Seară de prime audiţii în versiunea ARCHAEUS

Standard

 Aşa cum afirma compozitorul Liviu Dănceanu în deschiderea concertului susţinut de către ansamblul Archaeus la Centrul Naţional de Artă “Tinerimea Română”, “în cazul primelor audiţii, interpreţii n-au decât presiunea partiturii, nu există o tradiţie, nu există o istorie a interpretării acelei partituri”. Iar pentru autor, acel prim contact cu publicul, prin intermediul restitutorului-interpret, reprezintă întâiul său dialog cu publicul, al cărui orizont de aşteptare şi-l doreşte a fi cât mai apropiat de propriul crez artistic. Evident, prima “confruntare” cu publicul din acest punct de vedere este, pentru orice creator, cea mai importantă, pentru că îi motivează nu doar programările ulterioare ale aceleiaşi lucrări, ci chiar şi raţiunea de a crea, necesitatea de a se implica în actul artistic pentru a-l oferi, ca dar inspirator, celor din jurul său.

Fie că a fost vorba de o primă audiţie absolută, fie că a fost doar o primă audiţie românească, cele nouă piese incluse în programul “Archeilor” din 9 mai s-au succedat sub semnul unui cert profesionalism componistic, certificând atât valoarea materialului muzical propriu-zis cât şi pe cea a intermediarilor comunicării artistice: cei şapte componenţi ai formaţiei, respectiv Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Dorin Gliga – oboi, Ion Nedelciu – clarinet, Şerban Novac – fagot, Sorin Rotaru – percuţie şi Marius Lăcraru – vioară.

Scrisă în momentul despărţirii de un prieten drag, Broken Bond, op.26 pentru ansamblu, reprezintă o muzică ce, după spusele compozitoarei Veronica Anghelescu, “contemplă trecerea de la viaţă spre moarte si propria viziune despre ceea ce întâlneşte sufletul Dincolo, în cazul în care acest Dincolo există”. În interiorul acestui cortegiu melodic funerar impregnat de o ritmică specifică, spectrul melodic evoluează de la unu la multiplu, întâlnirea dintre diferitele instrumente transformându-se în tentativa de căutare a unei armonii abia la final acceptată: simplul acord minor, sub semnul unei fuziuni instrumentale ce pare perfectă.

Prima dată interpretate în românia, cele două piese ale lui Juan Perez Berna: A Costa dos Indios Tonicos şi A Illa das Pembranzas, ambele pentru oboi şi pian, s-au dovedit ancorate într-un minimalism esenţializat ce reflecta o atitudine nostalgică a rostirii sonore, delicat nuanţate de către instrumentele soliste: oboiul lui Dorin Gliga şi pianul Rodicăi Dănceanu.

Saxas, op.60, lucrare compusă pentru clarinet la începutul anilor 90 de către Liviu Dănceanu, a adus în prim plan permanenta concurenţă a parametrilor melodie-ritm, exploatând din plin resursele tehnice ale instrumentului lui Ion Nedelciu şi capacitatea sa expresivă.

Îndelung elaborată de către Elena Apostol, partitura piesei MH17, pentru ansamblu, a fost dedicată (ca şi cea a Veronicăi Anghelescu) Atelierului de Muzică Contemporană “Archaeus”. Profund impresionată de tragedia prăbuşirii în Ucraina a cursei Malaysia Airlines Flight 17 (doborâtă de o rachetă sol-aer în timpul confruntărilor armate din 2014, provenienţa rachetei fiind neasumată de nici una din cele 2 părţi beligerante), Elena Apostol a conceput această lucrare motivată de propria speranţă că “asemenea crimă nu se va mai întâmpla niciodată”. Sonorităţile acestei pagini dramatice prefigurează, printr-o derulare sinuoasă cu trimiteri expresioniste, momentele acestei tragedii de proporţii, depăşind sugestia descriptivă a căderii avionului prin metamorfoza aspectului evenimenţial tel quel într-un lamento instrumental. Convingătoare ca structurare stilistică, ascensiunea finală către registrul acut expune firesc ideea ratării unei potenţiale armonizări în favoarea heterofonizării vocilor solistice care ies, gradual, din scenă, lăsând loc tăcerii.

Schimbând registrul emoţional, haiku-urile pianistice ale lui Vladimir Beleaev extrase din albumul “Cu trenul la bunica” (“Două vrăbiuţe”, “Motănaşul siamez” şi “Zâna viselor”, selecţia, pentru acest concert, a celor trei miniaturi aparţinând Rodicăi Dănceanu) au schiţat o poetică aparte; aici, programatismul titlurilor s-a regăsit, cu fineţe, în arhitectura materialului fonic prin intermediul ornamenticii, al jocului dinamico-agogic şi al varietăţii ethosului în funcţie de imaginea virtuală a fiecărui tablou în parte – ciripitul păsărilor, transformările bruşte din atitudinea puiului de pisică ori expresia rubato, de factură improvizatorică, a ultimei piese. Atinse de către degetele  Rodicăi Dănceanu, clapele au reconfigurat sensibil poveştile din paginile partiturii, investind sunetele cu o putere egală celei a cuvintelor.

În continuare, Valsul ingenuu, pentru fagot al lui Francisco Mignone s-a pliat aceluiaşi lirism predominant poetic ca cel al paginilor anterioare, reflectând însă – în ambianţa regăsirii funcţionalităţii tonale – zona soledado-ului, a dorului portughez. Ca întotdeauna, fagotul lui Şerban Novac a răspuns cu căldură provocării emoţionale a spiritului partiturii, dând prilej ascultătorilor să se bucure de contactul cu un peisaj cultural dintr-o zonă geografică aparent mai îndepărtată, dar în fapt destul de apropiată ca expresivitate sentimentală.

Construită pornind de la un text propriu pe nucleul unui descântec arhaic, lucrarea Buciumu’ d’a Soarelui ş’a Lunii, pentru Sol-ist şi percuţie de Laurenţiu Ganea a propus o reîntoarcere în timp către începutul creionării creştinismului încă legat de tradiţii şamanice. Dramaturgia cu aspect ritualic a acestui eşafodaj sonor ce îmbracă forma unei incantaţii – de tip parlando-rubato – la adresa Soarelui (Sol reprezentând concomitent şi Soare dar şi denumirea notei respective de pe portativ) readuce în atenţie nu doar simbolistica tradiţională cu tot arsenalul său de accente dramatice ci, mai ales, o anumită atitudine, personalizată, privind procesul de creaţie în complexitatea sa. Şi-au dat reciproc replica, pe întregul traseu structural al partiturii, oboistul Dorin Gliga (prefigurând sonorităţi de bucium ce alunecau melismatic către staze melodice, la limita atemporalului), percuţionistul Sorin Rotaru (care a adăugat, întregii curgeri, semnele de punctuaţie necesare traiectoriei tensionale) şi actorul Ion Chelaru (cel care a dat viaţă textului original, semnat de acelaşi Laurenţiu Ganea – un subtil exerciţiu prozodic cu rezonanţe muzicale şi o ritmicitate extrem de concentrată).

În încheierea serii, ironizând volumele-reţetă  adresate, la nivel de masă, nouă, tuturor acestor “dummies” anonimi ai secolului XXI, A.G. Weinberger a imaginat, în Waltzing Dummy (pentru ansamblu cameral), un dans parodic cu iz stravinskian, marcat de discontinuităţi voite în ambianţa unei efectologii sonore mânuite cu inteligenţă şi inconcestabil meşteşug componistic. Ghidat cu abilitate – conform psihologiei maselor – spre un virtual succes, dansul zig-zagat al oamenilor-manechine ascunde în sine metafora întregii comunităţi apartenente erei postindustriale pe care, cu simplitate nedisimulată, o traversează.

Prefaţându-şi propria piesă, autorul constata cu francheţe: “În această lume în care suntem puşi la încercare cred că sarcasmul e un lucru care ne poate asigura supravieţuirea. Conjugând sarcasmul ajungem la cinism, pe care dacă-l luăm în serios s-ar putea să ne conducă spre umor, şi atunci avem de ce şi cum să râdem de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru.”

Şi, privit ca într-o oglindă, sugestia instrumentală a frullato-ului sub forma unui hohot de râs final ar putea fi însuşi semnul unei dorite treziri. Nu doar virtuale…

Loredana Baltazar

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Foto: Marius Vâjoaica

www.creativelight.ro

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s