Încă însurat nu fusesem

Standard

1

Pe la mijlocul lui septembrie 1843, Tănasă și Varvara, pentru a-și scăpa feciorul de armată și sărăcie, au pus la cale, fără a-l întreba, să-l însoare.

Pe la cântători, trezindu-mă durerea mâinii cu rana, auzii pe tatăl meu zicând pe încetul:

– Varvară, așa o chema pe maică-mia, … Ce am de gând eu…?

Să-l însurăm pe fiul nostru Iraclie … Că de l-om însura și încă cum gândesc eu, ar scăpa de toate aceste năcazuri și primejdii ce le duce și-n străini și pe aici”15.

Aflându-i o nevastă pe gustul lor, pe unica fată a vornicului Mihalache din Breaza, care era “plin de bogății de tot felul, încât peste zece sate împrejur n-are asemăn cu dânsul”16, au pus la cale o vizită la unchiul său Ioan care, din întâmplare, era și finul vornicului din acel sat de pe apa Moldovei.

2

Teologul Iraclie Porumbescu

Fără a-i spune de ce, îl puse pe Iraclie să-și lepede

de pe dânsul fleandurile nemțești și să se îmbrace ca cei din neamul său “cu cămeșa de in cu mânici lungi, cu pieptarul nou cu primuri de jder, brâu în ciubuce, suman negru de mițe pe umeri, pălărie cu flori, cu păuni și gherdane-n cap, iară în picioare ciubote cu turetce lungi și încrețite la încheietură”17.

Și astfel pregătiți, Tănasă și Iraclie au purces-o, dis-de-dimineață, de-a-dreptul peste plaiuri și, din obcină în obcină, în două zile de mers pe jos, au ajuns la Breaza.

Ioan, fratele mai mare, împreună cu Tănase de la Sucevița, au pus la cale să facă o vizită nănașului său, Mihalache și au luat cu dânșii și pe nepotul și fiul lor.

Cu această ocazie junele Iraclie a cunoscut-o pe fica vornicului, Măriuța, “o copilă frumoasă ca o zână.

Părul mătăsos, blond, împletit în două cosițe și date peste umeri, înainte pe piept, de pe care sclipea o salbă de mai multe șiraguri de fel de fel de monede, albe și galbene, mai mari și mai mici.

O cămeșă cu altițe de pe care fluturii sclipicioși îți luau ochii, nu alta!

Catrința în colori oacheșe și cu dungi de chir și branete de asemenea fel, ba și mai sclipicioase decât chirul, cu care era întrețesut”18.

La auzul glasului ei “ca de argint”19, tânărul vizitator era mai, mai să scape paharul din mână de emoție, iar cocheta Măriuță când ridică, pentru “o clipă, viorelele-i de sub sprâncene”20 spre junele musafir, Iraclie s-a îndrăgostit de-a binelea de fata vornicului din Breaza.

`Mulțumiți de rezultatul primei întâlniri, bătrânii, după ce mai chibzuiră și văzură că pețirea lor secretă ar avea sorți de izbândă, puseră la cale logodirea celor doi tineri stăpâniți de o dragoste fulgerătoare..

`A doua zi, la 14/26 septembrie 1843, fu mare petrecere la vornic acasă. Masă mare, bucate alese, băutură, veselie mare și vorbe bune.

`La sărbătorirea evenimentului a fost poftit și bătrânul preot al satului pentru a binecuvânta logodna tinerilor.

Fericitul ginerică, odată cu felicitările socrului său mai primește un uric prin care se adeverea că “eu am să fiu clirinomul averii sale constătătoare din mai trei sute de fălci de munți și fânețe, sute de oi, zeci de vaci și boi, herghelie de cai și, pe râul Moldovei, o moară cu trei pietre!”21.

Tot cu această ocazie, stabiliră ca nunta lui Iraclie cu frumoasa Măriuță să aibă loc în câșlegile de iarnă.

`Sosind vremea să se prezinte în fața comisiei de încorporare pentru a fi trimis la regimentul de artilerie de la Lemberg, Iraclie anunță pe viitorul său socru și, la data fixată în ordinul de chemare, pornește, spre fosta Cetate de Scaun a Moldovei “,călare pe un cal voinic ce mi-l dăduse Mihalache din herghelia lui”22.

`Vornicul de la Breaza o purcese și el spre Suceava încins cu “chimirul lui ghiftuit cu ceva ce se cunoștea pe dinafară că-s niște lucruri rotunjoare”23 și trase la Hanul lui Pruncu.

Tânărul sucevițean se prezentă, gol pușcă, în fața comisei de recrutare, dar, la intervenția argumentelor sunătoare din chimirul lui Mihalache, “vai, câte defecte îmi mai găsiră Assentkomission, deși la Lemberg nu se găsise nici unul.

– Ai scăpat! Zise Mihalache ce mă aștepta afară, ținându-mi hainele.

– Da!!…”24

Și așa a scăpat Iraclie, din nou, de o altă încurcătură, în care l-au împins valurile vieții și dorința de a se instrui organizat, însă, după cum vom constata în cele ce urmează, a intrat într-o altă belea, care l-a “zdrumicat până-n adâncul sufletului”25, cum singur se va destăinui jurnalului său intim.

În noaptea de Crăciun, pe când părinții plecaseră în pețit cu fratele său Georgi, la o fată de gospodari, din Sucevița, Iraclie numai ce aude “ la ușă, în ceardac, cântând Nașterea Ta Christoase.

Mă uit, își amintea el, erau colindători cu steaua. Erau doi flăcăi străini.

– Suntem tare obosiți, zise unul din ei, n-ați face bine să ne primiți la mas?

– Poftim!

Le așternu-i pe o laviță. Ei se culcară, mulțămindu-mi de a cina ceva. Eu stinsei lumânarea.

La un târziu de noapte, aud zicând pe cel culcat în preajmătul meu:

– Domnișorule, domnișorule!

El vorbea, la început, pe încetul, apoi mai tare:

– Domnișorule, domnișorule, dormi?

– Ce este? Zisei eu.

– Te rog, continuă flăcăul, tot pe încetul, te rog, tare te rog să nu bănuiești! Dumneata ai să fii ginerele lui Mihalachi, din B.?

– Da, eu! – Tare te rog să nu bănuiești! Te-am văzut prin Câmpulung, călare pe calul lui Mihalachi, după dumneata cu doi feciori așișderea călări, care erau slugi de-ale lui Mihalachi. Auzeam vorbind lumea ce te vedea:

– Ai, ce ficior, ce ficior ș-apoi, cum se aude, și învățat mare!

– Te-am văzut, zic, și eu, care nu-s cărturar mare: ia cetesc și eu din ceaslov și psaltire, m-am gândit, văzându-te și auzind cine ești… o, dar încăodată te rog, să nu mă bănuiești! Nu me-i crede, știu eu, ce ți-oi spune și chiar și eu zic, să nu mă crezi; dară află întâi, de-i așa, cum și ce ți-oi spune, și-apoi să faci cu mine ce-i vrea!

Eu nu sunt de pe aici, de pe aproape, continuă flăcăul, că-s de departe de aici, dar aproape de B., și, nu știu ce nu-mi dă pace în inima mea, parcă tot mă împinge să vin anume la dumneata și să-ți spun ceva.

De aceea și anume m-am luat cu steaua și am venit încoace, că de te-oi găsi, să-ți spun ce am să-ți spun, fie apoi ce-a fi, dar să n-am păcat că nu ți-am spus și nu te-am feri

Se-nțelege că mă mâniară, ba chiar mă revoltară vorbele acestea ale străinului, ce veni cine știe de unde și din ce motiv propriu, trimis de altul, poate de un rival al meu, care să-mi spună niște obrăznicii, și-i zisei ca să doarmă și să tacă.

El însă se sculă, bătu trei mătănii la icoane și apropiindu-se de patul meu, zise tainic, dar mișcat și ca sărbătorește: Domnișorule, aceste mătănii ce le-am bătut acum, să mă bată pe mine cu urgia lui Dumnezeu, de nu-ți spun adevărul și nu din altă pricină cum, poate, socotești dumneata, care ești om învățat: nu te însura acolo, că ești nenorocit și, poate și pierdut!

Află, domnișorule, că seara aceea, după ce căpătași cuvântul de la părinți și de la fată, tatăl ei alungă un flăcău de la casa sa, pe care îl ținuse, de mai mulți ani, parte ca slugă și parte ca copil de suflet.

Sculă apoi iute pe tovarășul său și se duseră”26.

Pus pe jart de vorbele străinului ce-l colindase, proaspătul logodnic scăpat de cătănie, în plină noapte de iarnă, scoase calul pe care-l primise ca dar de logodnă și, înfruntând întunericul și nămeții Carpaților Răsăriteni, “pornește furtună înspre Breaza.

Nu poposii nicăieri și nici nu mâncai toată ziua nimic, povestește ultragiatul logodnic.

Mersei tot înainte, încungiurând munții Ionul și Feredeul și, pe la miezul nopții ajunsei, abia viu, la Breaza”27.

Unchiul Ioan și mătușa, deșteptați când era somnul mai dulce, sar din pat ca arși, să vadă ce-i.

Cum îi văzu, tânărul disperat și plin de mânie, după o clipă de ezitare, strigă la ei:

– Unchiule, zisei, în fine, cu glas aspru și răstit, unchiule! Ce-ați făcut cu mine!?

Mătușa, speriată, sare de pe cuptor, iar unchiul… cu un ton rugător:

– N-am știut, zău, n-am știut nici noi până mai dăunăzi!

Sfâșiat în întreaga ființă, lăsai calul la unchiu ca să-l deie nefericitului lui proprietar, și eu, încă în aceeași noapte, pe la cântători, părăsii comuna Breaza cu blăstămuri și cu amarul cel mai greu și mai cumplit în inima mea, fără ca, așa pe întuneric, să-mi întorc vreodată fața spre casa nefericitei Măriuțe!”28.

După doi ani, regulamentul școlar nu-i mai permitea lui Iraclie să-și continuie studiile la zi, fără a motiva această întrerupere.

Pentru a satisface această prevedere regulamentară avea nevoie de un certificat prin care să dovedească ce a făcut util, în anii care nu a frecventat școala.

Dezmeticindu-se din șocul produs de detenția din Lemberg și de eșecul sentimental provocat de infidela Măriuță, în primăvara lui 1844, tânărul sucevițean coboară cu picioarele pe pământ, devenind același om practic, inventiv, realist, gata să facă orice pentru a-și termina studiile liceale.

În acest sens s-a gândit la o propunere mai veche, făcută de un preot din Vatra Moldoviței.

Paul Leu

N O T E

15. Scrierile lui Iraclie Porumbescu, ibidem, p.149.

16. Ibidem, p. 124.

17. Ibidem, p. 123.

18. Ibidem, p. 130.

19. Ibidem, p. 131.

20. Ibidem.

21. Ibidem, p. 155.

22. Ibidem, p. 157.

23. Ibidem.

24. Ibidem

25. Ibidem, p. 159.

26. Iraclie Porumbescu, Amintiri, ibidem, p.136-138.

27.Ibidem.

28.Ibidem.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s