Arhivele lunare: Iunie 2016

Numărul 96, 10 Iunie 2016

Standard

IMG_3408Cornelia Petroiu: Noli me tangere

Diana Săsărman: Pianul călător adus de Horia Mihail

Diana Săsărman: Când Rusia se întâlneşte cu Mahler

Florin Răducanu: “Jazz Ecumenica Symphonic Jazz Poem by Florin Raducanu” acum pe DVD

Loredana Baltazar:   Seară de prime audiţii în versiunea ARCHAEUS

Nicolae Brânduș: Muzica – Obiect Transdisciplinar (V)

Noi apariții media

Paul Leu: Iraclie Porumbescu, secretar de redactie  si colaborator la gazeta Bucovina

Sorina Dan: Pe note mai… ușoare

Veronica Anghelescu: Portretul unui om remarcabil (1)

Music! Anatol Vieru: Sonata nr. 2 pentru pian

Music! Ansamblul Archaeus – Concert de prime audiții

Music! Corneliu Dan Georgescu: Über das Meer, über die Zeit

Music! Corneliu Dan Georgescu: Whati-Waiata. A Pentatonic Wandering

Music! Erik Satie : Gnossienne n°1 Cristal Baschet

Music! Florin Raducanu with Belarusian Philarmonic Orchestra

Music! George Enescu – Rapsodia Română, dirijor – Sergiu Celibidache

Music! Medalion Franz Liszt – prezintă prof. Dorina Arsenescu

Music! Myriam Marbé – Trommelbass

Music! Music! Ştefan Niculescu – Per Tre

Imaginea numărului: Cristina Struța

IMG_3408

 

Noli me tangere

Standard

 

În perioada 10 – 19 iunie 2016, la Roma, va avea loc festivalul SPAZI APERTI. Aflat anul acesta la cea de a  XIV-a ediție, acest eveniment cultural este organizat și găzduit în totalitate de Accademia di Romania  in Roma, sub îngrijirea și coordonarea Roxanei Mihaly, fostă bursieră  Vasile Pârvan, a acestei instituții.

Evenimentul este organizat în incinta Accademia di Romania in Roma și va găzdui operele a cca. 50 artiști – bursieri ai altor academii culturale și institute din Roma, unii dintre aceștia participând și la edițiile precedente, alții provenind din importante centre de artă, precum și o selecție de invitați speciali.

Tema de anul acesta este Codul norocului, artiștii având libertatea de a-și exprima, într-o formă artistică, viziunea despre evoluția și legile vieții. Timp de secole, artiștii au dăruit umanității milioane de simboluri, care cu timpul au devenit adevărate talismane ale norocului sau purtătoare de mesaje. Întâlniri, influențe, coincidențe, alegeri, erori în gândirea colectivă – toate acestea se ascund în amprenta genetică a fiecăruia sau în influențele unui cod al norocului. Simultan, în timpul șederii la Roma, bursierii numeroaselor academii au fost influențați de conceptul de muzeu în aer liber, de frumusețea romană care ascunde încă atâtea secrete. (din prezentarea  evenimentului pe internet)

În acest context, pe data de 16 iunie 2016, ora 18.30, va fi prezentat spectacolul Noli me tangere.

Noli me tangere este proiectul unei manifestări pluridisciplinare, concepută de  Wanda Mihuleac – artist vizual, Davide Napoli – poet și filozof, Isabelle Maurel – coregrafă și dansatoare  și Cornelia Petroiu – muziciană, interpret-violă.  Colaborarea dintre Transignum & Co-ParisFundatia  Kientzy – București și Free Dance Compagnie –Paris, a făcut posibil ca Noli me tangere să devină realitate.

Acest proiect se poate desfășura în diverse locații, ca o œuvre in situ, schimbând dispoziția scenografică și sonorizarea în funcție de spațiul disponibil.

            Noli me tangere își propune să prezinte forma inviziblă și metafizică a corpului, acea formă ce prinde viață o dată cu sublimarea trupului în imaginea fotografică a unui nud feminin.

Lăsând o anume distanță între spațiul și timpul gestului, se creeaza un meta-gest, între  vocea poetului Davide Napoli și muzica interpretată la violă de Cornelia Petroiu.

Timpul de ne-atins se infiltrează și se decalează, dând corpului feminin, în interpretarea Isabellei Maurel, sensul unei dorințe masculine; totodată, însă, pe parcursul derulării acestui proiect asistăm la o inversare de roluri, când  corpul – dans feminin preia supremația cu autoritate.

Muzica ce irumpe în scenă sfâșie tăcerea dorinței masculine, care cedează fără rețineri impulsurilor născute din propriile sale viziuni.

Acțiunea feminină conferă scenelor o aluzie la sacralitate, datorată atât narațiunii în sine cât și perpetuei tăceri a personajului feminin, închis într-o permanentă lipsă a luării de cuvânt.

În această narațiune plastică : literară, muzicala, coregrafică, este exprimată ideea eternei reîntoarceri a absenței sub forma prezenței ireversibile.

Acest eveniment a devenit posibil prin implicarea devotată a membrilor I.C.R. din Roma și a doamnei Direttore dei programmi, poeta Daniela Crăsnaru, cărora le adresăm mulțumirile noastre.

Cornelia Petroiu

LOGO2 noli me tangere  Paris 1 Spazi Aperti 2016

Pianul călător adus de Horia Mihail

Standard

Filarmonica de Stat Transilvania a avut ocazia de a găzdui un concert simfonic realizat în cadrul turneului „Pianul călător”. Acesta a avut loc pe scena Colegiului Academic în data de 20 mai şi a fost dedicat aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române.

Programul serii a fost pe măsură, lucrările variind de la Preludiu la unison din Suita nr. 1 pentru orchestră de George Enescu, până la Eroica lui Beethoven. Prima parte din suita dedicată lui Saint-Saëns, celebrul preludiu, eclipsează într-o anumită măsură restul lucrării, fiind impresionant tocmai prin procedeul întrebuinţat: nimeni până atunci nu se gândise să scrie o întreagă mişcare orchestrală la unison. Acesta facilitează obţinerea unor efecte ce variază de la acumularea perpetuă  a tensiunii înspre o culminaţie dramatică, până la senzaţia de relaxare şi claritate. Dirijorul Francisco Valero Terribas a înţeles caracteristicile compoziţiei, potenţând-o în consecinţă.

A urmat Uvertura Leonora nr. 3 în Do major de Ludwig van Beethoven, cel mai des interpretată dintre cele trei omonime. După această trecere lină la clasicism, seara a continuat cu o lucrare de Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul pentru pian în re minor, K.V. 466. Horia Mihail a încântat audienţa prin claritatea sunetului şi rafinamentul exhibat. Toate intrările solistice au fost executate cu un firesc specific profesioniştilor. Un alt lucru de remarcat la interpretarea sa a fost rolul dublu pe care părea să-l aibă: în timp ce cu mâna dreaptă cânta linia melodică la pian, stânga se mişca în aer potrivit muzicii orchestrei, dirijând-o. De multe ori părea că-l secondează pe Terribas.

Publicul a apreciat prestaţia solistului, astfel încât, în ciuda dezamăgirii că o persoană din primul rând aplaudase între partea întâi şi a doua a concertului, Horia Mihail a acceptat să susţină un bis, de data aceasta din repertoriul romantic (Chopin).

Bogat până aici, programul nu s-a încheiat cu Mozart, însă. După terminarea pauzei, Orchestra Filarmonicii a interpretat Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, op. 55 de Beethoven, cunoscută îndeobşte sub numele de Eroica. Alcătuită din patru mişcări, simfonia debutează cu un acord de treapta întâi ce stabileşte fără echivoc tonalitatea. Pe urmă, tema este introdusă de violoncel şi preluată de celelalte instrumente. Acestui început triumfător i se datorează şi titlul programatic.

Deşi dificil de urmărit pentru un ascultător neexperimentat, concertul a fost o surpriză consistentă şi a meritat audiat în totalitate. Dincolo de măreţia Simfoniei a treia, nu lezez pe nimeni remarcând că în centrul atenţiei tuturor a stat Concertul pentru pian.

 Diana Săsărman

Când Rusia se întâlneşte cu Mahler

Standard

Una dintre cele mai cunoscute compoziţii ale genului concertant dedicate viorii solo – Concertul în Re major op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski – a figurat alături de Simfonia nr. 1 în Re major de Mahler în programul concertului susţinut de Filarmonica de Stat Transilvania în data de 15 aprilie. În prim plan s-au aflat David Giménez, la pupitrul dirijoral, şi Ştefan Tarara solist.

Seara a debutat cu Poloneza din actul trei al operei Evgheni Oneghin, compusă de Ceaikovski în 1879. Primă reprezentaţie din Hamburg, 13 ani mai târziu, l-a avut drept dirijor pe nimeni altul decât Gustav Mahler. La Cluj, Poloneza a fost interpretată în stil, aşa cum şi-a dorit compozitorul: cu simplitate şi sinceritate.

Din nefericire, nu pot spune acelaşi lucru şi despre concert. Fără doar şi poate, Ştefan Tarara este un muzician sensibil, ce a rezonat cu fondul melodic al partiturii, dar asta nu scuză faptul că a preferat să se expună mai mult pe sine decât concertul propriu-zis. S-a mişcat excesiv – cu precădere în prima parte – a făcut prea mult rubato pe porţiunile solistice, el şi orchestra erau entităţi complet rupte una de alta, fapt ce a condus la o lipsă a susţinerii. Pe aproape tot parcursul părţii întâi am instabilitate generalizată a tempoului, dirijorul părea depăşit de situaţie, totul avea un aer dezlânat. Nu am înţeles culminaţiile orchestrei, lipsite de fundament; se continuau din nimic. În partea a doua a fost ceva mai bine, trecând peste un scurt pasaj falsat de solist în primele măsuri. Deşi secvenţele suflătorilor întârziau intrarea cu fracţiuni de secundă (aveau un atac nesigur, ce aducea a glissando), mi-a plăcut în mod deosebit dialogul dintre clarinet şi solist şi sunetul flautului. De asemenea, preluarea motivului (oboi-clarinet-fagot-viole) a fost frumos realizată.

Concertul de Ceaikovski a fost apreciat de public, astfel încât Ştefan Tarara a susţinut un bis (dublu). A interpretat întâi o lucrare de Enescu, apoi – după încă o serie de aplauze – o alta compusă de Bach. Şi aici am simţit nelipsita poză şi caracterul teatral al interpretării.

După terminarea pauzei, evenimentul a continuat cu o reprezentată de seamă a genului simfonic, nr. 1 a lui Mahler. Dacă la Beethoven întâlnim două straturi: melodia propriu-zisă şi blocul armonic, în simfoniile lui Mahler sunt prezente cinci straturi. Altfel spus, complexitatea e în elementul ei. Compusă la aproximativ un deceniu după  Evgheni Oneghin (1887-1888), lucrarea cuprinde patru părţi, a cincea mişcare – Blumine –, ce se regăsea între prima şi a doua, fiind interpretată doar la primele trei reprezentaţii ale piesei.

La acest moment al spectacolului, dirijorul a fost vizibil mai sigur pe sine, coordonând interpretarea orchestrei din memorie. La final, publicul a aplaudat prestaţia artiştilor şi programul consistent susţinut de aceştia.

Diana Săsărman

“Jazz Ecumenica Symphonic Jazz Poem by Florin Raducanu” acum pe DVD

Standard

 

În numerele din aprilie și mai ale revistei am descris proiectul realizat în colaborare cu Belarusian State Philarmonic Orchestra  în luna aprilie 2016.  Grație parteneriatului cu televiziunea de stat Belarus3 din Minsk,  poemul “Jazz Ecumenica”, compus de subsemnatul, a fost imortalizat în varianta realizată cu filarmonica din Belarus dirijată de Alexander Anisimov.

Pe 30 aprilie (ziua mondială a jazzului), televiziunea Belarus3 a transmis înregistrarea concertului (filmat cu 6 camere de televiziune) iar acum, în luna iunie a.c. , produsul urmează să fie pus la dispoziția publicului în variantă DVD. Muzicienii implicați sunt : Florin Raducanu- compozitor și pianist, Orchestra Filarmonicii de Stat din Belarus, dirijor Alexander Anisimov, invitata specială, Dalila Cernatescu – panflute, Andrei Klescev- saxofon tenor, Viaceslav Serghienko- contrabas, Alexandr Minet- baterie.

1

 

Grafica de excepție este realizată de Ștefan Bocioacă, directorul  platformei  JazzWorldQuest.com  din Canada.

 

Între timp, vestea primei audiții a poemului de jazz simfonic – Jazz Ecumenica – a ajuns pe una dintre cele mai importante platforme de jazz americane, JazzCorner.com, recenzia fiind preluată de pe JazzWorldQuest.com :

 

http://www.jazzcorner.com/news/display.php?news=7358

 

Sunt știri importante, mai ales că proiectele de jazz simfonic/Third Stream sunt rare în lume, bucuria noastră fiind și pentru faptul că România este citată ca un exemplu de urmat – datorită acestui frumos proiect- pentru lumea muzicală internațională.

 

Filmarea concertului, care acum face subiectul unui nou DVD, este oferită de JazzWorldQuest.com și pagina dedicată subsemnatului :

 

http://jazzworldquest.com/florin_raducanu/?page_id=841

 

 

Un aspect pozitiv intern este faptul că unele dintre cele mai importante instituții și personalități din România și-au arătat interesul în vederea realizării poemului Jazz Ecumenica și pe scenele filarmonicilor și sălilor de concert din țară.

Pe lângă mesajul de unitate pe care îl înglobează titlul, poemul de jazz simfonic – Jazz Ecumenica – conține (din ceea ce am constatat în lucrul cu muzicienii) atât elemente tehnice interesante și plăcute pentru muzicienii implicați în proiect, cât și stări, culori, timbre, ritmuri, acțiuni solitare combinate cu cele în grup, discursuri imprevizibile de tip improvizatoric combinate cu cele stricte – într-un cuvânt – o energie care captează publicul și îl transportă, cu un vehicul nevăzut, în lumea FRUMOSULUI ca  principiu creator.

Să auzim de bine !

 

 

                                                                                     prof. dr. Florin Răducanu

                                                                              http://jazzworldquest.com/florin_raducanu/

 

 

 

 

 

 

Seară de prime audiţii în versiunea ARCHAEUS

Standard

 Aşa cum afirma compozitorul Liviu Dănceanu în deschiderea concertului susţinut de către ansamblul Archaeus la Centrul Naţional de Artă “Tinerimea Română”, “în cazul primelor audiţii, interpreţii n-au decât presiunea partiturii, nu există o tradiţie, nu există o istorie a interpretării acelei partituri”. Iar pentru autor, acel prim contact cu publicul, prin intermediul restitutorului-interpret, reprezintă întâiul său dialog cu publicul, al cărui orizont de aşteptare şi-l doreşte a fi cât mai apropiat de propriul crez artistic. Evident, prima “confruntare” cu publicul din acest punct de vedere este, pentru orice creator, cea mai importantă, pentru că îi motivează nu doar programările ulterioare ale aceleiaşi lucrări, ci chiar şi raţiunea de a crea, necesitatea de a se implica în actul artistic pentru a-l oferi, ca dar inspirator, celor din jurul său.

Fie că a fost vorba de o primă audiţie absolută, fie că a fost doar o primă audiţie românească, cele nouă piese incluse în programul “Archeilor” din 9 mai s-au succedat sub semnul unui cert profesionalism componistic, certificând atât valoarea materialului muzical propriu-zis cât şi pe cea a intermediarilor comunicării artistice: cei şapte componenţi ai formaţiei, respectiv Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Dorin Gliga – oboi, Ion Nedelciu – clarinet, Şerban Novac – fagot, Sorin Rotaru – percuţie şi Marius Lăcraru – vioară.

Scrisă în momentul despărţirii de un prieten drag, Broken Bond, op.26 pentru ansamblu, reprezintă o muzică ce, după spusele compozitoarei Veronica Anghelescu, “contemplă trecerea de la viaţă spre moarte si propria viziune despre ceea ce întâlneşte sufletul Dincolo, în cazul în care acest Dincolo există”. În interiorul acestui cortegiu melodic funerar impregnat de o ritmică specifică, spectrul melodic evoluează de la unu la multiplu, întâlnirea dintre diferitele instrumente transformându-se în tentativa de căutare a unei armonii abia la final acceptată: simplul acord minor, sub semnul unei fuziuni instrumentale ce pare perfectă.

Prima dată interpretate în românia, cele două piese ale lui Juan Perez Berna: A Costa dos Indios Tonicos şi A Illa das Pembranzas, ambele pentru oboi şi pian, s-au dovedit ancorate într-un minimalism esenţializat ce reflecta o atitudine nostalgică a rostirii sonore, delicat nuanţate de către instrumentele soliste: oboiul lui Dorin Gliga şi pianul Rodicăi Dănceanu.

Saxas, op.60, lucrare compusă pentru clarinet la începutul anilor 90 de către Liviu Dănceanu, a adus în prim plan permanenta concurenţă a parametrilor melodie-ritm, exploatând din plin resursele tehnice ale instrumentului lui Ion Nedelciu şi capacitatea sa expresivă.

Îndelung elaborată de către Elena Apostol, partitura piesei MH17, pentru ansamblu, a fost dedicată (ca şi cea a Veronicăi Anghelescu) Atelierului de Muzică Contemporană “Archaeus”. Profund impresionată de tragedia prăbuşirii în Ucraina a cursei Malaysia Airlines Flight 17 (doborâtă de o rachetă sol-aer în timpul confruntărilor armate din 2014, provenienţa rachetei fiind neasumată de nici una din cele 2 părţi beligerante), Elena Apostol a conceput această lucrare motivată de propria speranţă că “asemenea crimă nu se va mai întâmpla niciodată”. Sonorităţile acestei pagini dramatice prefigurează, printr-o derulare sinuoasă cu trimiteri expresioniste, momentele acestei tragedii de proporţii, depăşind sugestia descriptivă a căderii avionului prin metamorfoza aspectului evenimenţial tel quel într-un lamento instrumental. Convingătoare ca structurare stilistică, ascensiunea finală către registrul acut expune firesc ideea ratării unei potenţiale armonizări în favoarea heterofonizării vocilor solistice care ies, gradual, din scenă, lăsând loc tăcerii.

Schimbând registrul emoţional, haiku-urile pianistice ale lui Vladimir Beleaev extrase din albumul “Cu trenul la bunica” (“Două vrăbiuţe”, “Motănaşul siamez” şi “Zâna viselor”, selecţia, pentru acest concert, a celor trei miniaturi aparţinând Rodicăi Dănceanu) au schiţat o poetică aparte; aici, programatismul titlurilor s-a regăsit, cu fineţe, în arhitectura materialului fonic prin intermediul ornamenticii, al jocului dinamico-agogic şi al varietăţii ethosului în funcţie de imaginea virtuală a fiecărui tablou în parte – ciripitul păsărilor, transformările bruşte din atitudinea puiului de pisică ori expresia rubato, de factură improvizatorică, a ultimei piese. Atinse de către degetele  Rodicăi Dănceanu, clapele au reconfigurat sensibil poveştile din paginile partiturii, investind sunetele cu o putere egală celei a cuvintelor.

În continuare, Valsul ingenuu, pentru fagot al lui Francisco Mignone s-a pliat aceluiaşi lirism predominant poetic ca cel al paginilor anterioare, reflectând însă – în ambianţa regăsirii funcţionalităţii tonale – zona soledado-ului, a dorului portughez. Ca întotdeauna, fagotul lui Şerban Novac a răspuns cu căldură provocării emoţionale a spiritului partiturii, dând prilej ascultătorilor să se bucure de contactul cu un peisaj cultural dintr-o zonă geografică aparent mai îndepărtată, dar în fapt destul de apropiată ca expresivitate sentimentală.

Construită pornind de la un text propriu pe nucleul unui descântec arhaic, lucrarea Buciumu’ d’a Soarelui ş’a Lunii, pentru Sol-ist şi percuţie de Laurenţiu Ganea a propus o reîntoarcere în timp către începutul creionării creştinismului încă legat de tradiţii şamanice. Dramaturgia cu aspect ritualic a acestui eşafodaj sonor ce îmbracă forma unei incantaţii – de tip parlando-rubato – la adresa Soarelui (Sol reprezentând concomitent şi Soare dar şi denumirea notei respective de pe portativ) readuce în atenţie nu doar simbolistica tradiţională cu tot arsenalul său de accente dramatice ci, mai ales, o anumită atitudine, personalizată, privind procesul de creaţie în complexitatea sa. Şi-au dat reciproc replica, pe întregul traseu structural al partiturii, oboistul Dorin Gliga (prefigurând sonorităţi de bucium ce alunecau melismatic către staze melodice, la limita atemporalului), percuţionistul Sorin Rotaru (care a adăugat, întregii curgeri, semnele de punctuaţie necesare traiectoriei tensionale) şi actorul Ion Chelaru (cel care a dat viaţă textului original, semnat de acelaşi Laurenţiu Ganea – un subtil exerciţiu prozodic cu rezonanţe muzicale şi o ritmicitate extrem de concentrată).

În încheierea serii, ironizând volumele-reţetă  adresate, la nivel de masă, nouă, tuturor acestor “dummies” anonimi ai secolului XXI, A.G. Weinberger a imaginat, în Waltzing Dummy (pentru ansamblu cameral), un dans parodic cu iz stravinskian, marcat de discontinuităţi voite în ambianţa unei efectologii sonore mânuite cu inteligenţă şi inconcestabil meşteşug componistic. Ghidat cu abilitate – conform psihologiei maselor – spre un virtual succes, dansul zig-zagat al oamenilor-manechine ascunde în sine metafora întregii comunităţi apartenente erei postindustriale pe care, cu simplitate nedisimulată, o traversează.

Prefaţându-şi propria piesă, autorul constata cu francheţe: “În această lume în care suntem puşi la încercare cred că sarcasmul e un lucru care ne poate asigura supravieţuirea. Conjugând sarcasmul ajungem la cinism, pe care dacă-l luăm în serios s-ar putea să ne conducă spre umor, şi atunci avem de ce şi cum să râdem de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru.”

Şi, privit ca într-o oglindă, sugestia instrumentală a frullato-ului sub forma unui hohot de râs final ar putea fi însuşi semnul unei dorite treziri. Nu doar virtuale…

Loredana Baltazar

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Foto: Marius Vâjoaica

www.creativelight.ro