Când Rusia se întâlneşte cu Mahler

Standard

Una dintre cele mai cunoscute compoziţii ale genului concertant dedicate viorii solo – Concertul în Re major op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski – a figurat alături de Simfonia nr. 1 în Re major de Mahler în programul concertului susţinut de Filarmonica de Stat Transilvania în data de 15 aprilie. În prim plan s-au aflat David Giménez, la pupitrul dirijoral, şi Ştefan Tarara solist.

Seara a debutat cu Poloneza din actul trei al operei Evgheni Oneghin, compusă de Ceaikovski în 1879. Primă reprezentaţie din Hamburg, 13 ani mai târziu, l-a avut drept dirijor pe nimeni altul decât Gustav Mahler. La Cluj, Poloneza a fost interpretată în stil, aşa cum şi-a dorit compozitorul: cu simplitate şi sinceritate.

Din nefericire, nu pot spune acelaşi lucru şi despre concert. Fără doar şi poate, Ştefan Tarara este un muzician sensibil, ce a rezonat cu fondul melodic al partiturii, dar asta nu scuză faptul că a preferat să se expună mai mult pe sine decât concertul propriu-zis. S-a mişcat excesiv – cu precădere în prima parte – a făcut prea mult rubato pe porţiunile solistice, el şi orchestra erau entităţi complet rupte una de alta, fapt ce a condus la o lipsă a susţinerii. Pe aproape tot parcursul părţii întâi am instabilitate generalizată a tempoului, dirijorul părea depăşit de situaţie, totul avea un aer dezlânat. Nu am înţeles culminaţiile orchestrei, lipsite de fundament; se continuau din nimic. În partea a doua a fost ceva mai bine, trecând peste un scurt pasaj falsat de solist în primele măsuri. Deşi secvenţele suflătorilor întârziau intrarea cu fracţiuni de secundă (aveau un atac nesigur, ce aducea a glissando), mi-a plăcut în mod deosebit dialogul dintre clarinet şi solist şi sunetul flautului. De asemenea, preluarea motivului (oboi-clarinet-fagot-viole) a fost frumos realizată.

Concertul de Ceaikovski a fost apreciat de public, astfel încât Ştefan Tarara a susţinut un bis (dublu). A interpretat întâi o lucrare de Enescu, apoi – după încă o serie de aplauze – o alta compusă de Bach. Şi aici am simţit nelipsita poză şi caracterul teatral al interpretării.

După terminarea pauzei, evenimentul a continuat cu o reprezentată de seamă a genului simfonic, nr. 1 a lui Mahler. Dacă la Beethoven întâlnim două straturi: melodia propriu-zisă şi blocul armonic, în simfoniile lui Mahler sunt prezente cinci straturi. Altfel spus, complexitatea e în elementul ei. Compusă la aproximativ un deceniu după  Evgheni Oneghin (1887-1888), lucrarea cuprinde patru părţi, a cincea mişcare – Blumine –, ce se regăsea între prima şi a doua, fiind interpretată doar la primele trei reprezentaţii ale piesei.

La acest moment al spectacolului, dirijorul a fost vizibil mai sigur pe sine, coordonând interpretarea orchestrei din memorie. La final, publicul a aplaudat prestaţia artiştilor şi programul consistent susţinut de aceştia.

Diana Săsărman

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s