecarea dintre noi a compozitorului român Pascal Bentoiu a reprezentat pentru mine (și, sunt convinsă, nu numai pentru mine) un motiv de mare mâhnire. Am pierdut nu numai un excepțional muzician, dar și un om a cărui noblețe sufletească, inteligență și generozitate sunt…rare.

Mă simt prea neînsemnată pentru a vorbi despre Pascal Bentoiu, pentru a încerca, mpcar, să realizez un portret. În schimb, pentru că am parcurs recent Imagine și sens, una dintre lucrările teoretice ale compozitorului, vă propun spre lectură și meditație un scurt fragment din acest volum.

Despre muzica contemporană și serendipity

Omul de știință, când procedează la un experiment, urmărește mai totdeauna o linie logică preventivă. El caută proprietăți ale materiei pe care le bănuiește, pe care raționamentul său i le înfățișează ca probabile. Chimistul și fizicianul construiesc o aparatură extraordinar de complicată și costisitoare pentru a verifica date pe care le presupun, pe care calculul sau logica inductivă sau pur și simplu intuiția li le-au furnizat. 

Astronomul care se deplasează în terenuri nelocuite pentru a cerceta fenomene celeste neobișnuite (eclipse, ocultații) știe prin calcul că acolo și numai acolo le va putea observa. Biologul supune ființele vii la certe experimente pentru a verifica o ipoteză asupra unui comportament.

În terminologia științifică anglo-saxonă, s-a ivit de curând curiosul termen de serendipity, făurit de la numele unui prinț din basme, Serendip, care pornise să navigheze pe mările lumii, convins că oricum va găsi ceva. Acest termen desemnează comportarea celui care adună date fără un scop anume. Ca și științele exacte, experimentul – în muzică – trebuie să aibă și elun scop, care nu poate fi simpla așteptare de a vedea „ce iese” sau „cum se comportă materialul”. Aceasta este serendipity și, ca și în cazul prințului din poveste, va duce numai fortuit la unele descoperiri. 

Adevăratul experiment în muzică trebuie să urmărească verificarea unei ipoteze, care nu poate fi  alta decât un efect psihic prezumat, un sens (oricât de neobișnuit, dar sens) întrevăzut de compozitor și pentru transmiterea căruia el pune în acțiune mijloace neuzuale. Iar dacă efectul este provocat (muzicianul, fiind primul său ascultător, își dă perfect seama) atunci experimentul  a fost reușit. Dar simpla manipulare fără scop a materialului, oricât ar fi de savantă, nu este experiment. Nici în știință, nici în artă. Omul de știință, ca și artistul, își pot oferi plăcerea să caute (eventual să se joace cu materialul) oricât – dar dacă primul nu își permite să iasă în public decât după ce are niște rezultate, fie și parțiale, artistul ar trebui să aibă decența de a face la fel. 

(Pascal Bentoiu, Imagine și sens, Editura Muzicală, București, 1973)

Ne îndreptăm gândurile spre Maestrul Pascal Bentoiu, cu dragoste și recunoștință.

Odihnă veșnică!

Veronica Anghelescu

Gala de Operetă „Ion Dacian”

Standard

1

În seara zilei de 4 februarie 2016, Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian”, care anul acesta a împlinit 25 de ani de existență, în parteneriat cu Muzeul Național Cotroceni, a organizat un concert-spectacol desfășurat într-un cadru intim și cochet în Sala Cerchez a Muzeului.

Soliștii, Corul și Orchestra Teatrului de Operetă și Musical „Ion Dacian”, sub bagheta dirijorului Lucian Vlădescu, înconjurați de melomanii prezenți în număr impresionant, au susținut un concert care a reunit cele două dimensiuni artistice consacrate: opereta și musicalul. Repertoriul, alcătuit din pagini celebre ale unor cunoscuți compozitori români de gen, incluzând arii din cele mai renumite operete, a debutat în cantabilele sonorități dendriniene cu Uvertura la opereta „Lăsați-mă să cânt”. Orchestra a reușit prin suplețe, sonorități calde dar precise și profesionalism, să evidențieze povestea acestui opus – momentul culminant din viața compozitorului Ciprian Porumbescu care s-a luptat pentru fondarea unei culturi muzicale naționale. Aceleași atribute le-am regăsit mai apoi, în aria și duetul aceleiași operete, respectiv aria „Tu…” interpretată de Doina Scripcaru și duetul „Te iubesc” sub interpretarea sopranei Eugenia Ilinca (rolul Berthei) și a tenorului Anton Zidaru (interpretându-l pe Ciprian).

Un alt moment special al operetei lui Dendrino, construit pe baza unei melodii nobile și cuceritoare ce pune în valoare limbajul muzical izvorât din folclorul românesc, a fost evidențiat în interpretarea duetului „Nu-i bai” de către Gabriela Daha (Suzana) și Valentino Tiron (Nastasi). Din opereta compozitorului Florin Comișel – „Răspântia”, ariile impresionante, cu un caracter istoric puternic, respectiv – „Îți doresc mult noroc” (solistă Daniela Vlădescu) și „La răspântie de drumuri” (interpretată impecabil de Ștefan Popov), cât și duetul „N-ar fi rău dac-ar fi bine” (soliști Raluca Ciocă și Ștefan Popov, moment în care arta cântului s-a îmbinat cu jocul actoricesc), au încântat publicul prezent. Mai presus de o interpretare calitativă, clară, în care este respectată partitura, se află – lucru care s-a observat pe tot parcursul concertului – entuziasmul cu care acești muzicieni cântă fiecare sunet, fiecare frază. Energia pe care o transmit este contaminantă. La punerea în valoare a acestor virtuți a avut o contribuție majoră dirijorul Lucian Vlădescu, energic, clar, sugestiv în gesturi, în mod evident extrem de pasionat de repertoriul creației românești de operetă.

În sfera Musicalului, „Lecția de canto” din opusul „Examene, examene” al renumitului muzician și compozitor Marius Țeicu, prezent în sală, a fost pusă în valoare prin interpretarea deosebită a sopranei Gladiola Nițulescu-Lamatic și a muzicienilor Operetei Ion Dacian. Momentul cu doză maximă de umor al serii a fost reprezentat de aria „Avocat ca mine” din același musical, în interpretarea spectaculoasă în rolul unui avocat cu “statut” ironic, dar comic prin situație, a solistului Emil Spătaru. În ritm de tango, sub deviza: „când n-ai nimic în buzunar ești mai bogat pentru că poți visa, replică din duetul „Un nebun a spus o vorbă” al operetei „Soarele Londrei” de Florin Comișel, soliștii și orchestra parcă respirau frumosul… frumosul dat de sunete. Nu a fost un moment de entertainment, ci o reflecție asupra bogăției de sensuri pe care ne-o dă muzica. Nuanțele cu valențe estetice în sfera umorului, în spiritul Greciei Antice, și-au făcut simțită prezența în duetul „Calypso”, din opereta „Lysistrata” de Gherase Dendrino. În rolurile potrivit asumate de soliștii Operetei, soprana Mediana Vlad și baritonul Cătălin Petrescu, vocația de muzician și-a dat mâna cu cea de actor. Nu în ultimul rând, cu o sonoritate caldă, susținută muzical și datorată unei dicții rafinate, Corul Operetei și-a făcut simțită prezența, interpretând scena de dans și cor din opereta „Leonard” de Florin Comișel.

Finalul concertului s-a armonizat cu sprinteneala grațioasă și elemente din folclorul tradițional românesc prezente în opusul „Ana Lugojana” de Filaret Barbu, în interpretarea solistului Daniel Madia și a Corului Teatrului de Operetă și Musical Ion Dacian, în care cel din urmă, transfigurat, a sunat efectiv ca un taraf bine acordat și omogen.

Așa cum marele compozitor George Enescu afirma: „publicul nostru se simte atras spre soliști. Solistica atrage prin caracterul ei de sportivitate, publicul urmărește cu emoție pasajele de virtuozitate și de acrobație tehnică”, și publicul participant la acest concert-gală a fost încântat, surprins, grație muzicii și artiștilor. Nu în ultimul rând, aș vrea să subliniez faptul că publicul român este unul admirabil, cunoscător și deosebit de muzical. În cadrul acestei gale, Muzicienii-actori, obișnuiți cu acest dublu statut în spectacolele de la operetă, în care sunt înconjurați de decor și lumini, s-au transpus în cu totul și cu totul alt rol: rolul interpretului-solist care, fără “recuzită”, a reușit să evidențieze și să transmită publicului frânturi de poveste din cele mai celebre operete și musicaluri românești.

Fiecare lucrare muzicală are un sens. Marea satisfacție artistică apare în momentul în care găsești cheia potrivită a acestuia. Atunci lucrarea se transformă în emoție, lăsându-ți libertatea de a pătrunde în intimitățile ei. Privilegiați în acest sens sunt muzicienii – cu rol de emițători. Ei au ocazia de a găsi cheia și de a povesti publicului – receptorii, sensul muzicii!

Ioana Hrior

Virtuozitate și excelență

Standard

Iubitorii muzicii simfonice au celebrat ieșirea din iarnă printr-un concert susținut de Filmarmonica de Stat Transilvania, vineri, 26 februarie. Repertoriul a fost alcătuit din lucrări romantice: Hector Berlioz – Uvertura Carnavalul roman, op. 9; Niccolò Paganini – Concertul pentru vioară nr. 1, op. 6; Piotr Ilici Ceaikovski – Simfonia Manfred în si minor, op. 58, dirijate de Alexander Walker. Solista serii a fost violonista Ioana Goicea.
Încă din timpul primei piese interpretate s-a remarcat talentul și dedicarea dirijorului, în ciuda faptului că mișcările sale ar fi putut părea dezordonate pentru un necunoscător. Artistul a știut să scoată în evidență pasajele cantabile; linia oboiului a fost frumos condusă, rămânând în memoria auditoriului.
După acest debut promițător a urmat elementul consistent al spectacolului, și anume concertul pentru vioară și orchestră. Este binecunoscut faptul că lucrările lui Niccolò Paganini reprezintă un etalon în ceea ce privește dificultatea în general și precizia modului de atac în particular. Din acest punct de vedere, solista a impresionat întreaga sală, captând atenția publicului indiferent de nivelul de pregătire.
Cu toate acestea, în prima parte a concertului s-a grăbit, neacordând suficientă atenție dirijorului. Din cauza aceasta, au fost câteva momente asincronice, cu precădere pe cadențele de final de frază, la care orchestra ajungea după solistă.
În cea de a doua parte, situația s-a îmbunătășit considerabil, tandemul rezultat fiind dictat de partitură. Preluarea temei de către orchestră a decurs cum nu se putea mai firesc. Din nefericire, prima intrare a trompetei a fost nesigură, fapt ce s-a făcut simțit și în rândul publicului.
La final, spectatorii s-au ridicat în picioare pentru a-și exprima aprecierea față de solistă, dirijori și restul artiștilor. Cea dintâi a ieșit de mai multe ori la aplauze, i-au fost înmânate flori, după care a susținut un bis. Momentul a fost pe placul publicului, urmând o nouă serie de aplauze.
După o scurtă pauză, orchestra și dirijorul au revenit pe scenă pentru a interpreta Simfonia Manfred, utlima lucrare a serii. Aceasta a încununat glorios întreaga prestație a instrumentiștilor. La final, în vreme ce publicul aplauda fervent, dirijorul a închis partitura simfoniei, ridicând-o deasupra capului spre public. Gestul său de o înduioșătoare modestie a avut darul de a-i încânta pe oameni și mai mult. Nu doar Paganini ar fi fost mândru de concert, ci și Ceaikovski.

Diana Săsărman

Clasicismul vienez la Cluj-Napoca

Standard

În cea de a doua jumătate a lunii februarie, Filarmonica de Stat Transilvania și-a delectat publicul cu una dintre cele impresionante lucrări ale repertoriului vocal-simfonic. Sub bagheta dirijorului Jan Stulen, corul și orchestra filarmonicii au interpretat Simfonia a IX-a în re minor, op. 125 de Ludwig van Beethoven. Concertul i-a avut soliști pe Paula Iancic (soprană), Orsolya Veress (mezzosoprană), Cristian Mogoșan (tenor) și Marius Boloș (bas), pentru cea de a patra parte a simfoniei.
Considerată de unii chiar cea mai mare bucată muzicală compusă vreodată, Simfonia a IX-a de Beethoven a fost prima lucrare simfonică ce a integrat vocea umană alături de orchestră. A fost finalizată în 1824, cu doar trei ani înaintea morții compozitorului. Din acest punct de vedere, ea poate fi considerată testamentul său artistic, cu atât mai impresioant cu cât Beethoven era deja complet surd în perioada respectivă.
Probabil din cauza faptului că în data de 19 s-a cântat doar Simfonia în re minor, dirijorul Jan Stulen a optat pentru un tempo mai așezat decât m-aș fi așteptat. Pe cale de consecință, unele detalii – subtilități de limbaj – au fost mai ușor sesizabile, însă în același timp alte porțiuni și-au pierdut din vigoare și măreție (în special în partea a patra).
Corul Filarmonicii, pregătit de dirijorul Cornel Groza, a însoțit minunat cvartetul de soliști, interpretând clar și articulat textul în germană, integârndu-se totodată în atmosfera generată de lucrare. Aceasta a fost cântată în stil, tensiunea și dramatismul mesajului fiind minunat redate de către artiști. Din punct de vedere textual, partea corală este scrisă pe versurile poetului Friedrich Schiller. Conținutul acestora are un impact puternic, întrucât vorbește despre prietenie, fraternitate indiferent de apartenența națională, unificarea întregii umanități într-un singur popor ceresc.
Atât corul, cât și soliștii s-au lăsat pătrunși de datoria de a fi solitori ai unei asemenea bucurii (idealul atemporal al păcii eterne). S-a remarcat de departe pregătirea lor de artiști lirici, precum și faptul că trei dintre ei activează de ceva vreme pe scena Operei Naționale din Cluj-Napoca – Cristian Mogoșan (tenor) și Marius Boloș (bas) –, respectiv pe scena Operei Maghiare din același oraș – Orsolya Veress (mezzosoprană). Soprana Paula Iancic, cea mai tânără dintre cei patru soliști, dispune de o bogată activitate concertistică – pe lângă talent –, fiind o promisiune pentru viitoarele mari scene ale țării și nu numai.
La finalul spectacolului, publicul a elogiat prestația tuturor artiștilor, aplaudând minute în șir în semn de apreciere.

Diana Săsărman

 

 

Jazzul, Turcia și muzica universală

Standard

Sâmbătă, 12 martie a.c. urmează să susținem un concert în Izmir, acum oraș port ce aparține Turciei, dar până în 1922 a fost parte din Grecia.

Concertul nostru este inclus în cadrul Izmir European Jazz Festival 2016 ajuns acum la ediția cu numărul XXIII. Proiectul pe care urmează să-l prezentăm pe scena festivalului are titlul “Jazz Balance Beetwen Traditional, Classical music & Free Jazz” și îl voi realiza în Trio, împreună cu saxofonistul Sebastian Mihai, invitată fiind Dalila Cernatescu. Așa cum reiese din titlu, se dorește crearea unui echilibru între idiomul tradițional și muzicile de tip universalist : cea “clasicăși jazzul.

Am ales această formă “da chambre” în ideea că se pretează locației deosebite în care se desfășoară festivalul. Ansamblul cultural din Izmir poartă numele celui mai important compozitor de origine turcă, Ahmed Adnan Saygun a cărui creație am admirat-o în ultima vreme. Compozitor de talie internațională, Adnan Saygun se înscrie pe linia stilistică a lui Sibelius, Bartok sau Enescu, muzici în care filonul muzicilor tradiționale a fost revalorizat, reconsiderat, metamorfozat și universalizat.

Ca de fiecare dată, doresc să țin legătura cu cititorii celei mai importante reviste de specialitate online, No14˘PlusMinus.

De această dată , la rubrica de jazz, propun câteva opusuri ale lui Ahmed Adnan Saygun, un excelent orchestrator și un creator cu har :

1. Piano Concerto No2, Op.71

2. Concerto for cello and orchestra, Op74

3. Partita

***

      În numărul din martie a.c. al revistei  am anunțat concertul pe care urma să-l susținem în cadrul “European Izmir Jazz Festival 2016”.  Concertul a avut loc pe 12 martie iar numărul revistei pe luna martie a apărut pe 10, din acest motiv, ne-am gândit că ar fi bine să facem un supliment cu detalii despre acest eveniment.

Festivalul de Jazz de la Izmir a ajuns la cea de-a 23-a ediție, organizatorii reușind să-l încludă în clubul celor mai importante festivaluri de gen din Europa, “Europe Jazz Network”. Locația în care se desfășoară evenimentul este una specială, complexul cultural “Ahmed Adnan Saygun”. Așa cum spuneam în articolul de pe 10 martie, Ahmed Adnan Saygun a fost cel mai important compozitor de origine turcă. Complexul este o operă arhitectonică deosebită în care funcționează și filarmonica din Izmir, pe care am și ascultat-o fugitiv în cadrul unei repetiții și cu care sper să reușesc să am o colaborare în viitor…

Orașul Izmir este o metropolă cu un peisaj spectaculos, marea și muntele fiind motive de contemplare perpetuă. În scurta perioadă în care am stat acolo, am observat o cu totul altă imagine a Turciei din această zonă. În general, oamenii sunt binevoitori iar  foarte multe adolescente, și nu numai, afișează o atitudine europeană sub toate aspectele. Societatea tradițională începe să fie tot mai puțin vizibilă, cetățenii metropolei fiind ireversibil pe un drum modern de tip european.

Pe lângă impactul extraordinar pe care peisajul l-a creat asupra noastră, am mai avut parte de o surpriză plăcută. Concertul nostru a fost excelent promovat, ca de altfel întreg festivalul, zeci de platforme web fiind partenere ale evenimentului, afișe, bannere și spoturi publicitare fiind expuse în întreg orașul.

În acest turneu am fost susținuți de către ICR Istambul prin domana director Nadia Tunsu și profesionista în evenimente, doamna Șeila Suliman, cea care s-a ocupat exemplar de toate aspectele derulării în condiții excelente a concertului nostru, astfel imaginea României fiind promovată la cel mai înalt nivel.

Deși am fost anunțați că biletele au fost epuizate cu câteva zile înaintea concertului, a fost o surpriză să constatăm că pe lângă faptul că publicul era numeros, era și elevat. În ciuda paternurilor despre așa zisele diferențe culturale, se pare că oamenii secolului XXI sunt mai mult preocupați de lucrurile asemănătoare – cele care apropie – și mult mai puțin de cele diferite, cele care separă…

1

Concertul nostru (subsemnatul, Dalila Cernatescu – panflute și Mihai Sebastian-saxofon) a fost însoțit de o proiecție video cu imagini propuse de către doamna Camelia Botezatu, cea care deținea copyright-ul imaginilor selectate din cărțile și materialele despre România și pe care “Editura Paidea” le deține. Astfel, România a fost promovată și în imagini în Turcia, publicul ținând să specifice și faptul că avem o țară frumoasă. Complimentele de acest tip au fost reciproce și sincere.

Ne-am bucurat că în public a fost prezent și corpul diplomatic din Izmir prin doamna consul general, Mioara Ștefan, și doamna consul Janette Constanța Carabașu și, din câte am înțeles, mai mulți români din Turcia au dorit să vină la concert, dar nu au mai găsit bilet.

Detalii despre concert există în presă :

http://www.radioromaniacultural.ro/seara_de_jazz_romanesc_la_izmir_succes_rasunator-46049

http://www.egepolitik.com/caz-klasik-ve-geleneksel-muzik-bulusmasi-festival-de-panflut-ve-piyano-gecesi/12454/

Închei aceste rânduri despre Festivalul de Jazz de la Izmir cu gândul la proiectul deosebit de important care va fi în Minsk pe 7aprilie. Acolo voi avea o colaborare cu Filarmonica din Belarus unde vor prinde viață câteva lucrări în primă audiție incluse în Poemul Simfonic de Jazz, “Jazz Ecumenica”. Invitată, alături de orchestra simfonică, va fi Dalila Cernatescu  iar dirijorul filrmonicii din Minsk va fi Alexander Anissimov. Revin cu amănunte despre acest proiect de anvergură în numărul următor al revistei : http://philharmonic.by/en/bill/details/1280.html/

 

Prof. dr. Florin Răducanu

Omagiu Columnei infinite – Constantin Brâncuși 140

Standard

Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist; şi nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin din ceva care este foarte vechi… ” – astfel își autodefinea Constantin Brâncuși stilul. Căutarea perpetuă și desăvârșirea operelor prin esențializare sunt trăsături definitorii ale artistului. Deloc unice, acestea l-au condus însă către un rezultat inedit, spre forme atipice care încântă și-l determină pe cel ce le privește să mediteze asupra sensului lor. ”Iubesc tot ceea ce se înalţă”– afirma Brâncuși. Sculpturile sale sunt mărturii ale acestei iubiri, iar găsirea celei mai potrivite forme pentru redarea ei determină unicitatea artistului.

La 140 de ani de la nașterea sa, Muzeul Național ”George Enescu” din București, în colaborare cu Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România îi dedică un concert, dovadă a impactului pe care opera sa o are în continuare asupra celorlalți artiști, a legăturii strînse dintre arte și a scopului lor comun. Membrii ansamblului devotioModerna condus de compozitoarea Carmen Cârneci au redat căutările a șase creatori români concretizate în tot atâtea piese muzicale, realități sonore individualizate: Satya de Violeta Dinescu, Sonorități și Nu-mă-uita VI de Ulpiu Vlad, Fum de Doina Rotaru, Hesperide de Carmen Cârneci, Un altra ciaccona de Mihaela Vosganian și Studiu pentru ”Columna infinită” de Corneliu Dan Georgescu. Sonoritățile instrumentelor soliste – Cristian Buciumaș – fagot, Raluca Stratulat – vioară, Cristian Mancaș – clarinet, a duo-urilor și ansamblului alcătuit din soliștii enumerați alături de Valentin Ghita – oboi, Dan Cavassi – violoncel, Mihai Murariu – pian și Alexandru Badea – percuție au fost dedicate sculptorului român, în încheierea concertului fiind prezentată o piesă inspirată chiar de una dintre creațiile sale, Columna infintă. Constantin Brâncuși a fost evocat și printr-un montaj de imagini ale operelor lui și a unor aforisme proprii ce au însoțit fiecare piesă muzicală. Datorată graficianului Horia Nițu, componenta vizuală a concertului (proiecția video) a subliniat scopul acestuia, aducîndu-l mereu în prim-plan pe artistul român. Gândurile, ideile sale s-au dovedit a fi aplicabile nu doar sculpturii, ci și muzicii: ”Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale. Insă proporţiile interioare ale obiectului – acelea vă spun Totul.”

În concluzie, întreg concertul a constituit un moment de meditație asupra acestor gânduri, asupra artei și a scopurilor atinse fie de către compozitori (așa cum s-au făcut ele cunoscute prin intermediul programului de sală și interpretării propuse), fie de către cel căruia i s-a dedicat acest eveniment. Piesele prezentate au devenit ”sculpturi” sonore, iar creații precum Columna infinită, Muza, Domnișoara Pogany, Sărutul, Rugăciunea, Masa tăcerii s-au perindat și ”dematerializat” odată cu încheierea fiecărei piese muzicale. Seara de 27 februarie 2016 a constituit, astfel, un adevărat omagiu sonor și vizual adus lui Constantin Brâncuși. Se cuvin mulțumiri tuturor celor implicați în această frumoasă inițiativă. Felicitări!

Irina Nițu

devotioModerna 02