Pe note mai… ușoare

Standard

Bun venit, vă spun, ca-n fiecare lună, cu sufletul în palme, la clipa de ușoară muzicalitate ce sper să vă fie moment de pace în lumea asta în viteză pe care-o trăim, pe repeat, zi de zi.

”Zece întâmplari ciudate și-o minune
Te-au adus în casă, zece
Zece pictori se tot miră
Cât ești de frumoasă.

Zece zile trec absurde, nu știu
Nu știu cum, nu știu pe unde, nu știu
Zece vieți de-aș sta cu tine
Tot ar fi puține.

Două stele, paralele,
Stele, lacrimi înnodate și
Lumina de la ele,
Pentru tine toate

Patru prinți cu trei castele,
Ape, lanțuri fermecate și
Tot cerul peste ele.
Pentru tine toate”

Câți dintre voi își mai amintesc melodia asta? Melodia care, în 2005, acum 11 ani…era fredonată de o țară-ntreagă?

2005. Abia terminasem facultatea și eram profesor de limba franceză la un liceu de mâna a doua, mă luptam cu sistemul și cu siguranța elevilor de clasa a-XII-a, exprimată zeflemist în plenul clasei: ”O să vedeți c-o să mă treceți, doamna!” Și l-am trecut. Deși îl picasem pe semestrul I și-i pusesem deja de-alde 4 și pe semestrul II. Dar când mi-a explicat și dl. director, în consiliul profesoral că ”tac-su dă bani să sponsorizeze școala”…am înțeles că eu, un neica nimeni, abia ieșit de pe băncile facultății, nu am cum să mă opun sistemului înțesat de doamne grăsune și domni îndesați și-mbujorați de-atâta bine. Că doar suntem profesori care se respectă, facem meditații și locșorul ni-i călduț.

La patru ani după Revoluție, ”zece întâmplări ciudate, și-o minune” mi-au adus în suflet prima iubire. A fost…ca prima dată. Cu vise, siguranță, speranțe. Neașteptat. Și frumos. O  dragoste care avea să dureze  mai bine de 20 de ani, care mi-a schimbat viața și mi-a conturat viitorul într-o mie de moduri ciudate. Și minunate. Dragostea pentru care fredonam melodia asta în timp ce sistemul, făcea din cariera mea promițătoare un iad. În timp ce-mi încălcam valorile și încercam să ucid tot ceea ce sunt ca să mă pot adapta. Ca să pot trăi. Ca să ”am ce mânca”.

Mi-a ieșit destul de bine. Am rezistat doi ani consecutiv, din care două luni, la fiecare sfârșit de an încheiam mediile în spital, în sala de operații. Încheiam socotelile cu-nvățământul, ”dând cu piciorul unei cariere liniștite”. Îmi amintesc și-acum chipul mamei plângând și întrebându-mă : ”De ce nu poți ? Uite, fețița asta e vânzătoare la magazin și dă cu mătura-n fiecare dimineață! Tu ai făcut facultate, ai putea lucra doar câteva ore pe zi și ai și trei luni de vacanță!”

Nu are rost să deschidem subiectul Învățământul românesc. Pe principiul ”ca la noi, la nimeni” lucrăm la stat, în România, nu avem posturi titularizabile pentru că nu se scot la concurs deoarece nu putem lua scăunelele comode de sub părțile dorsale ale persoanelor mici și-ndesate despre care vorbeam mai sus. Absolvenții de facultate pică examenul de titularizare și apoi fac naveta la țară pe posturi de suplinitor. Viața e roz, tot ce zboară se manâncă și elevii ne dau lecții de bună purtare într-o lume post decembristă în care ei au calculator acasă și profesorii își vor cumpăra unul abia peste ani buni, din banii strânși la nuntă.

Toate amintirile-astea m-au năpădit, năvalnic, cu lacrimi ucise-n pleoape, când sufletul zâmbea încântat de armonia melodiei lui Florin Chilian pe care, întâmplător, am reascultat-o recent. Știam că am schimbat, la rându-mi, o viață, știam că ”zece întâmplări ciudate și-o minune” mă aduseseră în locul unde mă aflam. Chipul zâmbea un rânjet hâd pe când sufletul meu zburda pe-o pajiște verde. Liber. Eliberat.

 

 

Ce poți face când conștientizezi că tot trecutul are un rost, când înțelegi și accepți faptul că sufletul pereche există, că mai devreme sau mai târziu îți iese-n drum, ca o amintire atemporală, și ești obligat de valorile morale pe care erai convins că reușisei să le ucizi…să-l privești drept în ochi ? Ce simți când admiți faptul că privirea adâncă nu e decât o reflexie a propriului tău suflet și ești forțat, de convingerea care-ți spunea că ceri imposibilul, să admiți că imposibilul există ? Și se oglindește-n ochii tăi, avid, de parcă nu v-ați mai văzut de…o mie de vieți ?

Vă dau dreptate ! Așa ceva e de neconceput ! Sentimente atât de intense nu există. Ar fi imposibil.

Am citit însă recent într-un articol că ”fiecare om, femeie sau barbat, are o flacara geamana de sex opus UNICA si este , la randul sau, flacara geamana, ca expresie a aceluiasi suflet. Cand se foloseste expresia „sufletul geaman ( flacara geamana) esti tot tu”, este perfect adevarat, este sufletul tau, in doua expresii, esti tot tu ca suflet, avand doua corpuri. Uniunea flacarilor gemene, „one soul in two bodies” reprezinta aducerea in manifestare a iubirii neconditionate.”

Și…am rămas fără cuvinte. Am realizat că, în cazul acesta, va mai curge multă apă pe Dunăre până voi învăța toate lecțiile necesare unei asemenea conexiuni. Nu-i niciodată ușor să vezi, în celălalt, tot ce-ți faci ție însuți : cât de aspru te judeci, cât te devalorizezi, cât de puțin te iubești, ce suflet frumos ai și cât de mult meriți să fii fericit. Câtă nevoie ai de iubire.

Și tot ce mai pot spune, până la momentul unei astfel de regăsiri, dacă-mi va fi dat s-o trăiesc în viața aceasta, este doar atât : Play !

Sorina Dan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s