Enrique Granados – portret de compozitor

Standard

Motto:

Sentimentul a fost pentru Granados înseşi raţiunea şi finalitatea muzicii.

(Jean Aubry)

Multe s-au petrecut pe scena muzicii culte europene în ultimul veac. Atât de multe, încât aproape uităm că romantismul a avut reprezentaţi inclusiv la începutul secolului al XX-lea. O figură emblematică a şcolii naţionale spaniole – romantic prin excelenţă – este Enrique Granados (1867-1916), personalitate comemorată anul acesta, cu ocazia centenarului.

Enrique Granados a fost un compozitor și pianist catalan, ai cărui părinți emigraseră din Santa Cruz. A trăit la finalul secolului XIX şi începutul secolului XX în Spania, urmând pentru o scurtă perioadă studiile Conservatorului din Paris.

Fundamentul stilistic al lucrărilor lui Granados este reprezentat de limbajul romantismului târziu, cu influenţe notabile ale muzicii populare spaniole. Se remarcă trei etape ale creaţiei sale, denumite eronat: naționalistă, romantică și goyesciană (de la opera Goyescas, una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale). În comparație cu alți contemporani precum Manuel de Falla și Isaac Albeniz, Granados pare conservator. În această judecată trebuie să se țină cont de faptul că el a trăit într-o perioadă în care preocuparea pentru viitor se manifesta activ în domeniul artelor din Spania, situație evidentă cu atât mai mult în Barcelona, unde compozitorul și-a petrecut viața adultă. Din acest punct de vedere, preferinţele sale stilistice pot fi interpretat drept învechite.

Influenţa idolului său Chopin se observă nu doar în activitatea pianistică a lui Granados ˗˗ recunoscută internaţional –, ci şi în cea de compozitor. În primul rând,  instrumentul pentru care Granados a compus preponderent este pianul. Mai apoi, scriitura sa evocă trăsături ale poeziei spianole, prin caracterul repetitiv al ideilor melodice, ce devin tot mai luminoase cu fiecare re-enunţare.[i] Această metodă nu se dovedeşte una adecvată genurilor simfonic şi concertant, însă este eficace în lucrările de caracter şi cele programatice pentru pian, unde artistul poate opta pentru forme mai simple, precum cea de temă cu variaţiuni. În fapt, nici chiar în lucrările destinate exclusiv pianului nu a folosit decât rareori forma de sonată, simţindu-se probabil depăşit de complexitatea pe care aceasta o implica. Granados nu şi-a dezvoltat niciodată cu adevărat o tehnică riguroasă de compoziţie, scriitura sa fiind, prin excelenţă, de factură improvizatorică. Ţinea tot timpul alături materialele de scris pentru a-şi nota ideile imediat ce-i venea inspiraţia, întrucât, de fiecare dată când reinterpreta o compoziţie proprie din memorie, avea tendinţa să aducă modificări versiunii originale. El se lupta mai mult cu dimensiunea intelectuală a compoziţiei, efortul şi munca intensă necesară alcătuirii unei muzici asemenea unui arc peste timp. Dezvoltarea tematică şi coerenţa formei sunt aspecte ale artei componistice pe care nu le-a stăpânit niciodată cu desăvârşire.[ii]

Însă ceea ce-i lipseşte în privinţa structurii este compensat de bogăţia armonică, conferită de un limbaj complex, modulaţii în tonalităţi depărtate, note adăugate, dominante alterate, acorduri cu sextă; toate acestea generează o culoare specifică muzicii de la finalul secolului XIX. Aici se adaugă influenţele populare de care s-a bucurat, ajutându-l în cele din urmă să-şi stabilească un stil propriu, autentic. Din muzica spaniolă prezentă în regiunea Montañesa, atât de diferită de muzicile regiunilor învecinate, şi-a însuşit tendinţa de a ornamenta excesiv, structura simplistă, supleţea liniei melodice şi momentele vagi de nostalgie. În ceea ce priveşte ornamentaţia, José Subirá se referă la elaborarea ei ca fiind în adevăratul estilo plateresco[iii], una dintre bijuteriile Spaniei.[iv] Ernest Newman, pe de altă parte, nu este interesat de provenienţa exactă a motivelor naţionale folosite de Granados, ci subliniază rolul pe care l-a avut Goya în conştiinţa lui de compozitor. Dintre toţi pictorii, acesta i-a declanşat compozitorului fluxul creator ce l-a determinat  să compună Goyescas.[v], care, potrivit lui J. Barrie Jones, era „o magnifică realizare a picturii transfigurată în muzică”.[vi] Afinitatea muzicianului pentru Goya se poate explica prin faptul că amândoi erau observatori fini ai realităţii, de la care pornind, „Goya măsurase deja şi stabilise cele mai intime expresii ale pasiunii, astfel încât Granados vedea viaţa spaniolă, aşa cum era, cu două perechi de ochi”.[vii] Asemenea lui Musorgski, este de orientare realistă, cu menţiunea că în vreme ce romanticul rus surprindea caracteristicile fizice ale lumii, Granados îşi canaliza atenţia spre viaţa interioară a oamenilor care-l impresionau – direcţie preluată de la Goya.  În această lumină, Granados este mai curând un portretist al vieţii pe care o cunoştea cel mai bine, decât un compozitor naţionalist ori catalan.[viii]

El a rămas, totodată, loial esteticii tradiţionale, modelelor formale ale lui Liszt şi Chopin, nelăsându-se impresionat de inovaţiile aduse de Strauss sau Debussy. Din acest punct de vedere, traseul său componistic este uniform, rămânând până la final mulţumit cu expresia propriei personalităţi. Această atitudine l-a determinat pe criticul Georges Jean-Aubry să afirme despre Granados că „era un fermecător şi indolent visător”.[ix]

Tot el este de părere că, dacă ar fi beneficiat de o instruire mai metodică, Granados ar fi  dobândit un fel mai stabil de a-şi exprima sentimentele şi o mai mare varietate stilistică, „dar şi-ar fi pierdut poate unele trăsături specifice – acea vitalitate unică, acel instinct muzical care îi conferea, în ciuda rafinamentului său, o asemănare cu (…) inventatorii de teme ce nu se preocupă vreodată de puritatea stilului”.[x] Ştiinţa muzicală şi aspectele ce ţin de construcţie nu au reprezentat niciodată un obiectiv pentru Granados; siguranţa stilului era singura care îi putea stăvili inspiraţia.[xi] Spontaneitatea de care dă dovadă poate fi extinsă şi asupra tendinţei sale de a nu data manuscrisele şi a obiceiului de a se autocita.

În pofida acestor neajunsuri, şi în urma sfaturilor date de prieteni apropiaţi, a devenit mai conştient de lucrurile pe care auditoriul le aştepta de la el, astfel încât şi-a impus anumite reguli mai stricte în scopul creării unei atmosfere conforme stării sale interioare. În această perioadă a compus Dansurile spaniole şi seria Goyescas. Întreaga evoluţie a lui Granados stă în aceste două volume pentru pian.

Este binecunoscut faptul că, ulterior, Granados a compus o operă pe acelaşi subiect, însă puţini ştiu că înţelegerea partiturii pentru pian necesită şi o cunoaştere a operei, datorită multiplelor influenţe reciproce: El Amor y la Muerte, prima piesă din al doilea volum, se regăseşte în întregime în operă, împreună cu fragmente substanţiale din primele patru piese din volumul I. Acţiunea are loc în Madridul anilor 1800 şi îi are ca protagonişti pe Rosario, Fernando şi Paquiro. În prima scenă, muzica este în mare parte nouă, cu utilizarea restrânsă a piesei Los requiebros (prima lucrare din volumul I). Scena balului cuprinde muzica celei de-a treia lucrări, El Fandango de Candil, iar cea premergătoare duelului dintre Fernando şi Paquiro, La Maya y el Ruiseñor – interpretată de Rosario –, şi Colloquio en la reja – duet cântat de eroină împreună cu Fernando, acestea fiind a patra, respectiv a doua din ciclul Goyescas. După uciderea lui Fernando de către Paquiro, monologul lui Rosario se constituie din El Amor y la Muerte. Finalul tragediei este transcris sub titlul Epilogo: Serenata del espectro, care pare să sugereze revenirea printre vii a fantomei lui Fernando, ce rememorează la chitară pasaje din duetul cu Rosario şi din alte melodii constitutive ale operei.[xii]

Stilul profund pianistic al compoziţiilor lui Granados se observă cu precădere în lucrările orchestrate, iar Goyescas nu este o excepţie. Într-un pasaj din Coloquio en la reja, nu există nici un motiv pentru menţinerea sunetului în vocea de alto, exceptând incapacitatea de a tasta încă o dată clapa cu degetul mare al unei mâini, în timp ce restul degetelor conduc linia melodică şi pe cea din bas. Când a transcris piesa în formă orchestrală, compozitorul nu a modificat notaţia de la alto, păstrând tiparul scriiturii pianistice.[xiii] Un alt indiciu al faptului că partitura pentru pian nu este o simplă reducţie scrisă după compunerea operei – ci prima versiunea a lucrării destinată ulterior orchestrei şi interpreţilor vocali – se găseşte în Los requiebros, prima din ciclul Goyescas. Melodia care deshide şi încheie Los requiebros ar putea fi transformată în lucrare vocală, dar maniera în care Granados o integrează în operă este pur instrumentală. Aici, majoritatea notaţiilor lui sunt allegretto, allegro assai, con fuoco şi con gallardia. Când Paquiro cântă pasajul în operă, vivacitatea lui este deturnată de schimbarea tempoului la andante, iar precizia dată de scheletul ritmic este alterată de modificarea măsurii –3/4, faţă de 3/8, cum e scrisă partitura de pian. În opinia lui Ernest Newman, Granados converteşte aici destul de prost o concepţie instrumentală într-una vocală.[xiv] Alicia de Larrocha, pe de altă parte, spunea – referindu-se la Maria del Carmen, prima operă a compozitorului – că „talentul lui pentru cursivitatea melodiei şi flerul pentru genul dramatic îi dau posibilitatea să scrie bine pentru voce.”[xv]

Mai puţin cunoscute decât activitatea pianistică şi componistică ale lui Granados sunt contribuţiile aduse pe care le-a adus în domeniul pedagogiei muzicale. În 1901, a fondat un centru de pregătire pentru muzicieni numit Academia Granados. El însuşi activa ca profesor aici, lucrând repertorii complexe cu studenţii de la pian. Dacă în calitate de compozitor era preocupat mai mult de valenţele afetive ale lucrării decât de forma ei, ca pedagog consacra timp în mod egal dezvoltării tehnice şi redimensionării interpretării muzicale pe care şi le propunea cu elevii. De asemenea, Granados era interesat de timbralitatea sunetului emis de pian, cu precădere de influenţele pedalei asupra timbralităţii. Varietatea culorilor obţinute prin pedalizare a atras atenţia multor interpreţi, lucru ce l-a determinat pe Granados să alcătuiască o lucrare pe acest subiect, structurată în trei volume, devenind astfel primul compozitor spaniol care şi-a publicat[xvi] concepţiile legate de întrebuinţarea pedalei. În lumea muzicală, cărţile lui sunt considerate „biblia tehnicilor de pedalizare”.[xvii]

Privită în ansamblu, personalitatea artistică a lui Enrique Granados este una deosebit de complexă, dată pe nedrept uitării din pricina insuficientei popularizări a muzicii şi vieţii sale. Decedat în 1916, în plin război mondial, la doar 49 de ani, nu s-a bucurat de atenţia imediată a cercetătorilor şi criticilor, într-o lume ce încerca din răsputeri să-şi vindece traumele. Acum, la un secol de la moartea sa, e timpul să scoatem la lumină geniul pe care l-a înghiţit marea.[xviii]

Diana Săsărman

 

 

[i] Walter Aaron Clark, Enrique Granados: Poet of the Piano, Oxford University Press, 2006, p. 27.

[ii] Ibidem, p.27-8.

[iii] Plateresque a reprezentat un curent artistic prezent, la început, exclusiv în Spania. Ca moment al apariţiei, se distinge secolul XV, la graniţa dintre goticul târziu şi Renaştere. S-a manifestat preponderent în arhitectură, fiind caracterizat de faţade bogat ornamentate: cu flori, creaturi fantastice, ghirlande, candelabre.

[iv] A. L. Mason, „Enrique Granados (1867-1916)”, Music & Letters, Oxford University Press, Vol. 14, No. 3 (Jul., 1933), p. 233.

[v] Ernest Newman, „The Granados of the ‘Goyescas’”, The Musical Times, Musical Times Publications Ltd., f.l., Vol. 58, No. 894 (Aug. 1, 1917), p. 343.

[vi] Harumi Kurihara, Selected Intermediate-Level Solo Piano Music of Enrique Granados: A Pedagogical Analysis, University of New Orleans, 2005, p. 9.

[vii] Ernest Newman, „The Granados of the ‘Goyescas’”, p. 343.

[viii] Ibidem .

[ix] G. Jean Aubry, „Enrique Granados”, The Musical Times,  Musical Times Publications Ltd, f.l., Vol. 57, No. 886 (Dec. 1, 1916), p. 535.

[x] Ibidem.

[xi] Ibidem.

[xii] Ernest Newman, „The Granados of the ‘Goyescas’”, p. 344.

[xiii] Ibidem.

[xiv] Ibidem.

[xv] Harumi Kurihara, Selected Intermediate-Level Solo Piano Music of Enrique Granados: A Pedagogical Analysis, p. 6.

[xvi] El Pedal (Pedala) a rămas nepublicată. Celelalte două, Método Teórico-Praáctico Sobre El Uso De Los

Pedales (Metode ractico-teoretice pentru folosirea pedalei) şi Reglas Para El Uso De Los Pedales (Reguli de folosirea a pedalei) au fost publicate.

[xvii] Harumi Kurihara, Selected Intermediate-Level Solo Piano Music of Enrique Granados: A Pedagogical Analysis, p. 8

[xviii] Granados a murit înecat în timp ce traversa Canalul Mânecii, după ce vasul pe care se afla a fost scufundat.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s