Despre conceptul de reproducere fidelă în muzică

Standard

Sfârșitul reproducerii muzicale este re-crearea unui eveniment muzical într-o altă dimensiune spaţio-temporală decât locul unde s-a desfășurat inițial. Înseamnă, în acest sens ca există procesele de înregistrare (şi dispozitivele aferente), care stochează evenimente pentru a aminti mai târziu evenimentele stocate într-o nouă realitate fonică care aproximează pe cele originale foarte îndeaproape. O mare parte din cultura populară contemporană, în ansamblul ei poartă această marcă de identificare. Cu toate acestea, pare a fi ignorată de consumatorii ocazionali sau fideli ai fenomenului global muzical. Fără a intra în detalii tehnice, pot aminti ideea conform căreia această noțiune ţine de scopul unei redări stereo, deoarece în zilele noastre evenimentele muzicale originale sunt înmagazinate pentru a fi reproduce oricând. Luate împreună, reproducerea exactă a aspectelor de mai sus,  a rezultatelor ce expun ansamblul pune ca aceasta muzică sa fie într-o fonetică a unei „realităţi virtuale”, care este mult mai realistă decât oricare realitate virtuala responsabila în a reda din punct de vedere acustic , la filigran totul!

 

Culturii contemporane, într-o mare măsură, îi cam lipseste această “ capacitate” de a preţui evenimentele ce se tin “live” si pun accentul mai mult pe cele înregistrate deoarece dispozitivele actuale sunt din ce in ce mai performante. Plus de asta, expunerea la muzica cu prezenţa reală, ca si cele ce ţin de viaţa cotidiană stă sub semnul unui dar important şi anume-de respiraţie!

Mergând pe această linie pot dezvolta şi o altă idee colaterală. De exemplu, este aproape la îndemâna oricui să asocieze muzica cu jocul. De fapt sunt noţiuni abstracte dar şi concrete, departe însă de orice referire filosofică. De aceea, creatorii de frumos nu pot refuza a priori tandem-ul cu valenţa existenţială specific oricărui om ce confunda jocul şi proprietăţile muzicii, mai bine zis proprietăţile acusticii .

De aceea, secolul al XXI-lea creează premisele unei dezvoltări în cascadă a emoţiilor şi senzaţiilor prin “instrumente”, prin gadget-uri adecvate în a reda într-un efort de comunicare sfera mai sus amintită, în care muzica primează.

Insă, dacă veţi lua în considerare şi amănuntul ce se vehiculează din cele mai vechi timpuri-“vorbirea articulată este cea mai ritmată muzică”, atunci veţi înţelege şi raţionamentul meu cu care am integrat aceste noţiuni şi în care cuvintele au forţa de a reda stări de emoţie sau de a se apropia de partea sensibilă, de suflet.

Sfârşitul “reproducerii muzicale” pentru mase are un scop bine intenţionat. Principalul atu este de a furniza un ritm frenetic, asemănător celui ce ţine de sala de fitness, de aerobic, pentru a distrage atenţia de la o plictiseală, de la starea de disconfort, de stress a celor ce există, sau pentru a oferi o ambianţă artificial, pentru a completa medii artificiale, în care de cele mai multe haosul, similar cu dezorganizarea sunt elemente deosebit de importante.

În loc de a judeca calitatea de reproducere prin observarea proporției acesteia., reproducerea aproximează originalul iar criteriile de a deveni eficace țin de sfera “tehnică” sau de sistemul fiecăruia, de creșterea ego-ului (din cauza dimensiunii sau costurilor) sau cât de bine aceasta simbioză joc-muzică …efectuează aceste seturi de teste relevante.

Există o subcultura, deşi, care nu ţine de muzică şi de reproducere sale destul de serios – şi literal, prin faptul că încearcă să reproducă evenimentul muzical. Membrii acestui grup sunt adesea denumiți „audiofili”, melomani.

Dar acesta este un termen impropriu, deoarece implică o preocupare cu accesoriile de reproducere, mai degrabă decât evenimentul musical în sine; se referă la ei înșiși ca iubitorii de muzică sau ce țin de anumite „trucuri” – cineva  care dorește să se adapteze sistemului posedă multă răbdare ,în scopul de a extrage din ea cel mai mare grad de realism din punct de vedere muzical.

În scopul de a înțelege mai bine perspective optimizate, se ia în considerare natura evenimentului musical. Deși alte şi variate aspect ar putea descrie un concert (sau reproducere a acestuia) în ceea ce privește modalitățile de notare a acestuia (melodie, armonie, ritm, instrumente – care sunt toate evidenţiate şi grafic), coerența ansamblului, şi manipularea emoțională cauzată de experiența se va extinde asemeni unei liste în mod considerabil.

Nu  numai descrierile sunt evenimente cu sens categoric in această enumerare de instrumente importante – cum ar fi vioara sau pianul-dar caracteristicile individuale ale instrumentelor sunt definitorii. De exemplu, dacă avem şi ascultăm într-o sală de concerte o vioară Stradivari sau un Guarneri sau pianul e fabricat din lemn de trandafir sau mahon (lemn, fiecare are propria cutie de rezonanță) armonicele vor avea un spectru bogat. În plus, dimensiunea instrumentelor este un alt motiv de remarcat, şi astfel se explică cum anume pot  apare modificările acestor variabile mai sus menționate în funcție şi de “ornamentică” adică de dimensiunile–de „flori”, de spectrul estetic propriu-zis ce se extinde – cu schimbările dinamice ale muzicii.

Ca nu cumva să fie crezut că acest tip de ascultare critic este domeniul exclusiv de optimizare, sau să se inducă idea conform căreia caracteristicile fonice prevalează asupra aprecierii performanței, trebuie să se subliniez că tocmai emoțiile celor ce iau parte la orice concert de muzică clasică şi nu numai determină ceva inimaginabil, practice incalculabil! Practic manifestarea artistic amplifică senzația de bine, de împlinire a iubitorilor de muzică ce trebuie să acorde atenție întregului spectru de fonetică şi a parametrilor muzicali.

De asemenea, pentru că ascultarea critic este o tehnică de învățat, o stare eminamente intelectualizată, competența, o data cu “ascultarea activă”, se poate integra în experiența de ascultare   a acestei conexiuni emoționale propusă şi  produsă cu evenimentul musical propriu-zis.

Când ascultăm muzică reprodusă, cu toate acestea, tot ceea ce percepem cu simțul auzului nostru poate fi analizat de către altcineva -invocând “procesul tehnologic înalt” la care suntem supuși.

De asemenea conform unor legi nescrise conferite de butada“ gusturile nu se discută”, nimic nu pare a fi mai “atractiv” decât împărtășirea emoțiilor, a senzațiilor sau impresiilor vis-a vis de orice, cu precădere în acest domeniu extrem de subiectiv şi profund marcat de impresia de moment.

Altfel spus, orice ascultător poate emite o părere critic prin faptul că se așteaptă ca parametrii sau experiența din punct de vedere cognitiv să fie îmbogățit de multele (puținele) sale experiențe cultural-artistice în care este posibil să fie (sau nu) un reper, un model reprodus corect în forul său interior, în sala de concert sau în camera personală de audiție.

Mai mult decât iluzia că muzicienii sunt în camera lor, cu ajutorul acestui proces se încearcă şi totodată se reușește ca undele sonore să fie auditiv transportate la concertul original sau către un studio de înregistrare ce va amplifica doar etnic şi nu emoțional rezultatul final.

Deși criteriile utilizate pentru evaluarea echipamentelor  de  reproducere sunt numeroase şi pentru a corela criteriile menționate anterior, acestea sunt unificate sub o singură paradigmă: sunet absolut.

Aşa cum muzicologul American Harry Pearson, editor al „Absolute Sound” pune capacitatea de a sesiza sunetul absolute considerând sunetul “live” ca fiind muzică neamplificată  (“rece”, “a cappella”) aceasta va  apare în spațiul real şi poate avea multiple fațete.

Aceasta este o punte de referință mai mult decât acceptabilă numai pentru faptul că ,odată reproduce orice serii de sunete ,pentru motive care ar trebui să fie evident amplificate-muzica nu are “înțeles tainic” absolut, deoarece ne este de ajuns a fi reprodusă deja de dispozitive de amplificare. În continuare, aceasta implică faptul că reproducerea muzicii nu este o chestiune de gust, doar un accident ci acea fericită întâmplare ce ține mai mult de Adevăr sau Mesaj.

Orice abatere de la “norma absolută” în reproducerea muzicii a fost şi este în continuare  considerată o variație sau chiar, mai dur scris şi posibil demonstrate o denaturare, deoarece variația sau “denaturarea” nu apare cu valoare absolută, iar următoarele tipuri de varieri, de “colorări” ale timbrului, precum şi aspectele legate de reproducerea  sunetului sunt înţelese în contextul de reproducere propriu-zisa.

Ca de exemplu, conceptul de „soundstaging”, care se referă la sistemele de capacitate de a portretiza un plin acustic–se situează în limitele de înregistrare a sunetului şi a aerului cât şi diferă de ambianță, în termenul de acuratețe în care cele trei dimensiuni  pot fi captate de dispozitivele IT cunoscute în prezent.

Acest lucru este efectiv un parametru care de foarte multe ori are oscilații cu orice fel de sisteme de reproducere cunoscute, performante dar se constituie totodată şi ca o “variabilă” oarecum constant şi fidelă, corectă la “evenimentul” de a reda live emoția momentului artistic.

Desigur, voi încheia acest document nu înainte de a puncta faptul că aici subiectivitatea va lansa destul de multe subiecte de analizat, de comentat cu atenție, însă în mod normal, inginerii de sunet sunt singurii în măsură să fie apreciați sau…detestați de către cunoscători.

 

MIHAI DANIEL, PROF. DR. VIOARĂ

 C.N.A “Regina Maria” Constanţa

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s